CURS 1

1. Geografia Economică-Repere Teoretice

Geografia studiazã o problematicã foarte complexã cu preocupãri atât în analiza
mediului natural - Geografia fizicã - cât și în ceea ce privește grupurile de oameni și
activitãțile desfãșurate de aceștia - Geografia umanã.
Geografia umană cuprinde toate acele domenii și obiecte de studiu din cadrul
Geografiei care nu sunt direct preocupate de mediul natural, analizând diferitele regiuni ale
globului în care se individualizează mediul antropic, cum se intercondiționeazã acesta cu
mediul natural, care sunt trãsãturile peisajelor în care își desfãșoarã activitatea și cum
transformã componenta umană mediul natural pe care îl ocupã.
Geografia economicã este o componentã a Geografiei umane care studiazã
rãspândirea spațialã a comunitãților umane și relațiile dintre acestea și mediul natural. Ea
include și elemente din alte științe: sociologie, demografie, economie, dar impune o viziune
globalã ce trebuie analizatã în fiecare loc și moment în funcție de jocul de forțe care se
opun între ordinea genezei și alte forme de ordine și are menirea de a sesiza toate
elementele revoluționare nu numai pe plan cultural, social, politic, dar și în plan
tehnologic.
Câmpul de studiu al geografiei economice îl constituie analiza repartiţiei teritoriale a
producţiei, consumului şi schimbului, prin logica sistemică şi a relaţiilor cauză-efect. Spaţiul
la care se aplică analiza geografico-economică mondială este spaţiul mondial, respectiv
diversele decupaje care funcţionează ca subspaţii cu încărcătură economică, politică sau
mixtă.
Conturarea unui obiect al geografiei economice s-a fãcut datoritã contribuției
economiștilor, într-o primã etapã, și geografilor, îndeosebi dupã 1850.
Înainte de 1850 interesul geografiei pentru aspectele teritoriale ale economiei era
redus, în timp ce analiza fenomenelor economice în repartiția lor teritorialã, la economiști,
ocupa un rol deosebit de important. Se remarcã aici interesul pentru a explica bogãția statelor,
dezvoltarea activitãților materiale prin prisma principiilor care le favorizeazã.
La sfârșitul sec. al XVIII-lea apar primele lucrãri veritabile de Geografie economicã ca
urmare a dezvoltãrii statisticii. Aceste studii analizeazã datele statistice ce privesc populația,
activitãțile economice. Se poate vorbi de un asemenea interes pentru Geografia economicã la

1
C. Ritter (1779-1859) care depãșește viziunea statisticã tradiționalã, opera sa fiind centratã pe
influența condițiilor naturale asupra evoluțiilor istorice.
Ratzel F. este un urmaș al lui Ritter fiind la originea conceptelor de oicumenã și de
spațiu vital precum și la originea orientãrilor de cercetare a raporturilor dintre pãmânt,
societate și stat.

1.1 Harta politică mondială contemporană

Decupajele geoeconomice de referinţă ale secolelor care au urmat revoluţiei
industriale şi mai cu seamă în secolul XX au fost statele naţionale, entităţi politice aflate în
competiţie, şi care au exercitat asupra pieţii mondiale forţe variabile, în funcţie de intensitatea
legăturilor pe care grupurile interne sau mixte le stabilesc atât în sistemul intern cât şi extern.
Entităţile politico-statale sunt piesele unui puzzle economic mondial favorizat deopotrivă de
constituirea pieţei mondiale dar şi de însăşi existenţa sistemului statal, şi de nelipsitul liant al
elementelor de mijloc, pentru echilibru (Bodocan, 1997).
Harta politică a lumii, alcătuită din totalitatea reţelei de state şi teritorii reprezintă o
categorie istorică (Giurcăneanu, 1983). Cauzele tuturor modificărilor înregistrate de-a lungul
timpului în configuraţia hărţii sunt de ordin istoric, politic, economic, socio-cultural şi chiar
fizico-geografic.
În configuraţia hărţii politice actuale apar 195 state independente. Clasificarea
acestora, după o listă deschisă de criterii, permite explicarea unor evenimente, fenomene si
procese cu ecou în multe domenii de analiză. Se utilizează frecvent criteriile:
- suprafaţă (întindere);
- populaţie (număr);
- poziţie şi localizare geografică;
- putere economică (VN, PIB etc.);
dar multe alte elemente pot fi relevante pentru caracterizarea şi compararea unor state şi
teritorii. Amintim aici: structura de stat, forma de guvernământ, regimul politic, structura
administrativă, valoarea IDU, componenţa teritoriului, cadrul natural etc.
Suprafaţa unui stat este purtătoarea implicită a unor elemente care pot funcţiona ca
avantaj sau limită pentru dezvoltarea ţării respective şi a populaţiei sale.
Astfel, o suprafaţă foarte întinsă poate presupune şansa unor resurse naturale diverse
şi însemnate cantitativ, dar şi dificultatea acoperirii sale cu o reţea uniformă de căi de
comunicaţie şi aşezări omeneşti şi a organizării unitare, echilibrate şi susţinute a întregului

