Nicu Nicolaescu: Iartă-mă, mamă!

Iartă-mă, mamă!
(nuvelă)

Soţul îi murise cu cinci ani în urmă. Din păcate ea nu apucase să-i vadă trupul neînsufleţit.
Nici sicriul nu i-l văzuse. Culmea e că mormântul lui nici nu se afla măcar în cimitirul din sat.
Soţul Magdalenei nu avea mormânt. Îşi găsise sfârşitul într-o mină de cărbuni din adâncul
Rusiei. Intrase în mină fără să mai iasă. Pe parcursul anilor, în acea mină dispărură mai mulţi
oameni, ale căror corpuri, exact ca în cazul soţului Magdalenei, nu au fost descoperite niciodată.
Unica bucurie a văduvei era Mihai – tatăl său, dar şi cei doi fii – Dumitru şi Ion. Dumitru
semăna foarte mult cu tatăl său, în schimb Ion, mezinul, nu-i semăna nimănui din familie. El
fusese înfiat. Magdalena îl găsise abandonat pe calea ferată. Acest lucru se întâmpla cu trei ani în
urmă, într-o seară ploioasă de septembrie. Ea îi salvase viaţa, pentru că peste câteva minute pe
acolo trecuse trenul.
Timpul curgea ca apele unui râu de munte.
– Mami, mai vreau lapte, ciripi Ion.
– Ţine, fecioraşule, vorbi blând femeia.
Violeta, aşa botezară ei capra, dădea zilnic aproape trei litri de lapte. Puţin, dacă ţinem cont
de faptul că micuţul Ion, la cei patru anişori ai săi, golea sticlele ca un om matur.
– Copiii cresc şi au nevoie de mai mult lapte. Ar trebui să cumpărăm încă o capră, vorbi
îngrijorată Magdalena. Violeta nu mai are putere să ne hrănească pe toţi.
– Am ajuns să fiu de nimic, replică trist bătrânul ei tată. Nu am nicio putinţă să-mi mai
sprijin nepoţii.
În pofida tuturor greutăţilor, Magdalena reuşise să-şi vadă copiii mari. Dumitru avea
douăzeci de ani, iar Ion paisprezece. Cel mare era harnic, ascultător şi amabil cu toată lumea, iar
cel mic era leneş, mâncăcios şi foarte arţăgos. Cu toate acestea, Magdalena nu-l certase niciodată
pe mezin. Continua să-l iubească aproape la fel de mult ca şi pe Dumitru. Uneori avea toate
motivele să-l mustre, să-l numească lepădătură, să-i dea vreo palmă peste scăfârlie, dar de fiecare
dată îşi ţinea emoţiile în frâu. Mai mult, nenumărate au fost serile în care femeia se culca
flămândă, numai să-l ştie pe Ion sătul.
– Mamă, ocupă-te de caprele alea, că nu mai suport să le aud zbierând!
– Acuşi le voi duce la păscut, fiule, replica calm mamă-sa.
– Mamă, fă demâncare, că mor de foame!

1
Nicu Nicolaescu: Iartă-mă, mamă!

– Acuş, Ionel, acuş.

– Mamă, adu o căldare de apă!
– Ţi-aduc, fiule.
Dumitru nu mai suporta comportamentul fratelui său.
– Să pleci din casa asta, pramatie! Du-te şi să nu-ţi mai văd mutra. Rău a procedat mama că
nu te-a lăsat sub roţile trenului.
– Dumitru, nu fi rău cu fratele tău.
Magdalenei îi era teamă să fie dură cu Ion. Un singur cuvânt nelalocul lui ar fi putut
compromite relaţia dintre ei doi pentru totdeauna.
Într-o zi, mezinul aruncă cu o piatră în Dumitru. Peste o săptămână îl numi pe bunicul
Mihai imbecil zbârcit. De la o vreme, începu să dea cu pumnul în masă.
– Mamă, strigă ca un dement acesta, dacă nu duci caprele alea de la casă, jur că le omor!
Mamă-sa se afla în grădină, prăşea. Nu auzise strigătul de nemulţumire al fecioraşului său.
Se sculase. Se îmbrăcase. Luă un cuţit de bucătărie şi intră în ocol.
– S-a zis cu voi. Dacă nu vreţi să vă închideţi muzicuţa de bunăvoie, v-o închid eu cu de-a
sila.
– Ce faci?! întrebă încremenită femeia.
– Ceea ce trebuia să fac de mult.
Până să intre şi ea în ocol, adolescentul reuşise să taie beregatele celor două animale
nevinovate.
– Cum ţi-ai permis una ca asta, nenorocitule? Caprele mele…, se văietă ea. Pleacă din casa
mea! Să nu te mai întorci niciodată!
Ion aruncă cuţitul lângă animalele care se zbăteau încă.
– Plec, dar pe urmă să nu mă cauţi. Eşti mai rea decât mama mea adevărată.
– Of, micuţele mele, îşi continuă plânsul sărmana femeie. Ce mă fac fără voi, copilele
mele? Căzuse în genunchi.
Ambele capre erau urmaşele Violetei. Le fătase cu doi ani înainte ca ea să moară de
bătrâneţe. În verile secetoase, când pe imaş aproape că nu creştea iarbă, bietele patrupede rupeau
din frunzele celor mai înalţi copaci. Harnice şi neobosite, acestea făceau lapte ca să-l crească pe
viitorul lor călău. Aşa cum părinţii îşi alintă copiii cu bomboane, Magdalena îşi alinta caprele,
dându-le, dimineaţă de dimineaţă, câte o bucăţică de pâine. Le iubea ca pe nişte fiice.
– Ce mă fac fără voi? Ce o să mănânc de acum încolo?
Ion dispăruse. Odată cu el dispărură şi rezervele valutare ale bunicului său. Primul popas îl
făcuse în pădurea de lângă sat, apoi mersese în localitatea vecină. În câteva săptămâni ajunse

