Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sinca Gabriela Mădălina - CS2
Sinca Gabriela Mădălina - CS2
Coordonator științific:
Prof. dr. ing. Gigel Paraschiv
Masterand:
Sinca Gabriela Mădălina
2023
UNIVERSITATEA POLITEHNICA BUCUREȘTI
FACULTATEA DE INGINERIA SISTEMELOR BIOTEHNICE
Programul de studii: Ingineria Managementului în Protecția Mediului
AGENȚII ECONOMICI
TIPOLOGIE ȘI CARACTERISTICI
Coordonator științific:
Prof. dr. ing. Gigel Paraschiv
Masterand:
Sinca Gabriela Mădălina
2023
CUPRINS
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I – DEFINIRE AGENȚIILOR ECONOMICI
1 / 18
administrațiile;
străinătatea – agenți aparțin altor economii naționale.
Un alt criteriu reprezentativ este cel insttuțional, care permite o clasificare logică și clară
a agențiilor economici și în același timp, permite evidențierea fluxurilor real și monetare care
caracterizează circuitul de ansamblu al activitățiii economice.
Gruparea agenților economici pe sectoare instituționale se realizează pe baza funcției
lor principale în economieă[1].
2 / 18
În modelul cu cinci sectoare sistemul economic prezintă interacțiunea valorică dintre
următoarele cinci sectoare:
1. gospodăriile sau menajele – (AE-1);
2. firmele producătoare – (AE-2);
3. sectorul guvernamental – (AE-3);
4. sectorul financiar – (AE-4);
5. sectorul extern / restul lumii – (AE-5).
3 / 18
Reprezentarea de unități economice care produc bunuri și servicii marfare de natură ne-
financiară, funcția lor principală este de a produce bunuri și servicii. Scopul activității
economice este de a maximiza produsul.prin cumpărarea de factori de producție și
transformarea lor în bunuri de consum creează valoarea adăugată plus valoarea creată în cazul
intreprinderilor, au o dimensiune socială fiecare din ele, totodataă un grup de oamneni, sunt de
interacțiune permanentă cu alte intreprinderi și centru de decizie din sistemul economiei dar și
sociale în care există. Finalitatea activității economice o constituie satisfacerea nevoilor
populației.
4 / 18
principalii agenți care economisesc și prin urmare sunt principalii creditori,
asigurând oferta de resurse de credit în economie, prin intermediul sistemului
financiar.
3. ADMINISTRAȚIILE
Administrațiile publice (centrale și locale)
reprezintă un sector instituțional ce furnizează servicii nemarfare membrilor
societății, precum apărarea națională, ordine publică, asistență socială, educație,
sănătate;
5 / 18
pentru a furniza astfel de servicii, guvernul obține venituri din taxe și impozite
de la populație și firme (prelevării obligatorii), urmând apoi ca ele să fie
redistribuite către anumiți beneficiari.
Administrațiile private
reprezentate de societățile de caritate, fundații, partide politice, organizații
religioase, sindicate, Crucea Roșie;
produc în general bunuri și servicii nemarfare pentru populație;
spre deosebire de administrațiile publice, car își asigură veniturile prin impunere
fiscală, cele private obțin venituri din contribuții voluntare ale celorlalte sectoare
constituționale și din activități proprii.
4. BĂNCILE:
formează vectorul instituțiiilor financiare, toate schimburile dintre agenții
economici se fac prin intermediul băncilor;
încasările și plățile organizate de schimburile de mărfuri sunt realizate prin
intermediul băncilor;
rolul lor este de a colecta economiile populației agenților economici, dar și de a
acorda credite celor ce le solicită.
6 / 18
5. SOCIETĂȚI DE ASIGURARE
Rolul lor este de a prelua riscul producerii unui eveniment nedorit, activitatea acestora
are caracter comercial iar plata este reprezentată de primele de asigurare.