2
spaţiu apărând frecvent pete albe sub aspectul dotării infrastructurii şi a dezvoltării
economice.
Ierarhia actuală a statelor lumii plasează în fruntea listei Rusia (17.098.242 km 2),
Canada (9.984.670 km2), China (9.640.011 km2), SUA (9.629.091 km2), Brazilia (8.514.877
km2), Australia (7.692.024 km2), India (3.287.263 km2) etc. în timp ce la polul opus Vaticanul
(0,44), Monaco (1,95), Nauru (21,4), Tuvalu (24,6), San Marino (61) au sub 100 km2.
Comparaţiile de ordin economic între statele exemplificate mai sus nu conduc la o
concluzie relevantă.
Dimensiunea numerică a populaţiei unui stat trebuie de asemenea privită cu
consideraţia necesară unui factor care poate în aceeaşi măsură să avantajeze sau să
dezavantajeze evoluţia, starea economică şi echilibrul unei ţări, spre deosebire de suprafaţă,
însă, criteriul mărimea populaţiei este insuficient şi superficial dacă nu se completează cu
indicatori specifici privitori la structura, densitatea şi mişcarea populaţiei.
Simpla comparaţie a ţărilor miliardare sub aspectul populaţiei (China:1,35 mld,
India:1,22 mld) cu câteva state doar milionare ar avea doar valoarea unei comparaţii de
almanah fără o considerare complementară a altor indicatori. În acest sens, structura şi
miscarea (naturală şi migratorie) a populaţiei sunt criterii reprezentative care se regăsesc
parţial în IDU (speranta de viata la nastere, valoarea PIB-ului si nivelul educației).
Poziţia şi localizarea geografică, direct sau indirect influenţează structura şi profilul
ramurilor unei economii, oferind explicaţii pentru o evoluţie sau alta, cu atât mai complete
dacă acest criteriu se combină cu criteriul suprafaţă. În funcţie de poziţia geografică, statele au
tipuri specifice de climă şi soluri (şi deci un anume potenţial agroproductiv), acces la mare,
ocean sau alte unităţi hidrologice (fluvii, lacuri etc.) şi de aici caracteristicile reţelei de
transport, a relaţiilor comerciale şi a activităţilor de turism, iar lista elementelor derivate poate
continua.
O atenţie aparte s-a acordat dintotdeauna poziţiei geopolitice care adesea influenţează
şi explică repartiţia teritorială şi structura unor fapte şi situaţii economice.
Problema frontierelor, de-a lungul timpului, a derivat şi din poziţia geografică pe care
o are un teritoriu, pe lângă aspectele de ordin istoric, politic sau cultural.
După componenţa teritoriului, statele sunt fie monomerice (teritoriul este unitar,
neseparat de părţi ale altor state sau teritorii acvatice), fie aparent polimerice sau
polimeroide, în acest caz teri-toriile fiind separate de suprafaţe maritime (statele insulare sau
continental-peninsulare şi insulare) (Giurcăneanu, 1983).

