CANTUL VII

Antepurgatoriul. Vâlceaua înflorită: Principii neglijenţi. împăratul

Rudolf, Ottocar al Il-lea, rege al Boemiei, Filip al IH-lea, rege al
Franţei, Enric I de Navarra, Petru al 11l-lea şi Alfons al IlI-lea de
Aragon, Carol I de Anjou, Enric al IH-lea, rege al Angliei, Guglielmo
al VH-lea de Monferrato.
După ce' calde-mbrăţişări frăţeşti fură-ntre ei de multe ori schimbate, Sordel uimit grăi: „Tu cine eşti?"
„Pe când2 cei morţi nu erau demni să cate pe-aceste culmi cărări spre Dumnezeu, de-Octav îmi fură oasele-
ngropate.
Virgiliu surit: pentru păcatul greu de-a fi păgân n-am dreptu-n cer3 a sta." Astfel răspunse-ndrumătorul meu.
Ca omul4 ce-a văzut-naintea sa
vreun lucru nou, încât rămâne-uimit
şi-n cumpeni stând se-ntreabă „e" sau „ba",
Aşa Sordel; dar mai apoi grăbit, cu ochi plecaţi se-ntoarse spre străin şi-ai săi genunchi5 i-mbrăţişă smerit.
„O glorie, zise, a neamului latin, prin care graiul ne vădi ce poate, podoabă-n veci a ţării de-unde vin,
ce har ceresc în calea mea te scoate? De-s vrednic vorba să-ţi ascult, îmi spune de vii din iad şi din ce brână,
frate?"
„Am colindat a morţii-ntregi genune mânat, răspunse, de Supremul Bine, ce vrerii lui cărarea mea supune
Nu ce-am făcut7; ce n-am făcut îmi ţine ascuns în umbră zâmbetul divin8, râvnit de voi, târziu9 râvnit de mine.
Pe unde stau10 nu-i loc muncit de chin; ci-i noapte-n care plânsul tară saţ nu curge râu, ci tremură-n suspin.
Acolo stau cu bieţii prunci muşcaţi de-ai morţii dinţi, 'nainte ca de vina strămoşilor să poată fi spălaţi.
Acolo stau cu cei ce din doctrina virtuţilor creştine" n-au gustat, dar alte-având, urmatu-le-au lumina.
Ci de cunoşti acest tăcut regat12 şi ştii de unde, începând, se-ntinde, ne spune ca s-ajungem neîntârziat."
„Loc îngrădit13 pe noi nu ne cuprinde şi slobod umblu-n sus şi-n jos; drept care cu voi, grăi, tovarăş mă voi
prinde.
Dar cum vezi, coboară ziua-n zare şi nu e chip să urci la deal sub stele. Cuminte-ar fi să poposim, îmi pare.
Sunt umbre-aici de-a dreapta-ntre vâlcele şi de primeşti, te duc spre pâlcul lor; rău n-o sâ-ţi pară-a zăbovi cu
ele."
„Cum deci14, rosti Virgil, acei ce vor să urce noaptea sunt ţinuţi în frână de alţii-ori singuri n-ar putea uşor?"
298
299
Brazdă15 Sordel pământu-atunci c-o mână şi „Nu e chip, grăi, nici astă urmă s-o treci când luna suie-n cer
stăpână.
Nu fiindcă alţii, adăugă pe urmă,
ţi-ar pune piedici; numai noaptea'6-n sine
cu umbra ei voinţa ta precurmă.
De-aceea zic, socot c-ar fi mai bine să pribegim pe coastă-n jur cu pasul, până ce zarea ziua-n lanţuri ţine."
Deşi uimit, Virgil răzbi impasul şi „Du-ne dar, îi spuse, pe-amândoi pe unde zici c-ar fi plăcut popasul."
Să fi tot mers când am zărit apoi, săpată-n munte.-adânc un soi de şa, cum saltă valea-n albii pe la noi.
„Acolo-ajunşi grăi Sordel, vom sta în poala coastei ce se vede-n zare şi-acolo-ai zilei zori vom aştepta."
Urcând pieziş sau lin, şerpuitoare, o cărăruie ne purtă prin zadă, pe unde malul jumătate moare.
Argint şi aur17, alb ca de zăpadă, smaraldul crud când îl despici, splendori de-albastru, galben, roş18 ca de
granada,
pe lângă plaiul smălţuit de flori învinse-ar fi, pierzându-şi strălucirea, cum greu' învinge-n cumpeni, de-l masori.
Nu doar în flori se zugrăvise firea; ci mestecase,-mbălsămând grădina19, mii de miresme20 ce-ţi furau simţirea.
r
\\
Şi jos pe flori, cântând „Salve Regina"21 văzui o ceată de pribegi pe care în poala văii-i ascundea colina.
„Cât timp lumina sus pe cer nu moare, spre ei cărare să nu-mi ceară nime, grăi Sordel ce ne croise cale.
Căci mai curând de-aici, din înălţime, la port şi chip îi vei vedea cum sunt, decât de jos, de-om coborî-n mulţime.
Cel care sade22 mai presus, părând aş fi uitat că n-a făcut ispravă şi care glasul nu şi-l prinde-n cânt,
Rodolfo e şi-ar fi putut de-otravă şi răni să scape biata ţară moartă, ce greu prin alţii23-şi va afla izbavă.
Cel'lalt24 ce pare-a-l mângâia de soartă
cârmit-a ţara25 unde naşte râul
ce Molda-n Elba şi-Elba-n mare poartă.
E Ottocar ce se vădi, molâul, mai bun de mic, ca fiu-i Venceslat pe care-l paşte, şi cărunt, desfrâul.
Iar Cârnu26-alături, care stă la sfat cu cel ce blând27 s-arată-a fi şi-uimit, muri fugind28 şi crinul l-a spurcat.
Priviţi29 cum mi se bate pocăit
cu pumnii-n piept, cât timp cel'lalt îşi face
din palme pat obrazului trudit.
Cu cel în care răul Franţei zace
ei rude sunt şi ştiu câţi bani plăteşte,
de-aceea chinul mai vârtos îi coace.
300
301

Iar cel voinic30 ce-n cântec se-mpleteşte cu cel de nasul31 i-a-ntrecut bărbia, ru-ncins cu brâul ce-n virtuţi căleşte.
Şi dacă-n urmă-i ar fi luat domnia' acel fecior32 ce-i după el drumaş, din tată-n fiu ar fi purces tăria,
ce n-a răzbit33 până-n ceilalţi urmaşi, căci Iacob34 azi şi Frederic pe lume sunt regi, ci-n fapte s-au vădit codaşi.
Arar răzbesc35 virtuţile străbune din tată-n fiu; căci cel ce dă doreşte a-i fi cerute-n rugi şi-nchinăciune.
Nu doar în Petru36 vorba mea ţinteşte ci şi-n celialt, ce două ţări robit-a şi ţine Puglia şi Provenza-n cleşte.
Cu-atât mai rea37 decât sămânţa-i pita cu cât mai mândră de bărbat se ţine Constanţa, decât Bice-ori Mărgărita.
Cel singuratic38 şi-adunat în sine în Anglia-şi statornici domnia şi-o nimeri cu-urmaşii săi mai bine.
Iar cel39 ce sade mai prejos, tăria scrutând din ochi, Guglielmo e, Marchese şi de războiul dus cu-Alexandria
tânjeşte Monferat şi Canavese."