6. EXTERIORUL
Reflectă tranzacțiile care au loc între unitățile reziduuale și cele nereziduite, oferă o
vedere de ansamblu asupra relațiilor economice care leagă o țară cu restul lumii[9].
Putem spune că, economia națională a unei țări reflectă, într-un singur tot, multitudinea
agenților economici existenți în țara respectivă, organizați sub diferite forme care desfășoară o
activitate care se intercondiționează reciproc. Această condiționare este relevantă de totalitatea
fluxurilor monetare care au loc între participanții la viața economică (de circuit economic,
precum: circuitul economic între sectoarele industriale intreprinderi și menaje
7 / 18
CAPITOLUL II – SPORIREA FORȚEI ȘI ASIGURAREA VIABILITĂȚII AGENȚILOR
ECONOMICI AUTOHTONI PRIN PRISMA DIVERSIFICĂRII SURSELOR DE
FINANȚARE
8 / 18
În literatura de specialitate leasing-ul este definit ca arendă pe termen lung a mașinilor,
utilajului, mijloacelor de transport, precum și inventarului cu caracter de producere, adică o
formă de investire. Așadar, el este o soluție ce permite depășirea dificultăților generate de un
mediu economic necorespunzător finanțări limitate și scumpe, birocrația sistemului bancar,
așadar permite structurilor antreprenoriale obținerea dreptului de folosință, cu eforturi
financiare inițiale minime, asupra unor mașini, utilaje, echipamnente tehnologice ceea ce
constituie la creșterea productivității, sporirea rentabilității funcționării întreprinderilor,
totodată și la creșterea profitului, forței și viabilității acesteia[12].
Leasing-ul a fost determinat în apariția sa, de cauze obiective, astfel, în S.U.A, în Marea
Britanie și în alte țări erau întâmpinate greutăți în finanțarea afacerilor, ca urmare a rigidității
formelor și procedeelor existente.
Oamenii de afaceri simțeau nevoia dotării societăților comerciale cu echipamente
moderne, în condițiile în care utilajele din dotare se învecheau, mai ales ca efect al uzurii lor
morale. Formula comparării unor bunuri de la vânzător în scopul închirierii lor acestor clienți,
care aveau nevoie de ele a apărut ca o formulă salvatoare dar și eficientă.
În ultima perioadă, tot mai des se atestă că agenții economici preferă să arendeze utilajul
și nu să-l procure, preponderent cel cu durată de serviciu lungă. Acest aspect este determinat de
urmăroarele avantaje ale leasing-ului:
există posibilitatea de anulare a contractului;
arenda cu drept de refuz îi permite arendașului să evite riscul de învechire
prematură a utilajului;
concomitent, se asigură deservirea în exploatare, precum și alte servicii;
pot fi finanțate 100% cheltuielile legate de achiziționarea utilajului, precum și
cele de instalare/montare;
termenul poate fi mai îndelungat și flexibil, spre deosebire de alte tipuri de
finanțare.
În majoritatea statelor, scutirile fiscale pentru participanții relațiilor de leasing se reduc
la dreptul arendatorului de a utiliza amortizarea rapidă a patrimoniului, dat în arendă și dreptul
arendașului de a reduce plățile de leasing din profilul impozabil. Însă scutirile fiscale nu
constituie unica și principala prioritate a leasingu-lui. Antreprenorii recurg la leasing în două
situații și anume:
achiziționarea utilajului în leasing este mai atractivă decât procura din contul
creditelor bancare;
agentul economic nu dispune de o istorie creditară fără antecedente pentru a
obține un credit bancar pentru achiziționarea echipamentelor necesare. Aceștia,
de regulă, sunt subiecții micului business sau agenți economici, care au suferit
operațiuni de reorganizare după înregistrarea problemelor de ordin financiar.
La fel de important în cadrul gestionării eficiente a operațiunilor de leasing este și
asistența tehnică, care oferită deseori de societățile de leasing ce dispun de servicii specializate,
contribuie la eliminarea costurilor importante determinate de mentenanță.