3
 Ca şi elementele anterioare de caracterizare şi acesta poate impieta sau stimula
repartiţia teritorială a unor activităţi economice. Astfel, un stat insular (cu o fragmentare
accentuată a teritoriului în număr nuclee insulare) este limitat în a-şi dezvolta anumite tipuri
de culturi agricole sau o reţea de căi rutiere sau feroviare, poate în schimb să aibă un potenţial
turistic comercial sau industrial favorizat de aceeaşi fragmentare care devine în acest caz un
avantaj.
Structura administrativă a statelor, stabilită în funcţie de criterii geografice,
economice, politice sau istorice este extrem de diversă.
Unităţile teritorial - administrative de diferite nivele, fie că se numesc provincii
(Olanda), districte (Norvegia), regiuni (Italia, Spania, Grecia, Danemarca, Franţa), cantoane
(Elveţia), județe (România), state (SUA), etc. au în esenţă aceleaşi scopuri şi anume: o mai
bună organizare locală, respectarea unor aspecte particulare comune care să vină în
întâmpinarea unei eficienţe locale a politicilor şi strategiilor, degrevarea autorităţilor centrale
de o serie de responsabilităţi cu ecou regional etc.
Deşi are mai ales semnificaţie europeană o nouă paradigmă şi un nou concept
guvernează abordarea economico-socială în ansamblul său - nefiind însă o abordare nouă
pentru geografia eco-nomică - şi anume regiunea.

1.2. Semnificaţii majore specifice termenului de “regiune”

1.2.1. Regiunea ca teritoriu
Regiunea ca teritoriu este un concept vehiculat încă din antichitate, când descoperirea
de noi tărâmuri şi reaşezarea permanentă a matricei politice situează în centrul atenţiei
suprafeţe terestre, teritorii de mărimi variabile şi cu trăsături fizionomice şi structurale dintre
cele mai diverse. Cunoaşterea precară explică generalizările, decupajele teritoriale realizându-
se după apartenenţa la structurile statale sau însuşirile de ansamblu ale peisajului natural
(munţi, câmpii, podişuri, văi).
Acest mod de a privi lucrurile a caracterizat evoluţia geografiei regionale până la mijlocul
secolului XX, inclusiv perioada sa de maximă înflorire, vidaliană.
Conform acestei viziuni, regiunea era constituită dintr-o suprafaţă terestră, preferabil
de uscat (fără a omite regiunile bazinelor marine - Mediterana sau oceanice - Atlanticul,
Pacificul, la care se făcea des referinţă), definită printr-o arhitectură proprie, dictată de
principalele elemente fizico-geografice receptate de promotorul delimitării sale. Ea poseda o
sumă de resurse solice şi subsolice exploatate sau nu de o populaţie aferentă, răspândită şi
structurată nuanţat.

4
 Proiecţia regiunii ca teritoriu a îmbrăcat, poate, cel mai numeros număr de formulări,
ea devenind fie " o porţiune de spaţiu ce figurează ca mediu privilegiat, posedând avantaje pe
care unităţile învecinate nu le oferă", "o porţiune de spaţiu dotat cu o anumită permanenţă”
(Maryvonne le Berre, 1980), fie "o structură a suprafeţei terestre locuită, o structură ce
conţine o relaţie a omului cu spaţiul, înscrisă concret în locuri. Ea se exprimă într-o tramă de
vetre construite, axe de organizare şi linii de fracturare" (Chauvet, A 1981).
Este ilustrativ în acest sens demersul efectuat de Odum şi Moore în lucrarea American
Regionalism (1932) (citaţi de Minshull, R. 1971) care înmănunchează nu mai puţin de 40
definiţii ale regiunii, dintre care, cele mai vehiculate, sunt:
- O arie delimitată pe baza omogenităţii generale a trăsăturilor teritoriului şi a
ocupaţiilor.
Platt, R. S.
- O suprafaţa în interiorul căreia s-a dezvoltat un model uman de adaptare la mediu.
American Society of Planning Officials
- Un domeniu în care entităţi diferite, puse în mod artificial împreună, s-au adaptat
ulterior în vederea unei existenţe comune.
Vidal de la Blache, P.
- O suprafaţă în interiorul căreia un set specific de condiţii fizice va determina un tip
specific de viaţă economică.
Dickinson, R.E.
- O suprafaţă ale cărei condiţii fizice sunt omogene.
Joerg, W. L. G.
- Un complex de pământ, aer, apă, animale, plante şi oameni privite în relaţiile lor
speciale, care împreună alcătuiesc o porţiune definită, specifică, a suprafeţei terestre.
Herbertson, A. J.
Minshull, R. adaugă acestora propria sa proiecţie asupra semnificaţiei regiunii
formale ce nu este decât un teritoriu "în cuprinsul căruia unul sau mai multe fenomene
precum roca, precipitaţiile, exploatarea agricolă sau populaţia sunt suficient de uniforme
pentru a permite o generalizare şi totodată suficient de diferite faţă de fenomenele din
regiunile înconjurătoare pentru a justifica o delimitare". Sau, mai concis, "regiunea este cea
mai extinsă arie în care este posibilă generalizarea".
După aproape şase decenii, în acelaşi mediu al dezbaterii ştiinţifice, cel nord american,
regiunile sunt receptate ca suprafeţe terestre care prezintă elemente semnificative de

