CÂNTUL XXXII

Paradisul pământesc. Somnul lui Dante. Acvila, vulpea şi zmeul. Desfrânata şi uriaşul.
Cu-atâta înverşunare mă munceam s-adap de ani nepotolita sete', că surd şi orb, şi fără grai păream.
Duram înjur de nepăsări perete2, căci ochii mei de zâmbetul râvnit în taină erau dornici să se-mbete3.
Ci când spre stânga m-am întors, silit de glasul celor trei ce cuvânta: „De ce ţii ochiul într-atât ţintit4?"
virtutea-ascunsă care văzu-ţi ia când de la soare ochiu-întorci5 încins, orbi aşijderi şi vederea mea.
Apoi, când cu puţinul m-am deprins6 (şi zic „puţin" pe lângă multul foc din care cu de-a sila m-am desprins),
văzui glorioasa oaste7 la mijloc
cu soarele şi sfeşnicele-n faţă,
de-a dreapta-n drum urnindu-se din loc.
Precum8 cotesc cu flamurile-n braţă ferindu-se sub scut cei dinainte, iar grosul oştii aşteptând învaţă,
la fel oştirea-mpărăţiei sfinte trecu de tot, fără s-apuce-n car nici oiştea9 din cruce să se clinte.
433
Fecioarele10 la roţi veniră iar şi-apoi Grifonul trase arca"-agale, fără-a-şi clinti un singur păr măcar.
Păşeam cu doamna12 ce m-a scos din vale şi Staţiu lângă roata13 care-nscrie la cotitură mai mărunte-ocoale.
Şi străbătând pădurea'4-n veci pustie din vina Evei, ce-a plătit amar, păşeam purtaţi de-o dulce melodie.
Să fi tot mers cât bate-n zbor sprinţar de trei ori drum săgeata 15-azvârlită, când Beatrice scoborî din car
şi-ntreaga ceată murmură grăbită „Adam", un pom16 încercuind, ce floare nici rod n-avea, nici creangă înfrunzită.
Coroana lui17 pe-atât sporea-n vigoare pe cât urca; şi-n inzi18 atari coroane prin codrii lor ar fi stârnit mirare.
„Mărire ţie că nu guşti, Grifoane19
din pom, căci cei ce nu-şi răzbesc dorinţa,
ş-împlântă-n pântec ei de ei piroane."
Astfel strigau slăvindu-i umilinţa cei dimprejur, iar fiara îmbinată20: „Aşa21 păstrezi virtuţilor seminţa".
Se-ntoarse-apoi spre oiştea purtată şi-o trase22 lângă pomul fără roadă, cu ea din ea lăsând-o strâns legată.
Precum la noi când23 soarele-şi deznoadă luminile, împletindu-le şuvoi cu razele aprinse-n cer de Iadă,
434
plesnesc copacii-n muguri cruzi şi-apoi, veşmânt de flori îmbracă, străveziu, până ce-i încă primâvara-n toi,
la fel bătând în roz şi vioriu culori aprinse, reînnoindu-şi straiul, măritul pom ce se-nălţa pustiu.
N-aş şti să spun24 ce imn cântă alaiul, căci doar o parte-am ascultat; nu ştie pământu-atare cântec, numai raiul.
Viclenii ochi25 de-ar fi să-i pot descrie cum adormiră fermecaţi de zeu, plătind cu moartea somnu-n trândăvie,
ca pictorul după model, şi eu aş zugrăvi cum adormii pe plai; ci alţii26 zugrăvească-n locul meu.
Destul c-atunci când lin mă deşteptai,
simţii deasupra mea sclipind lucoare
şi-un glas strigând: „Te scoală! Ce mai stai?"
Precum aduşi să vadă măru-n floare27, l-al cărui rod şi îngerii poftiră şi care-n cer aşterne sărbătoare,
cei trei apostoli frânţi de somn săriră la glasul ce din morţi ştiu să-nvie pe alţii, ce mai trainic adormiră,
şi-aflară uimiţi că Moise28 şi Ilie pieriseră din loc şi că Hristos schimbase strai urcându-se-n tărie,
aşa şi eu, de unde stăm, de jos, văzui deasupra mea pe doamna29 care pe mal m-a dus cu pasu-i mlădios.