Deși costul acestui serviciu este de regulă inclus în plata ratelor, cel puțin se evită
problema găsirii personalului calificat și a unor costuri de reparație neprevăzute.
În plus, un proprietar care este familiarizat cu echipamentul respectiv poate reduce
semnificativ “timpul mort” al echipamentului ce apare datorită defecțiunilor.
9 / 18
Se pot include în contract și clauze „cancel and return” care înseamnă reîmprospătarea
tehnologiilor prin înnoirea sau schimbarea echipamentelor închiriate în leasing chiar în timpul
perioadei de valabilitatea a contractului[6].
10 / 18
mod diferit și de aceea întâlnim în literatura de specialitate diferite clasificări ale acestor
factori[8].
11 / 18
1. Megatendințele comportamentului consumatorului
2. Megatendințele comportamentului competitiv
3. Megatendințele canalelor de distribuție
4. Megatendințele tehnologice.
Agenții economici interacționează între ei prin intermediul piețelor. Acestea pot fi piețe de
bunuri și servicii, piețe financiare sau piețe de muncă. Interacțiunile pe piață implică schimbul de
bunuri, servicii și resurse, determinând prețurile și cantitățile tranzacționate.
Concurența și monopolul
În funcție de gradul de concurență, agenții economici pot acționa într-un mediu
concurențial sau pot deține putere de monopol. Concurența stimulează inovația, eficiența și
reducerea prețurilor, în timp ce monopolurile pot restricționa concurența și pot avea efecte negative
asupra consumatorilor[11].
Globalizarea și agenții economici
Agenții economici sunt afectați de procesul de globalizare, care implică interconectarea
economiilor și fluxul liber de bunuri, servicii, capital și informații la nivel mondial. Acest fenomen
oferă oportunități de extindere a piețelor și colaborare internațională, dar poate și crea provocări
în gestionarea concurenței și a inegalităților.
Agenții economici în economia de piață mixtă
Majoritatea economiilor moderne funcționează pe baza unui sistem de economie de piață
mixtă, în care atât sectorul privat, cât și cel public joacă un rol semnificativ.
Sectorul privat generează producție și profituri, în timp ce sectorul public reglementează și
furnizează servicii publice. Influența politicilor economice asupra agenților economici.
Politica fiscală, politica monetară și alte măsuri economice luate de guverne pot influența
activitatea și deciziile agenților economici. Aceste politici pot include reglementări fiscale,
dobânzi, politici comerciale, politici de protecție a mediului și altele[9].
12 / 18
Impactul tehnologiei asupra agenților economici:
Progresele tehnologice, cum ar fi automatizarea, inteligența artificială și internetul, au un
impact semnificativ asupra agenților economici. Acestea pot îmbunătăți eficiența, inovația și
comunicarea în afaceri, dar pot și crea schimbări structurale și provocări în piața muncii. Acestea
sunt doar câteva aspecte despre agenții economici. Lumea economică este complexă și dinamică,
iar agenții economici joacă un rol esențial în evoluția și funcționarea acesteia[14].
13 / 18
Forme de organizare a afacerilor
Forme de organizare a afacerilor. Viaţa economică arată că fiecare agent economic poate
opta pentru o anumită formă de organizare a afacerilor care să corespundă cel mai bine intereselor
sale. Fiecărei forme de organizare a afacerilor îi corespunde un anumit regim economic şi juridic
de funcţionare.
Raportarea la regimul economic şi juridic al formei de organizare a afacerii adoptate este
importantă, deoarece pentru a fi autorizate să funcţioneze , orice firmă trebuie să fie, în prealabil,
înregistrată ca persoană juridică şi implicit să-şi asume angajamente contractuale.