5
uniformitate internă şi diferenţiere externă în raport cu alte teritorii (Fellmann, Getis, Getis,
1990).
Probleme deosebite a ridicat fixarea limitelor acestor teritorii ("nimic nu este mai
dificil ca a delimita obiectiv o regiune"- George, P. 1970). Dacă în antichitate, primii
geografi realizau această operaţie pornind de la raportul dintre spaţiile oicumenice şi cele
anoicumenice, dintre cunoscut şi necunoscut, ulterior criteriile s-au înmulţit, diversificat şi
distilat. Odată cu intensificarea abordărilor naturaliste, cercetătorii au observat existenţa
unor teritorii cu însuşiri asemănătoare sau relativ apropiate, derivate fie din particularităţile
structurii geologice (unitate de platformă sau de orogen, prezenţa aceloraşi roci), din
caracteristicile reliefului (predominarea aceloraşi forme, precum în relieful de câmpie,
munte, podiş), ale climatului (arid, temperat, ecuatorial) sau vegetaţiei (stepă, savană,
pădure sempervirescentă, păduri cu frunze căzătoare) etc.

Figura nr.1 Regionarea geologică a Europei (sursa: Chiriţă, 2003)

Au apărut, ca urmare regiunile morfologice, climatice, biogeografice ale căror limite

coincideau cu fâşia unde fenomenul geografic vizat se disipa, se dizolva în structuri de alt tip.
Întreaga perioadă vidaliană a Geografiei Regionale va excela în astfel de delimitări, ce nu pot
fi omise nici astăzi, atunci când se analizează un component strict al peisajului.

6
 Dealtfel etapa post-vidaliană, cea de aprofundare pe domenii a investigaţiilor
geografice, va consfinţi rigoarea unor limite trasate în acest mod. Regiunea astfel înţeleasă
apare ca un tot oferit percepţiei de evoluţia naturală, derulată într-un anumit ecart al variaţiei,
ce îi asigură, în raport cu alte teritorii, specificitate.
Un alt criteriu de delimitare pornea de la prezenţa factorului antropic şi a impactului
său asupra mediului. Constituirea celor două tipuri de aşezări a condus la individualizarea
regiunilor urbanizate sau rurale, iar dezvoltarea anumitor ramuri economice la regiunile
agricole, industrializate, de servicii.

1.2.2. Regiunea ca entitate politico-administrativă

Regiunea ca entitate politico-administrativă are o veche semnificaţie, ce s-a conservat
şi perpetuat până în zilele noastre. Ea slujea direct, încă din antichitate, unor nevoi politice
incluse conceptului de stat-naţiune. Despovărată de atributele naturale, regiunea devenea un
instrument de lucru predilect al politicului, prin intermediul căruia acesta organiza iniţial un
teritoriu, compartimentându-l în entităţi strict ierarhizate (ţară, departament, comună).

Figura nr. 2 Regiuni industrializate din Marea Britanie

(sursa: Chiriţă, 2003)

Uniunea Europeană, CSI, NAFTA, MERCOSUR, APEC, reprezintă regiuni suprastatale

unde componenta politică, economică, strategică sau etnică îşi extinde influenţa asupra altor

7
condiţionări. Efectele globalizării sunt evidente, mărimea acestor regiuni fiind în continuă
creştere (vezi expansiunea spre est a Uniunii Europene sau NATO).
Un tip aparte de unităţi îl reprezintă regiunile transfrontaliere, prezente în zonele
periferice ale statelor, prin asocierea unor teritorii aflate de-o parte şi de alta a graniţelor
naţionale. Scopul constituirii lor este cel de optimizare a fluxurilor economice şi sociale, dar
şi de prezervare a unor aspecte de ordin etnic sau cultural. Pornind de aici caracterul nostalgic
al unora dintre ele nu poate fi ocolit (Tirol, Bucovina, Catalonia).
Regiunile politico-administrative sunt delimitate adesea pornind de la sentimentele şi
reprezentările oamenilor, care utilizează conceptul regional pentru a-şi defini locul pe care-l
ocupă într un spaţiu geografic dat. Ele se apropie astfel de semnificaţia regiunilor perceptuale
(vernaculare) definite de Fellmann şi colaboratorii (1990) ca arii reflectate până la
identificare în conştiinţa locuitorilor, fiind un model al modului cum oamenii simpli percep
spaţiul.

