CANTUL XXIV

Al şaselea ocol: Lăcomia.

Bonaginuta do Lucea, Papa Martin al IV-lea, Ubaldino della Pila,
Bonifazio Fieschi, Gentucca, Corso Donaţi.
Exemple de lăcomie pedepsită.
Nici mersul vorba şi nici vorba-avântul nu ni-l slăbea; vorbind umblam zoriţi, precum corabia1 când o-mpinge
vântul.
Iar morţii2, bieţii, ce păreau pieiriţi, văzând că-s viu, din gropile scobite3 şi-nfipte-n ţeastă mă priveau uimiţi.
Iar eu, urmând cu cele-ntâi rostite, grăii: „El urcă4 mai încet, se pare, din cauza ei, a umbrei amintite.
Ci spune-mi de Piccarda5, frăţioare,
şi fa din gloată-un nume să răsune,
de-i vrednic vreunul de-amintit sub soare."
„O, sora mea, ce nu-i putinţă-a spune de-a fost frumoasă-ori mai degrabă bună, cu Domnu-ajuns-a-n cer să se
cunune.
Cât despre el, nu-s rânduieli să pună oprelişti6 vreri de-a-i numi ori frână când foamea-n ei atare se răzbună.
Acesta-aici - şi-l arătă c-o mână -e Bonagiunta7; iar cealaltă faţă8, ce-i dintre toate mai vârtos hapsână,
389
biserica ţinu pe lume-n braţă;
din Tours a fost şi-aici prin post plăteşte
tipării9 scumpi şi-a mustului dulceaţă."
Şi alţii o seamă-mi înşiră10, fireşte, din câţi se dară-n trai nesăbuinţii; dar n-ai fi zis că fapta-i necăjeşte.
Pe Ubaldin1' bătându-şi geaba dinţii mi-l arătă şi Bonifaciu12 care hrăni pe mulţi cu cârja-oblăduinţii.
Pe ser Marchese'3 îl văzui, ce-aoare
avu prilej cu mai puţină sete
să bea-n Forli şi tot n-avu-mbuibare.
Ca omul ce priveşte pe-ndelete şi-alege-apoi, făcui cu cel din Lucea14, ce mai vârtos poftea să mi se-arete.
Mi se părea că bâiguie „Gentucca15,, şi-obrazul supt îi tremura pe unde16 mai aprig chinu-i mistuia năluca.
„O, duh ce dornic mă priveşti, n-ascunde, grăii spre el, dorinţa ta adâncă; alină-ţi doru:-întreabă şi răspunde."
„Copilă-i sus şi văl nu poartă17 încă, prin care-ţi va fi dragă-a mea cetate în care azi cu pietre unii-aruncă.
La ce-ţi vestesc tu ia aminte, frate, şi dacă vorba-mi ţi-a trezit uimirea, va spune fapta18 cine-avu dreptate.
Ci spune-mi, tu eşti19 cel ce-n vers simţirea şi-n rime noi şi-o cântă, când grăieşte: O, voi, ce ştiţi cum naşte-n
piept iubirea?"
390
„Eu unu,-am zis20, când dragostea-mi vorbeşte, ascult la ea şi după-a ei porunci simţirea-mi prinde-aripi şi
zămisleşte."
„O, frate, văd, răspunse el atunci, că eu, Notarul2' şi Ghittone22-am fost în dulcele stil23 nou doar nişte prunci,
pe lângă tine; căci condeiul24 vost se ţine strâns de cel ce-a poruncit, cum niciodată n-a făcut al nost.
Şi chiar de alţii s-ar trudi-nzecit, noi osebiri n-ar izbuti să vază." Şi-aici tăcu, părând că-i mulţumit25.
Precum26 cocorii ce pe Nil iernează pornesc în stol cu-aripa larg întinsă şi-n şir prelung grăbiţi se-ndepărtează,
la fel şi gloata, de canon împinsă,
întoarse faţa şi porni uşoară
din slăbiciune şi dorinţă27-aprinsă.
Şi precum28 cel ce simte-n mers povară rămâne-n urmă întradins şi cată să-şi simtă iar suflarea-n piept uşoară,
la fel Fores se dezlipi de ceată,
lăsând pe cei pe care Domnu-i iartă
şi mă-ntrebă: „Te-oi mai vedea vreodată29?"