Regimul economico-juridic a firmelor din sectorul afacerilor, este cel de societate
comercială. Denumirea sugerează faptul că, unităţile lucrează pentru piaţă şi îşi bazează existenţa
pe tranzacţii comerciale. Trebuie să se facă distincţie între societăţile comerciale şi comerţul
propriu-zis (schimb, circulaţia mărfurilor) care cuprinde doar un anumit domeniu al vieţii
economice. Societăţile comerciale, întreprinderile (firmele) sunt constituite în vederea efectuării
de acte de comerţ 4. Ele lucrează pentru piaţă şi produc bunuri şi servicii destinate vânzării.
Societăţile comerciale pot fi de mai multe forme. Astfel, potrivit art.2 al legii 31/1990 republicată
în anul 1998, se arată: societăţile comerciale se vor constitui în una din următoarele forme:
societate în nume colectiv;
societate în comandită simplă;
societate pe acţiuni;
societate în comandită pe acţiuni;
societate cu răspundere limitată.
Fiecare întreprindere îşi poate alege forma de organizare pe care o consideră că se află în
concordanţă cu scopurile şi rezultatele urmărite. Prin prisma aceasta, este importantă cunoaşterea
împărţirii societăţilor comerciale după mai multe criterii:
După natura răspunderii pe care şi-o asumă subiecţii proprietăţii în raport cu obligaţiile
firmei există:
societăţi comerciale cu răspundere nelimitată, în baza căreia subiecţii angajează
averea lor personală în caz de insolvabilitate a firmei, de producere a unor prejudicii
sau pierderi. Din acest motiv, sunt ţări membre ale U.E. în care impozitul pe profit
al acestor firme este mai mic comparativ cu alte firme, tocmai datorită răspunderii
cu întreaga lor avere.
societăţi comerciale cu răspundere limitată – în baza căreia, subiecţii proprietăţii nu
sunt angajaţi cu averea lor personală, în caz de pierderi sau prejudicii, decât pe
măsura aportului, contribuţiei lor la formarea firmei respective.
Nu puţine au fost situaţiile în care agenţii economici care şi-au constituit societăţi
comerciale nu au cunoscut natura răspunderii lor faţă de producerea unor prejudicii şi pierderi şi
şi-au pierdut întrega avere.
După raportul dintre drepturile şi obligaţiile subiecţiilor pe de o parte, şi cele ale firmei –
ca persoană juridică – pe de altă parte, există:
societăţi de persoane, în cadrul cărora aportul subiecţilor i-a forma de părţi sociale
şi este transmisibil;
societăţi de capitaluri, al căror capital social nu poate coborî sub o anumită limită,
iar aportul subiecţilor i-a forma subscrierii de titluri de valoare şi este transmisibil.
Societăţile comerciale se caracterizează prin : o existenţa unui anumit patrimoniu pe baza
căruia îmbină factorii de producţie, procuraţi de pe diferite pieţe ; o rezultatele combinării
14 / 18
factorilor este un bun economic (produs material, serviciu, informaţie) care este destinat pieţei. o
scopul acestei activităţi îl reprezintă obţinerea de profit, din care o parte rămâne întreprinzătorului,
iar o altă parte este preluată de stat la bugetul său ca sursă de venituri.
Ca urmare, statul are interes de a crea condiţii pentru a exista cât mai mulţi oameni de
afaceri, cât mai multe societăţi comerciale care să obţină profit. El nu poate fi interesat economic
ca să existe societăţi comerciale, de la care să nu primească profit, ci mai mult, el trebuie să dea
de la el venituri, pentru a acoperi cheltuielile unor societăţi comerciale, care nu reuşesc să şi le
acopere din vânzarea produselor lor.
Ţinând cont de cele arătate anterior, societăţile comerciale pot fi grupate în societăţi de
persoane şi societăţi de capital.
Societăţile de persoane sau de interes pot fi de următoarele forme:
Societăţi în nume colectiv (SNC), care se constituie prin actul constitutiv care cuprinde:
numele, locul şi data naşterii, cetăţenia şi domiciliul asociaţilor;
forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii;
obiectul de activitate;
capitalul social subscris şi vărsat;
asociaţii care reprezintă şi administrează societatea;
partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi;
durata societăţii;
modul de dizolvare a societăţii comerciale.