Figura nr.3 Regiunea suprastatală şi regiunea transfrontalieră

(sursa: pro-evolution-students.blogspot.com, www.timpul.md )

1.3. Delimitarea regiunilor. Tipuri de limite

În prezent regiunile sunt delimitate după patru mari categorii de limite: instituţionale
(politice şi administrative), naturale, sociale şi mixte.

8
 Figura nr.4 Kaliningrad-regiune strategică a Rusiei (sursa: www.wikimapia.org)

Limitele politice sunt fixate fortuit în urma unor conflagraţii sau tratative, generând
apariţia unor regiuni strategice (construcţii strategice) impuse de interesele politice,
economice şi mai ales strategice (ex. Kaliningrad-exclavă strategică a Rusiei, separarea celor
două Germanii, timp de peste patru decenii, etc.)
Limitele administrative generează decupaje regionale în interiorul celor politice,
pornind de la dezideratul omniprezent al centrului decizional de a organiza şi gestiona eficient
resursele. Din păcate nu delimitează întotdeauna regiuni-sistem, funcţionale, dar prezintă
avantajul că pot fi modificate mult mai facil în momentul constatării “fracturilor” pe care le
produc în macrosistemul regional (ex. comasarea unor unităţi-administrative, neviabile din
punct de vedere demografic şi economic).
Figura nr.5 Organizarea administrativ-teritorială a României
(sursa: ArcGis 10.1 )

9
 Limitele naturale sunt cele mai stabile datorită modificărilor lente pe care le suferă. De
asemenea, reprezintă cele mai clare limite, argumentând sintagma de “regiune-realitate” pe
baza omogenităţii peisajului geografic
Limitele sociale presupun aplicarea unui set variabil de criterii de delimitare (etnice,
etnografice, economice, culturale, spirituale). De asemenea, mentalitatea şi modul de viaţă
reprezintă criterii sociale ce delimitează regiunile urbane de cele rurale. Caracteristica comună
a acestor limite este relativitatea.

Figura nr.6 Ţara Lăpuşului-regiune etnografică a României

(sursa: www.wikimapia.org)

Limitele complexe sunt rezultatul aplicării simultane a mai multor criterii de regionare
(naturale, sociale, administrative – conduc la fixarea unor limite regionale flexibile). Ex. În
România 2 macro-regiuni delimitate după marile structuri-morfotectonice (unităţile de
orogen-Carpaţii şi cele de platformă-Podişul Moldovei, Câmpia Română, Dobrogea);
regiunile de ordinul I (Carpaţii delimitaţi după omogenitatea climatică, biogeografică şi
culturală); regiunile de ordinul II (Carpaţii Orientali delimitaţi după omogenitatea
morfologică, pedologică şi economică). Observăm că în regionare nu există tabuuri, criteriile
pot să difere la nivelele ierarhice ale fenomenului.

10
1.4. Studiu de caz. Europa-integrare sau fragmentare?
La sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului XXI a fost mai mult decât
evident faptul că pe continentul european s-au manifestat două tendinţe total opuse, conform
figurii nr.7.
Figura nr.7 Tendinţe de evoluţie a regiunilor politice în Europa

tendinţă de integrare, de unificare a Europei în spiritul

Tratatului de la Maastricht
tendinţă de fragmentare a continentului, prin dezmembrarea
Perioada 1990-
Uniunii Sovietice, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei şi apariţia a 14
2003
state noi pe harta politică a Europei

Tabelul nr.1 Europa- Integrare versus fragmentare

Tări care au aderat la U.E. Anul Noi state pe harta Europei Anul
între 1990 şi 2003 aderării (1990-2003) independenţei
Ex. Uniunea Sovietică
Belarus 1991
Estonia
Finlanda Letonia
Lituania
R.Moldova
Rusia
Ucraina
Ex. Iugoslavia
Suedia 1995 Slovenia 1991
Croaţia
Macedonia
Bosnia şi Herţegovina 1992
Serbia şi Muntenegru 2003-2006
Austria Ex. Cehoslovacia
Cehia 1993
Slovacia