2
Nicu Nicolaescu: Iartă-mă, mamă!

tocmai la o sută cincizeci de kilometri depărtare de casă. La început se angajase în calitate de

cioban. Trebuia să pască tocmai animalele pe care, din principiu, nu le suferea…
– Să nu fi avut nevoie de mâncare, dar şi de un loc de dormit, nici în ruptul capului nu vă
păşteam, nesuferitelor. Ce, astea-s voci la voi?
La scurt timp, tânărul îşi dădu seama că munca de cioban este prea grea pentru el.
– Din furat se trăieşte mai uşor.
Fură lucrurile preţioase ale colegilor săi de muncă şi se făcuse nevăzut.
În timpul iernii se oprea pe la casele pădurarilor, pe care îi argăţea, primind în schimb
hrană şi adăpost. Celelalte anotimpuri le petrecea furând.
După cum era şi de aşteptat, la timpul cuvenit, ajunse să stea şi după gratii. Avea
nouăsprezece ani. Mâncase multă bătaie de la poliţiştii care îl obligară să recunoască tot ce
făcuse şi ce nu făcuse. După şapte ani de temniţă fusese eliberat. Putea din nou să fure. Deci…
furase, şi nu numai. Drumul de la libertate în puşcărie şi viceversa îl făcuse de vreo patru ori.

***
Avea deja patruzeci de ani. Şaisprezece dintre ei îi petrecuse în celulă. Îşi trăise viaţa mai
mult degeaba.
Era singur. Nu avea pe nimeni. Nu avea nici mamă, nici frate, nici bunic, nici prieteni.
Medita. Se afundă în memoria sa, răscolind depozitul celor mai vechi amintiri.
– Mamă, şopti el. Mi-e dor de tine, de grija ta, de laptele caprei noastre. Cu toate că nu tu
mi-ai dat naştere, ai avut milă şi m-ai crescut. Îmi eşti mai mult decât o mamă.
În sufletul lui Ion încolţiră, ca firele de iarbă, remuşcările. Pe chipul său schimonosit apăru
o lacrimă. Omul care furase, care urâse, care înjurase toată viaţa, plângea.
– Oare ce mai faci, mamă? Cum te simţi la bătrâneţe?
Era sfârşit de toamnă. Zile calde şi scurte, nopţi lungi şi reci. Lui Ion i se părea că drumul
către casă nu se mai termină.
– Aş fi avut o viaţă frumoasă lângă tine, mamă. Din cauza nechibzuinţei mele am fost
bătut, umilit, ţinut flămând şi însetat. Nimeni nu s-a îndurat de mine. Nimeni nu mi-a dat o cană
cu lapte. Ah, mamă. Jur să fac rost de banii necesari ca să-ţi cumpăr alte capre. Îţi voi da şi banii
pe care i-am furat de la bunicul.
Mersul pe jos şi foamea îl nenorociră pe drumeţ. Trecură patru zile de când nu pusese o
coajă de pâine în gură. Nemaiputând suporta foamea, decise să fure ceva de-ale mâncării. Furase.
Îşi repetă isprava şi în ziua următoare.
– Ei, cum să nu fur, dacă am nevoie? îşi dădu el dreptate.