Societăţi în comandită simplă care, în afara celor prevăzute la SNC, mai prevăd şi alte
elemente suplimentare privind împărţirea asociaţilor în două categorii:
comanditaţi, care răspund solidar şi nelimitat;
comanditarii, care răspund numai în limita aportului adus.
Societăţile de capital pot fi:
1. Societăţi în comandită pe acţiuni (S.C.A.), care se deosebesc de societăţile în comandită
simplă prin faptul că, părţile de capital aduse, sunt sub formă de acţiuni care pot fi nominative sau
la purtator. Se ştie că, fiecare acţiune poate conferi anumite drepturi ce precizează care sunt
drepturile fondatorilor.
2. Societăţi anonime pe acţiuni (S.A.) - este o formă reprezentativă de societate cunoscută
de talie mijlocie – mare. Capitalul ei social se formează prin aportul acţionarilor – persoane fizice
sau juridice. Cei care subscriu o anumită acţiune din capitalul social, sub formă de hârtii de valoare,
numite acţiuni – devin co-proprietari proporţional cu aportul lor.
Trebuie să se facă distincţie între capitalul subscris şi capitalul vărsat. Astfel, potrivit legii
31/1990 modificată la costituire, capitalul social subscris, cel vărsat de fiecare acţionar, nu va putea
fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel. Restul de capital social, va
trebui vărsat în 12 luni de la înmatriculare. Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate
fi mai mic de 5. Mai există şi societăţi cu răspundere limitată (S.R.L.), în care numărul asociaţilor
nu poate fi mai mare de 50, iar capitalul social are o anumită dimensiune.
În general, societăţile comerciale trebuie să-şi prezinte şi capitalul social, iar este greu de
crezut, că o firmă serioasă va face afaceri cu un S.R.L. care are capital social de 10 milioane,
deoarece în caz de pierderi răspunderea S.R.L.-ului este la nivel de 10 milioane. Pe lângă
societăţile comerciale menţionate, există la noi în ţară şi regii publice care funcţionează tot pentru
piaţă. Proprietar poate fi statul, municipalităţile, comunele. Existenţa şi funcţionarea societăţilor
comerciale scot în evidena rolul esenţial al proprietăţii private în funcţionarea economiei, a vieţii
15 / 18
economice în general. Ea conferă avantaje mediului economic care se creează. Spre deosebire de
ea, proprietatea publică nu satisface în mod direct intereseul personal, generează birocraţie şi
abuzuri[14].
Factorii de producție
Caracterizarea generală a sistemului factorilor de producţie
Finalitatea oricărei activităţi economice desfăşurate o reprezintă obţinerea unor bunuri
materiale şi/sau servicii necesare pentru satisfacerea trebuinţelor umane. În acest context, pe
lângă identificarea nevoii de consum şi a modului în care pot fi obţinute bunurile necesare
satisfacerii acesteia, trebuie să identificăm şi existenţa resurselor (materiale, umane, financiare
etc.), respectiv a tuturor acelor elemente necesare desfăşurării activităţii omului.
În momentul în care aceste resurse sunt identificate, atrase şi utilizate în circuitul
economic, ele devin factori de producţie. Drept urmare, factorii de producţie reprezintă
„totalitatea resurselor care participă, într-un fel sau altul, la producerea de bunuri şi servicii”.
În acest context, factorii de producţie pot fi identificaţi ca fiind un „flux de resurse atrase
şi utilizate pentru serviciile pe care le asigură activităţii economice”
În general, prin noţiunea de factor de producţie se înţelege totalitatea elementelor de
care are nevoie un proces de producţie (input-uri) pentru a se putea desfăşura în condiţii
normale, cu scopul obţinerii diverselor bunuri materiale şi/sau servicii cerute de piaţă.
