Epurarea avansata a apelor uzate se defineste prin ansamblul operatiilor

suplimentare, ce urmeaza epurarii conventionale secundare, având drept scop

eliminarea substantelor în suspensie si dizolvate ramase în apa dupa
parcurgerea etapelor clasice. În efluentul deversat din treapta biologica
secundara se mai gasesc:
a) suspensii solide;
b) substante organice rezistente la metabolismul microbian - nebiodegradabile;
c) compusi toxici sau cancerigeni;
d) ionii unor substante anorganice cum ar fi cei de calciu, potasiu, nitrati, fosfati,
sulfati, cloruri etc.;
e) un numar nedefinit de compusi organici sintetici.
Epurarea avansata cuprinde procesele si tehnologiile destinate sa asigure grade
ridicate de epurare imposibil de realizat prin metode clasice si/sau destinate
îndepartarii unor poluanti în treptele fizica si biologica.
Dupa 1970 au aparut preocupari pentru eliminarea în special a compusilor pe
baza de azot si fosfor. Treapta biologica reuseste sa elimine maximum 25…40%
din azotul total. Aceste elemente si compusii lor au efecte dezastruoase asupra
mediului prin accelerarea procesului de eutrofizare a bazinelor de apa. Ele sunt
elemente nutritive care favorizeaza dezvoltarea algelor, dar sunt esentiale
pentru formarea si dezvoltarea namolului activ în epurarea biologica. Pe de alta
parte, amoniul are efecte dezastruoase asupra concentratiei de oxigen dizolvat
din apele receptoare si este toxic pentru pesti.
Astazi epurarea avansata a apelor uzate este obligatorie, fiind impusa de
necesitatea mentinerii echilibrului ecologic. Impactul statiilor de epurare asupra
mediului trebuie analizat atât din punctul de vedere al urmarilor ce apar la
deversarea produsilor de carbon cât si la modificarile ce pot interveni în emisar
ca urmare a compusilor pe baza de azot si fosfor. Totodata, trebuie analizat si
efectul altor compusi, de exemplu cei toxici, care sunt deversati accidental sau
dirijat în apele naturale.
Epurarea avansata a apelor uzate se introduce în tehnologia de tratare atunci
când este necesar a se obtine o apa de calitate superioara, imposibil de realizat
prin procedeele secundare biologice, pentru protectia mediului înconjurator,
evitarea eutrofizarii pe cursul natural în aval de punctul de descarcare, în scopul
reutilizarii apei epurate sau atunci când emisarul este utilizat ca sursa de
alimentare a unor localitati. Pentru alegerea procedeelor si a tehnologiei în
ansamblu trebuie avute în vedere: a) capacitatea de autoepurare a cursului
natural în care se face descarcarea efluentilor; b) costurile de tratare a apelor în
scopul potabilizarii pentru cazul captarilor amplasate în aval de punctul de
descarcare a efluentilor; c) costurile constructiilor si instalatiilor aferente
tehnologiei propuse; d) costurile de exploatare si control a calitatii efluentilor
deversati; e) necesarul de energie pentru functionarea instalatiilor si
echipamentelor aferente tehnologiei propuse.
În apele uzate menajere una dintre problemele majore este faptul ca rapoartele
N:C si P:C pentru majoritatea compusilor organici din apa uzata sunt mult mai
mari decât cele necesare bacteriilor heterotrofe, astfel încât compusii de N si P
anorganici si organici se regasesc în efluent. De aceea, procesele pentru
îndepartarea N si P se aplica în principal apelor uzate menajere.
În apele uzate industriale aceste rapoarte sunt mici, de multe ori fiind necesara
adaugarea suplimentara de azot si fosfor.
Îndepartarea biologica a azotului din apele uzate
Apele uzate menajere contin azot sub forma organica, aproximativ 60%, si
anorganica – amoniu, aproximativ 40%. Îndepartarea biologica a azotului din
apele uzate se realizeaza secvential prin nitrificare si denitrificare.
Nitrificarea consta în oxidarea amoniului în nitrit si apoi oxidarea nitritului în
nitrat, de catre microorganisme autotrofe. Procesul poate avea loc în bazine cu
suspensii sau cu biofilm. Cea mai utilizata metoda consta în realizarea nitrificarii
în acelasi bazin în care se realizeaza si îndepartarea compusilor de carbon
(sistem cu un singur namol), procedeul fiind similar procesului cu namol activ,
fiind necesar un bazin de aerare, un decantor si un sistem de recirculare. Doar
daca exista pericolul unor substante toxice sau inhibitoare în apa uzata, pentru a
proteja bacteriile nitrificatoare care sunt mai sensibile, se opteaza pentru trepte
separate: una pentru îndepartarea compusilor de azot si alta pentru nitrificare
(sistem cu 2 namoluri). Astfel, substantele toxice sunt îndepartate în prima
treapta, odata cu compusii de carbon. Bacteriile nitrificatoare au viteza de
crestere lenta si de aceea sistemele pentru nitrificare au un timp de retentie mai
mare, atât hidraulic cât si al suspensiei, decât cele pentru îndepartarea
compusilor de carbon.