„Nu ştiu, grăii, câţi ani mi-s scrişi de soartă, dar n-am s-ajung în pragul mântuirii 'naintea vrerii30 ce spre El mă
poartă;
căci locu-n care fui sortit trăirii din zi în zi de bine-i despuiat şi pare-anume că-i menit pieirii."
391
„Te du, grăi. Pe cel ce-i vinovat31
îl văd târât de coada unei fiare
spre valea32-n care nimeni nu-i iertat.
Goneşte fiara33 pas de pas mai tare, îl calcă în copite şi se zbate până ce-l lasă trunchi şi mădulare.
N-au mult a se-nvârti aceste roate34, grăi privind spre ceruri, şi deplin ai să pricepi ce-am spus pe jumătate.
Te las de-acum; mai mult nu pot să vin cu tine-n rând, căci ne zoreşte cerul35 şi timpu-i scump pe-acest tărâm
divin."
Cum lasă-n urmă-adesea cavalerul36
pe călăreţi şi-al oştilor puhoi,
ca primu-n luptă să-şi încerce-oţelul,
la fel şi el se depărta de noi, lăsându-mă cu cei ce37 lumii-i fură maeştri fără seamăn amândoi.
Iar când38 departe fu-ntr-aşa măsură, încât din ochi îl petreceam în zare, cum gândul vorba-i petrecea pe gură,
îmi apăru, belşug de rod şi floare, un alt copac înfipt în brâu, străjer, de-ndată ce cotirăm pe cărare.
Şi pe sub el, cu braţele la cer, strigau mulţimi către coroana deasă, ca pruncii39 lacomi când degeaba cer,
rugându-se, şi cel rugat nu-i lasă s-atingă lucrul mult dorit, ci-l saltă ca să le-aţâţe pofta nesăţioasă.
392
Lăsară-apoi coroana lui învoaltâ, dezamăgiţi, iar apoi ne-am tras spre cel ce-atâtea rugi şi plâns stârnea deolaltă.
„Păşiţi la deal şi vă feriţi de el: mlădiţă40-i ruptă dintr-un pom ce-i sus şi-a fost de Eva pângărit." Astfel
grăi din pom un glas de vânt adus şi drept aceea-câteşitrei, ca fraţii, pieptiş pe coastă să urcăm ne-am pus.
„Să v-amintiţi, striga, de blestemaţii născuţi din nori41 ce beţi, de dau în groape, s-au luat la trântă cu Teseu,
spurcaţii.
Şi de iudei42 ce-au lăcomit la ape, de nu-i împinse Ghedeon la luptă când la Madian se coborî-n hârtoape."
Astfel umblând pe lângă coasta-abruptă noi pilde ascultam43 de lăcomie, ce cu pedepse pe măsură-nfruptă.
Şi-ajunşi apoi la larg, către câmpie, privind tăcuţi întinsul fără hat, băturăm paşi mai mulţi decât o mie.
„La ce umblaţi voi singuri fără sfat?" strigă o voce şi zvâcnii cu teamă, ca mânzul44 când tresare-nspâimântat.
Privii pe sus să ştiu ce glas ne cheamă, dar n-am văzut sclipind mai roşu-n foc nici sticlă-ncinsă45, nici oţel şi-
aramă,
de cum sclipea cel ce ne-oprise46-n loc.. „Pe-aici, grăi, croieşte brâul scară şi către pace făureşte scoc."
393
Lumina lui mi-era pe ochi povară47 şi mă pornii după poeţi arare, ca cel ce paşii după-auz măsoară.
Şi-aşa precum48 a dimineţii boare adie primăvara-mbălsămată, cu dulce iz de iarbă şi de floare,
la fel simţii pe fruntea mea pătată aripa lui , precum un vânt fugar, stârnind parfum de-ambrozie curată.
„Ferice50 cei ce-s miruiţi cu har, grăia, astfel că-ndestularea gurii n-aţâţă-n ei mistuitor pojar,
ci-i ţine-n frâu la marginea măsurii."
394