Se poate aprecia că orice sector de activitate pentru a produce are nevoie de factori de
producţie. În concluzie, deşi noţiunile de factori de producţie şi resurse sunt utilizate uneori ca
fiind sinonime, totuşi există o delimitare conceptuală, în sensul că resursele exprimă starea de
disponibilitate (au caracterul unui potenţial productiv), în timp ce factorii de producţie exprimă
o stare activă a resurselor determinată de către producător prin folosirea efectivă a acestora în
procesul de producţie.
Transformarea resurselor în factori de producţie depinde în mare măsură de diversitatea
nevoilor, nivelul dezvoltării economice, potenţialul tehnic şi ştiinţific, nivelul educaţiei şi
culturii etc. În teoria economică, de-a lungul timpului, începând cu momentul apariţiei ştiinţei
economice, au fost puse în evidenţă o serie de aspecte referitoare la faptul că obţinerea bunurilor
economice impune existenţa unor elemente indispensabile[16].
O primă contribuţie, în acest sens, îi aparţine lui W. Petty care a identificat primele
elemente necesare desfăşurării procesului de producţie (munca şi natura), prin afirmaţia sa
metaforică potrivit căreia „munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp ce pământul îi
este mama”. Această teorie a fost dezvoltată ulterior de către A. Smith prin sublinierea rolului
deosebit de important pe care îl are diviziunea muncii în sporirea îndemânării muncitorilor,
alături de importanţa raportului dintre muncitorii productivi şi cei neproductivi.
Adevărata teorie a factorilor de producţie a fost fundamentată, însă, de către J.B. Say,
cel care a pus în evidenţă faptul că bunurile produse nu sunt rezultatul doar al muncii, ci şi al
altor elemente ce contribuie la obţinerea lor.
Astfel, acesta consideră că, pe lângă munca depusă, la procesul de producţie mai
participă şi alte elemente: pământul (de unde extragem substanţa pe care o prelucrăm în
procesul productiv) şi capitalul (cu ajutorul căruia prelucrăm substanţa oferită de natură). J.B.
Say este primul economist care a definit astfel aceşti factori, elaborând teoria trinitară a
factorilor de producţie prin care identifica trei factori clasici (tradiţionali) de producţie: munca,
16 / 18
pământul şi capitalul. Acesta a afirmat că în orice proces de producţie participă în mărimi
diferite munca, pământul şi capitalul, şi că fiecărui posesor al acestor factori i se cuvine dreptul
însuşirii unei părţi din venitul creat pe măsura aportului adus la obţinerea acestuia.
În categoria acestor factori clasici de producţie, primii doi (munca şi pământul) pot fi
consideraţi factori primari, în timp ce capitalul este considerat a fi un factor derivat.
Ca urmare a evoluţiei vieţii economice, a dezvoltării societăţii şi creşterii complexităţii
proceselor de producţie, în teoria economică a fost fundamentată şi o teorie a neofactorilor de
producţie, considerându-se că, în procesul productiv, pe lângă factorii clasici există şi o serie
de alţi factori ce contribuie la desfăşurarea sa, cum ar fi: abilitatea întreprinzătorului,
tehnologiile, informaţia, cunoaşterea, managementul şi marketingul etc. Fiecare dintre aceşti
factori clasici de producţie şi neofactori au un mod specific de acţiune, determinat fie de natura
formării şi existenţei sale, fie de domeniul de utilizare[15].
CONCLUZII
Se poate spune că, în economie ca și în natură, reușesc să supraviețiuiască și să aibă
success doar întreprinderile care au capacitatea de a se adapta la mediul înconjurător.
Dezvoltarea dinamică a mediului economic la nivel mondial confruntă managementul
diverselor întreprinderi cu problema unei permanente adaptări la mediul economic pentru a se
asigura viabilitatea întreprinderii. Pentru a putea ține pasul cu dezvoltările mediului în care
funcționează întreprinderea, cum ar fi schimbări în structura brașelor, intensificarea concurenței
sau evoluțiile tehnologice, este necesară investigarea viabilității.