Cele două tendinţe antinomice pot fi ilustrate statistic (tabelul nr.1) astfel: după
evenimentele din Europa de Est, în Uniunea Europeană au fost admise, până la valul
important din 2004, numai trei ţări, în timp ce pe harta continentului au apărut 14 state noi,
ridicând la 45 numărul ţărilor Europei. Iată că, în acest interval, nu tendinţa aparent firească,
respectiv cea integraţionistă, ci opusul ei, cea dezintegraţionistă, a fost mai puternică,

11
accentuată apoi prin declararea indepedenţei altor două teritorii: Muntenegru (2006) şi
Kosovo (2008).
Tot în această perioadă continuă şi procesul de autonomizare, a cărui germeni datează
de la mijlocul secolului al XX-lea, care amplifică fragmentarea continentului european, având
la bază preponderent criterii etnice, dar şi lingvistice şi economice. În acest sens este mai mult
decât edificatoare situaţia prezentată în tabelul numărul 2. În ceea ce priveşte procesul de
integrare şi de unificare europeană, extinderea U.E. în Europa centrală şi de răsărit în perioada
2004-2013 (13 state membre noi) pare să “acopere” procesul de fragmentare internă a statelor,
unele dintre acestea văzând în U.E. , dar şi prin prisma faptului că sunt membre NATO, un
“protector” puternic împotriva Rusiei (statele baltice, România, Polonia).
Totuși, problema acută care afectează în continuare procesul de integrare europeană
vizează statele din Europa de Est şi Caucazia, dar și Marea Britanie, a cărei retragere recenta,
prin definitivarea procesului ”Brexit (British Exit)” la inceputul anului 2020, amplifică
tensiunile geopolitice și economice la nivelul continentului european.
Tabelul nr.2 Procesul de autonomizare în Europa
Stat Criteriu Regiuni autonome Mişcări separatiste
oficiale/propuse
Belgia lingvistic Flandra (limba olandeză) -dispute lingvistice aprinse înainte
Valonia (limba franceză) de 1988;
Bruxelles (capitala - manifestări paşnice în prezent
francofonă)
Spania lingvistic, etnic, Catalonia (1977) - manifestări violente în prezent;
economic - în trecut a fost reprezentat de
două grupuri teroriste care ulterior
au dispărut: Exèrcit Popular
Català (Armata Populară
Catalană) și Terra Lliure (Țara
Liberă)
lingvistic, etnic Ţara Bascilor (1983) -manifestări sângeroase, gruparea
teroristă ETA făcând peste 900 de
victime din anul 1959-prezent
Italia economic Padania -partidul secesionist Liga
Nordului
România etnic Ţinutul Secuiesc -manifestări paşnice, susţinute de
partidul UDMR
Republica etnic Transnistria (1990) -manifestări violente generate de
Moldova mişcarea separatistă rusă care în
războiul civil din 1992 au ucis 200
de persoane şi au rănit alte 1500;
- în prezent teritoriul este ocupat
de armata rusă

12
 etnic Găgăuzia (1995) - manifestări paşnice susţinute de
mișcarea separatistă Gagauz Halkı
(„poporul găgăuz”) şi Rusia

În concluzie, orice regiune, indiferent de criteriul delimitării şi tipologie, reprezintă o

realitate incontestabilă generată de elementele naturale sau/şi antropice relativ omogene care-i
conferă unicitate şi prin care se deosebeşte de regiunile cu care se învecinează.
Regiunile politice (statul-naţiune), regiunile transfrontaliere, regiunile suprastatale
(marile ansambluri geoeconomice şi geopolitice ale lumii) reprezintă cele mai clare exemple
de construcţii strategice, pentru care controlul resurselor mondiale (cu precădere cele
energetice), dar şi al punctelor geostrategice rămân obiective primordiale;
În prezent este dificil de dat un răspuns tranşant, şi de atribuit anumitor categorii de
regiuni sintagma “construcţie strategică”, deşi poziţia geostrategică a unora, indiferent de
tipologia iniţială, ne-a arătat de-a lungul timpului că, le poate asigura, pe viitor, în contextul
globalizării, şi al luptei pentru putere, acest atribut.

13