Principalii parametri care influenteaza nitrificarea sunt concentratia de oxigen
dizolvat si pH-ul. Bacteriile nitrificatoare sunt strict aerobe. Viteza de nitrificare
creste odata cu concentratia oxigenului dizolvat pâna la 3-4 mg O2/l,
concentratia optima fiind de 2-3 mg O2/l. Valoarea pH-ului influenteaza
cresterea bacteriilor nitrificatoare. Astfel, el trebuie mentinut la valori de 7,2 – 8,
o scadere sub 5,5 sau o crestere peste 9 ducând la scaderea dramatica a
nitrificarii. Viteza de nitrificare depinde si de temperatura, valorile scazute ale
acesteia afectând negativ nitrificarea, intervalul optim fiind de 28-32 0C.
Timpul de retentie a namolului trebuie sa fie mai mare de 4-6 zile, ceea ce
asigura prezenta bacteriilor nitrificatoare adecvate si sanatoase.
Ca inhibitori se amintesc prezenta substantelor toxice, metalelor si amoniului
neionizat.
În sistemele de nitrificare cu film biologic, cea mai mare parte a compusilor de
carbon trebuie îndepartata înainte ca bacteriile nitrificatoare sa se stabileasca la
nivelul biofilmului, altfel microorganismele responsabile de îndepartarea
compusilor organici, având viteza mai mare de crestere fata de bacteriile
nitrificatoare, vor domina biofilmul format.
Denitrificarea biologica consta în reducerea nitratului pâna la azot gaz în conditii
anoxice, adica lipsite de oxigen molecular, dar în care exista nitriti si nitrati.
Majoritatea microorganismelor denitrificatoare sunt heterotrofe facultativ aerobe
si preiau oxigenul din nitrati si nitriti. Pe lânga acestea, exista si bacterii
autotrofe, care utilizeaza H2 sau sulfatii ca acceptori de electron.
Principalii parametri care influenteaza denitrificarea sunt: prezenta substratului
organic, concentratia de oxigen dizolvat, pH-ul si temperatura.
Prezenta substratului organic este foarte importanta, un raport CCO: NO2 (NO3)
de 3:1 fiind optim pentru denitrificare completa.
O concentratie de oxigen dizolvat mai mare de 0,2 mg O2/l inhiba denitrificarea.
Denitrificarea determina cresterea alcalinitatii, viteze mari de denitrificare fiind
obtinute în intervalul 7-7,5.
Atât viteza de crestere a microorganismelor, cât si viteza de îndepartare a
nitratilor sunt afectate de temperatura. Viteza de denitrificare creste odata cu
cresterea temperaturii pâna la 350C, iar sub 50C este foarte scazuta.
Sistemul combinat nitrificare/denitrificare în treapta unica cu namol activ,
elimina necesitatea sursei de carbon externe (reduce costurile) prezentând
urmatoarele avantaje: a) reduce necesarul de oxigen pentru îndepartarea
materiei organice si realizarea nitrificarii; b) elimina necesarul de carbon organic
suplimentar impus de procesul de denitrificare; c) elimina decantoarele
intermediare pentru recircularea namolului. Un astfel de sistem combinat
conduce la eficienta de îndepartare a azotului total de 60…80% si poate ajunge
pâna la 85…95%.
Se disting doua procedee de baza:
a) sistem cu namol separat – sistemul cu doua sau trei namoluri;
b) sistem cu un singur tip de namol.
In primul caz, sistemul foloseste doua namoluri, adica doua tipuri de
comunitati biologice separate, dezvoltate în doua instalatii biologice
independente conectate în serie. Ambele instalatii contin decantoarele de
separare a namolului cu recircularea acestuia în cadrul treptei respective. Prima
instalatie are drept scop eliminarea compusilor organici pe baza de carbon si
nitrificarea produsilor pe baza de azot în bazin aerob. A doua treapta este
destinata denitrificarii în mediu anoxic.
Exista si un sistem cu trei namoluri pentru eliminarea treptata a produsilor pe
baza de carbon, nitrificare si apoi denitrificare; fiecare dintre aceste faze se
desfasoara într-o instalatie biologica independenta cu un singur tip de namol.
Dezavantajul acestui sistem consta în faptul ca la treapta de denitrificare este
necesara o sursa externa de carbon, ceea ce impune introducerea de metanol,
etanol etc. sau o parte din apa uzata intra direct, prin ocolire, în reactorul anoxic
de denitrificare.
Instalatia cu un singur tip de namol foloseste fie un reactor care functioneaza
secvential, fie un singur bazin mai lung în care o parte este aerata iar cealalta
este în regim anoxic. De asemenea, se pot realiza bazine independente în regim
aerob sau anoxic cu circulatia apei si a namolului activ pâna la decantorul
secundar care este unic (nu se introduce sedimentare intermediara).