3
Nicu Nicolaescu: Iartă-mă, mamă!

În seara celei de-a cincea zi, Ion ajunse în satul copilăriei sale. Se oprise chiar în centrul
localităţii. Prin beznă, se apropiase de doi copii ce stăteau de vorbă.
– Hei, fecioraşilor, nu ştiţi, Magdalena Colţun mai trăieşte?
– Da, dar e grav bolnavă.
– Ce are?
– Se vorbeşte că are probleme psihice.
– Da? exclamă trist şi îndurerat Ion.
– De câţiva ani a rămas singură, continuă unul dintre băieţi. I-a murit unicul copil.
Bărbatul se întristase şi mai mult. „De ce unicul copil?”, se întrebă el. „Şi eu sunt fiul ei.”
– Dar din ce cauză a murit?
– Din cauza inimii.
– Lumea vorbeşte că mătuşa Magdalena a mai avut un băiat, de care nu a mai auzit nimic
de foarte mulţi ani, interveni celălalt tânăr. Se zvoneşte că era un criminal.
– Criminal?
– Da.
„Dar eu nu sunt criminal. De când, mă rog, este o crimă să ucizi două capre?! Plus la toate
am făcut-o la mânie.”
Începu să plouă. Ion, îngândurat şi îndurerat, se aşeză zgribulit pe un pietroi de la marginea
drumului.
„Mama e bolnavă din cauza mea. Mi-e teamă că nu mă va ierta. Sărmana… bătrâna mamă.
Acum când ea e singură, ar trebui să-i fiu alături, să-i dau pâine, lapte de capră.”
Trecuse o oră. Bărbatul medita încă. Ploaia rece a nopţii îl udase până la piele. Pe lângă el
treceau din când în când săteni, care îl salutau, fără să-l cunoască măcar. Toţi mergeau la
magazinul din preajmă. Aprinse bricheta şi se uită la ceas.
– Acuşi e ora opt. Sper că mama încă nu doarme. Voi încerca să-i fac o surpriză plăcută.
Merg să fur ceva gustos din magazin. De fapt, nu. Este prea riscant. S-ar putea să fiu capturat
înainte să ajung acasă. Mai curând fur traista cu produse de la vreun trecător, după care dispar în
beznă. Nimeni nu va şti că eu am făcut-o.
Văzu un bărbat zdravăn.
– De ăsta nu mă ating. Dacă pune mâna pe mine mă omoară.
Văzuse un copil.
– Acesta va răcni atât de tare, încât va auzi tot satul.
Văzu o bătrânică.
– Asta e, spuse el în surdină. Lasă, mamă, că te servesc eu cu bunătăţi. Când mă voi aranja
mai bine, îţi voi cumpăra şi două capre. Vom bea lapte în fiecare zi.

4
Nicu Nicolaescu: Iartă-mă, mamă!

Bătrâna mergea grăbită. Ion o urmărea cu atenţie.

– De dragul tău, mamă, dar mai ales de dragul stomacului meu, mai fur şi de această dată.
Promit să fie ultima oară, mamă. Jur.
Ion se repezise asupra prăzii însă, din cauză că mâna bătrânei era băgată printre baierele de
la traistă, încercarea de a o deposeda eşuă. Mătuşa se dezechilibrase şi căzuse în noroi. Bărbatul
se năpusti asupra ei cu viteza luminii.
– Dă traista, nenorocită bătrână ce eşti.
– Ajutor! răcni ea cu vocea slăbită de bătrâneţi.
– Închide gura! Dă-mi traista şi nu îţi fac nimic.
Femeia se zvârcolea disperată încercând să-şi salveze cele două pâini.
– Fugi, lasă-mă, hoţule! Asta este mâncarea mea pentru o săptămână înainte. Lasă-mă în
pace.
Ion se enervase cumplit.
– Dă-mi traista, jigodie bătrână, că îţi rup mâna.
Târâtă prin mocirlă, cu broboada căzută peste ochi, obosită şi speriată, bătrâna cedă. În
acea clipă, Bunul Dumnezeu, îngăduise ca pe acea ulicioară să treacă o maşină. Datorită luminii
farurilor, dar şi a intuiţiei de mamă, bătrâna recunoscu hoţul.
– Ioane, fiule, tu eşti?
– Ce?
Rămase înţepenit.
– Tu eşti, fecioraşule?
Bărbatul amuţise. Când îşi mai revenise din şoc, glăsui fâsticit:
– Dar… erai grav bolnavă.
– Fiule, fecioraşul mamei. Vino la mine.
Chemarea Magdalenei venea de undeva din adâncul sufletului. Ion lăsă traista să cadă peste
pietrişul noroios al drumului şi făcu câţiva paşi înapoi. Se aplecă în genunchi, îşi trase maica la
piept, el ud, ea udă, şi strigă înlăcrimat:
– Iartă-mă, mamă!

Publicată în „Literatura şi arta”, nr. 35, 2 septembrie 2010, pag. 4