Întreprinderea modernă își desfășoară activitatea într-un spațiu economic care îi oferă
atât instrumente cât și posibilități de acțiune specifică, dar care o supune unor constrângeri
deosebite. Consider că, sporirea forței și viabilității structurilor antreprenoriale, constă în
principiu în înlăturarea factorilor care constituie cel mai mare pericol în ceea ce prezintă
dezvoltarea, dar și în elaborarea și tratarea direcțiilor ce ar contribui la valorificarea
potențialului și consolidarea acestora pe piață.
Un bun proces de conducere eficient nu ar trebui să se bazeze pe intuiție așa cum
obișnuiesc o mare parte din conducătorii întreprinderi, ci mai degrabă pe cunoașterea în
profunzime a situației existente, pe analiza științifică a vulnerabilităților și oportunităților de
dezvoltare a întreprinderii dar și a mediului său extern.
17 / 18
BIBLIOGRAFIE
[1]Catalin Huiduman, Gabriel Staicu, Liviu Moraru, Iulian Tanase "Economie- Sinteze, aplicatii
rezolvate si teste grila" Edit.Libertas Educational Bucuresti 2008.
[2]EquilibriumintheMacroeconomy.Disponibilonline:http://cstlhcb.semo.edu/bdomazlicky/ec101text
/chap12/chap12sec1.htm.
[3] Gheorghe Cretoiu, Viorel Cornescu, Ion Bucur "Economie"Edit.C.H. Beck, Bucuresti 2008
[4] Ion Gavrila(coordonator)"Economie " manual cls a XI- Edit. Economica Bucuresti 2008.
[5]Mankiw, Gr. Principles of Economics. 6th Edition. South-Western: Cengage Learning. 2012. ISBN
13: 978-0-538-45305-9.
[6]Mishkin, F.; Eakins S. Financial markets and institutions. 7th ed. p. cm.. The Prentice Hall series in
finance, 2012. ISBN: 013213683X.
[7]The Circular Flow Model of Our Economy. Disponibil online:
http://users.chariot.net.au/~mjarrett/Devel/Demand/Circ.htm
[8]Tiganescu, E., Roman, M, Stancu, S. Modelarea proceselor şi afacerilor. Bucuresti: Ed. ASE, 2002.
Cap. 1. Disponibil online: Concepte fundamentale ale modelării macroeconomice.
http://www.asecib.ase.ro/Roman/am/cap1.pdf
[9]Булатов А.С.. Экономика, 1999. Disponibl online: http://uchebnik-besplatno.com/economics-
uchebnik/ponyatie-ekonomicheskih-agentov-osnovnyie.html
[10]Матвеева, Т.Ю. Введение в макроэкономику. Государственный Университет Высшая
Школа Экономики. Учебное пособие. Шестое издание, исправленное. Издательский дом ГУ
ВШЭ. Москва 2008. ISВN 978-7598-0611-0.
[11]***SAMUELSON, A. PAUL, WILLIAM D. NORDHAUS - Economie politică, Editura
Teora, 2000.
[12]***Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale republicată, completată prin Legea
nr.99/1999 cu un comentariu de Ion Băcanu, Editura Lumina Lex, 1999
[13]***Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995.
[14]C. Popescu, I. Gavrilă, D. Ciucur, Teorie economică generală, vol. I, Microeconomie, Editura
ASE, Bucureşti, 2005, pag. 64
[15]Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 36
[16]Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 37
[17]Economia politică, Editura Economică, București, 1995, p.213.
[18]D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie - manual universitar, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, pg. 315.
[19]Dicţionarul complet al economiei de piaţă, Editura Informaţia Business Books, Bucureşti,
1994, pg. 273.
[20]https://mfinante.gov.ro/domenii/informatii-contribuabili/persoane-juridice/info-pj-selectie-
dupa-cui
[21]https://www.creeaza.com/afaceri/economie/AGENTII-ECONOMICI-TIPOLOGIE-
SI889.php
[22]https://ro.economy-pedia.com/11031206-economic-agent
18 / 18