Procesele cu un singur namol pot fi de 3 tipuri în functie de pozitia zonei
anoxice fata de cea aeroba: procesul cu predenitrificare (fig.1 a), procesul cu
postdenitrificare (fig.1 b) si procesul cu nitrificare-denitrificare simultana (fig.1
c).
 Namolul biologic se adapteaza conditiilor aerobe si anoxice rezolvând
eliminarea compusilor pe baza de carbon si de azot.
În procesul cu predenitrificare, în prima treapta, apa uzata intra într-un bazin
anaerob unde apare procesul de denitrificare prin utilizarea carbonului organic
existent în apa uzata. Din al doilea bazin de nitrificare si îndepartare a
compusilor organici se recircula apa, încarcata cu nitrati, din zona aeroba în cea
anoxica unde acestia vin în contact cu substratul organic din apa uzata. Schema
este eficienta în eliminarea azotului si prezinta avantajul de a folosi rational
sursele de carbon interne existente si de a reduce costurile de investitie prin
eliminarea unui decantor intermediar.
Procesul cu postdenitrificare poate functiona cu sau fara sursa externa de
carbon.
Noi procese de îndepartare a azotului din apele uzate
Namolul preponderent biologic rezultat din epurarea apelor uzate trebuie
stabilizat înainte de a fi deshidratat si depozitat. De obicei stabilizarea se fac în
mediu anaerob, astfel ca azotul din namol este eliberat sub forma de amoniu
care se regaseste în apa evacuata din metantanc. Aceasta apa este recirculata în
bazinele cu namol activ, ceea ce duce la încarcarea suplimentara a acestora cu
azot. Concentratiile de amoniu în apa de evacuare din fermentatoare este
ridicata, de ordinul 500-1500 mg/l, iar temperatura de 25-35 0C. Datorita
acestei concentratii mari de amoniu s-a constatat ca este mai convenabil sa se
trateze separat aceste ape. Cercetarile realizate dupa anii 1990 au condus la noi
procese de îndepartare a azotului din apele puternic încarcate cu amoniu:
Sharon, Anammox, Sharon-Anammox, Canon, Oland, Snap, Babe, InNitri.
Concluzii
Metoda conventionala de epurare bilogica reuseste sa îndeparteze doar o parte
din nutrientii din apa uzata. Datorita restrictiilor impuse pentru deversarea
acestora, s-au dezvoltat tehnologiile de îndepartare ale azotului si fosforului,
dintre acestea tehnologiile biologice fiind preferate din ce în ce mai mult în
special datorita faptului ca pot fi combinate cu procesul biologic de îndepartare a
compusilor de carbon. Cercetarile din biotehnologie au avut o influenta deosebita
si în dezvoltarea proceselor de îndepartare a nutrientilor. Exista o serie de
configuratii posibile, unele dintre acestea doar pentru îndepartarea azotului,
altele pentru îndepartarea combinata a azotului si fosforului. Alegerea
configuratiei depinde de calitatea influentului, calitatea dorita a efluentului,
experienta operatorului si procesele de epurare existente daca se doreste
retehnologizarea statiei de epurare. Retehnologizarea unei statii de epurare
pentru îndepartarea nutrientilor trebuie sa tina seama de configuratia si
dimensiunea bazinelor de aerare, capacitatea decantoarelor, tipul sistemului de
aerare, tehnologia de tratare a namolurilor si experienta operatorului. Realizarea
unei noi statii de epurare este mult mai flexibila si ofera mai multe optiuni în
ceea ce priveste îndepartarea nutrientilor.
Bibliografie
1. van Dongen, L.G.J.M., Jetten, M.S.M., van Loosdrecht, M.C.M.. The
Combined Sharon-Anammox Process. A sustainable method for N-removal from
sludge water, Stowa, 2001
2. van Haandel A., van der Lubbe J. Handbook Biological Waste Water
Treatment, Quist Publishing, 2007
3. Henze, M., van Loosdrecht, M., Ekama, G., Brdjanovic, D. Biological
Wastewater Treatment: Principles, Modeling and Design, IWA Publishing, 2008.
4. Metcalf&Eddy. Wastewater engineering. Treatment and reuse, fourth
edition, McGraw Hill, 2003.
5. Robescu, D., Robescu, Diana, Lanyi, S., Constantinescu, I. – Tehnologii,
instalatii si echipamente pentru epurarea apei, Editura Tehnica, Bucuresti, 2000.
6. Seviour, R., Nielsen, P.H. Microbial Ecology of Activated Sludge, IWA
Publishing, 2010
7. Wiesmann, U., Choi, I.S, Dombrowski, E.A.. Fundamentals of Biological
Wastewater Treatment, Wiley-VCH&Co.KgaA, 2007
8. ***. Design of Municipal Wastewater Treatment Plants, 4th ed., WEF
manual of Practice 8, ASCE Manual and Report on Engineering Practice No.76,
1998.
Vezi intregul articol accesand link-ul http://biotehnologia.ro/site/?page_id=106