CANTUL XXV

Urcarea la cel de-al şaptelea ocol. Zămislirea fiinţei omeneşti. Cel deal şaptelea ocol: Desfrănarea. Exemple de castitate.
Al zilei ceas nu-ngăduia zăbavă,
căci soarele lăsase ziua-n Taur'
şi-n Scorpion mărita noapte. -în grabă,
precum cel care străbătând coclauri nu şade-n loc când îi dă ghes trebuinţa, orice-ar vedea, nici să-l plăteşti cu
aur,
la fel urcam şi ne dădeam silinţa pe rând2 să trecem pasul prin ponor ce-a sta deolaltă nu-ţi dă-n mers putinţa.
Şi precum3 dornic să se-avânte-n zbor întinde-aripa puiul de lăstune şi iar o-ndoaie, mut şi temător,
aşa şi eu simţeam îndemn de-a spune
şi vorbele îmi tremurau pe buză4,
dar nu-ndrăzneam gândirea-n grai a pune.
Cu toată graba dulcea-mi călăuză „Ci trage-odată arcul încordat5, mă agrăi, şi spune, să se-auză!"
Deschisei gura-atunci, încuviinţat,
şi „Cum slăbeşte6, -am întrebat, părinte,
un trup ce n-are lipsă de mâncat?"
„De Meleagru7 de-ţi aduci aminte şi cum s-a stins cajaru-ntr-o suflare, n-ai irosi, grăi,-n zadar cuvinte.
395
A
Iar în oglinzi de-ţi aminteşti cum sare şi chipul8 tău, când sari, a bună seamă acestea toate ţi-ar părea uşoare.
Dar ca să curme foamea ta prin hrană
e Staţiu-aici şi eu îl rog s-aline
şi să-ţi întindă untdelemn pe rană9."
„De-i lămuresc10 cărări şi vreri divine, răspunse, el, când eşti şi tu de faţă, e numai fiindcă vreau s-ascult de tine."
Şi mie-apoi: „De-ai să culegi povaţă din roadele cu care-n gând te-nfrupt, a mele vorbe-ţi vor fi far prin ceaţă.
Perfectul sânge" ce nicicând nu-i supt de vine tot şi prisoseşte-atare, cum prisosesc la mese vin şi frupt,
din inimă12 îşi trage-n voi vigoare, (ca şi cel'lalt ce-a face vine-i dus), spre-a zămisli umane mădulare.
Şi, mistuit13, scoboară-n părţi ce nu-s prea vrednice de nume; iar apoi, în picuri cade-n vas firesc1 depus.
într-acel loc se-mbină15 ca-n altoi şi unul pate, iar cel'lalt lucrează, virtuţi având de unde-i stors în noi.
Şi-mpreunat cu celălalt creează, încheagă'6-ntâi şi viaţă dă, vădită, materiei însăşi ce-i fu dată-n pază.
Virtutea creatoare 17,-nsufleţită, (ca-n lumea vegetală, cu-osebirea c-acolo-i scop şi-n om e isprăvită)
396
lucrează18 până-ajunge zămislirea să mişte- şi să simtă; făureşte puteri apoi, căci zace-n ea pornirea.
Se-ntinde, frate, ori în larg zvâcneşte virtutea19 ce-i din inimă solie, de unde firea trupu-ntreg păzeşte.
Dar cum20 din fiară-ajunge om să fie tu nu vezi încă; şade-aici pricina ce-mpinse-un înţelept2
*21 în erezie,
când sufletul i-l despărţea doctrina de ce numea «posibila raţiune», căci nu vedea pe unde-i rădăcina.
Culege adevăr22 din ce ţi-o spune şi află că-ntr-un făt, când e-mplinit al creierilor cheag, cu repejune
şi bucurie Cel23 din veci slăvit se-ntoarce către-a firii măiestrie şi suflă-ntr-însa duh, învrednicit
s-atragă-n el, în propria lui tărie, puterile găsite-n plăsmuiri, făcând un suflet ce-a trăit să ştie
şi-a se simţi. Şi ca să nu te miri, vezi soarele24 cum se preface-n vin când s-a unit cu-a viţei însuşiri.
Iar când Lachesis25 nu mai toarce in, de carne se desprinde26, luând cu sine puteri umane, dar şi foc divin.
Rămân ca mute27 celelalte-n tine;
ci amintirea, mintea şi voinţa
se-ascut când sânge nu mai curge-n vine.
397
Dar sufletul28 nu-şi curmă năzuinţa; el cade jos pe-un mal, între hotară, şi-acolo află care-i e sentinţa.
Când locul29 hărăzit îl împresoară, putere vie-n jur iradiază, aşijderea ca-n trup odinioară.
Şi-aşa precum când oglindeşte-o rază văzduhul greu de nori30 şi de furtună în curcubeu şapte culori aşază,
şi aerul din preajma lui se-adună
în forma dată prin puteri divine
de duhu-ajuns, şi-i face-n jur cunună.
Apoi ca para ce de foc se ţine31 urmându-l pretutindenea orbeşte şi-ntruchiparea după duh se-aţine.
Şi fiindcă el printr-însa se vădeşte, îi zicem umbră; şi dintr-însa-apoi pornesc simţiri şi chiar şi văz3 porneşte.
Printr-însa râdem sau vărsăm şuvoi de lacrimi grele şi suspine-amare, ce-a bună seamă-ai auzit la noi.
Ea-şi schimbă chipul după cum ne doare, ne-mbucură sau arde-un simţământ şi drept aceea te-ai mirat atare33."
Ajunşi la cel din urmă34-aşezământ, o luarăm către dreapta pe cărare, căci alte griji ne urmăreau în gând.
Acolo coasta35 slobozea vâlvoare, -şi-un vânt din mal ce se urca-n tărie din nou spre munte-o-mpingea să
zboare.
398
Mergeam la rând pe latura pustie şi când de gol eu mă feream cu teamă şi când de coasta ce-mprăştia vipie.
Grăi Virgil36 când mă văzu: „înhamă privirea ta şi-n jurul tău o-mplântă, căci lesne cazi de nu bagi bine seamă".
„în mila ta37, părinte, mă-nveşmântă",
din foc atuncea auzii cântând
şi m-am întors să văd cine cuvântă.
Prin flăcări umbre38-ntrezării umblând şi drept aceea-mi împărţii privirea cătând la ele şi la paşi, pe rând.
Iar când sfârşi, pe-un singur glas oştirea strigă din foc: „Eu nu cunosc bărbat39", pornindu-şi iar în şoaptă
tânguirea,
şi iar strigând: „în codru Diana40-a stat şi alungat-a nimfa, când tăria veninului41 Venerei a gustat".
Apoi din nou slăveau statornicia
şi totodată fericita ginte
ce n-a spurcat42 prin faptă cununia.
Astfel, socot, vor colinda-nainte cât timp în braţe îi va-ncinge focul; cu-atare griji43 şi-atare chin fierbinte
se-nchide rana44 şi se zvântă locul.
399