435
Plin de-ndoieli30, grăii dintr-o suflare: „Şi Beatrice?" „N-o zăreşti uşoară, şezând în umbra pomului în floare?"
Nu vezi grăi, ce nimfe o-mpresoară?
Ceilalţi porniră după car prin chei
şi-un cânt mai dulce31 pasul lor măsoară."
Nu ştiu de-a spus mai mult, căci ochii mei32 ca-n stele-n Beatrice se pierdură şi tot ce-i simţ pieri sub vraja ei.
Pe gol pământ şedea, pe sub răsură
de strajă lângă arca înnodată
de cel cu două firi33 într-o făptură.
Fecioarele34 făceau în juru-i roată, cu-atari lumini în mâna lor, că-n van s-ar fi căznit orişice vânt să bată.
„Puţin vei sta în crâng35, căci cetăţean de veci am să te fac, pe urma mea, în Roma36-n care-i şi Hristos roman.
De-aceea-n slujba lumii care-i rea
priveşte-acum la car şi negreşit
ce vezi să scrii37, când te-i întoarce-n ea."
Astfel grăi; iar eu ce stăm smerit la poala ei şi-a rugilor plăcute, şi gând, şi ochi spre car am aţintit.
Nicicând din cer nu s-a lăsat mai iute din nouri groşi un fulger, pogorând când cerul ploi de prin străfund asmute,
de cum pe pom o acvilă38 zburând, ce chiar şi scoarţa i-o smulgea cu fiere, nu numai flori şi mugurul plăpând.
436
Izbi apoi în arcă cu putere
şi ea-nclină ca nava-pe furtună,
când valul muşcă-n ea până ce piere.
O vulpew-apoi culcuş ca-n văgăună în car văzui cum îşi făcea atare, părând flămândă, dar de hrană bună.
Ci dojenind greşelile-i murdare stăpâna40 o-alungă şi ea fugi cât o ţineau plăpândele picioare.
Pe-acelaşi loc, prin crengile pustii, se-ntoarse-apoi acvila41 iar şi-n arcă lăsă şi fulgi, şi pene cenuşii.
Ca dintr-un piept ce focul şi-l descarcă, ţâşni atunci din cer un glas strigând: „Ce rea povară42 duci, sărmană
barcă!"
Văzui pământu-n două-apoi crăpând şi dintre roţi, mai negru decât dracul, ieşind un zmeu43 şi coada-n car
vârând.
Şi ca şi viespea când îşi trage acul, smuci şi el din coada-îmbârligată, rupând din car, şi-apoi pieri gonacul.
Iar ce rămase se umplu pe dată, precum se umple de neghină-un plai, de fulgi44 lăsaţi cu tâlc şi judecată.
Tot caru-apoi pe sub pufosul strai, şi roţile, şi-oiştea legată, se-ascunse-n pripă, cât ai zice „vai".
Şi-astfel schimbat, măritul car pe dată
porni să-ntindă ţeste de cornută,
un cap de colţ şi-n frunte trei deodată,
437
cu două coarne-n mijloc, ca de ciută, iar celelalte câte-un corn de frunte; nicicând n-a fost dihanie mai slută.
înfiptă bine, precum stânca-n munte, şedea pe el o târfă45,-o căzătură, rotind priviri ce parcă vreau să-nfrunte.
Şi lângă ea, de teamă că i-o fură, stătea-n picioare un uriaş46 în zale şi când şi când se sărutau pe gură.
Iar acum din ochi îmi tot dădea târcoale poftind dezmăţ, ibovnicul temut o biciui47 din creştet până-n poale.
Apoi mânios şi de-ndoieli zbătut dihania48 dezleagă şi după sine o trase-astfel, că numai codrul scut
făcu din ramuri între ei şi mine.
438