Sunteți pe pagina 1din 23

Filosofie Examen

1. Filosofia ca concepţie despre lume şi modalitate de gândire. Corelaţia dintre filosofie şi alte forme de cultură:

mitologie, religie, ştiinţă. Filosofia şi ştiinţa economică. „Filosofia” este de origine greacă şi se traduce ca „iubire, dragoste de înţelepciune” („filio” = iubire, iar “Sophia” = înţelepciune). Simbolul înţelepciunii filosofice este bufniţa. Filosofia apare ca o nouă modalitate de gândire şi ca o nouă concepţie despre lume; concepţie şi modalitate de gândire care vine să depăşească şi să înlocuiască interpretarea lumii de către mitologie şi religie. De aceea filosofia, ca o concepţie despre lume, apare la o etapă târzie de dezvoltare a societăţii. Pt apariţia ei au fost nevoie de un şir de condiţii, premise social-economice, culturale şi intelectuale. La aspectul social-economic se atribuie necesitatea diviziunii sociale a muncii. Aşadar, societatea avea nevoie să obţină un aşa nivel de dezvoltare, încât munca

intelectuală să se desprindă de cea fizică, devenind o sferă de activitate relativ autonomă. Aspectul intelectual se referă la necesitatea existenţei unui anumit nivel de cunoştinţe obiective, raţionale despre natură şi lumea înconjurătoare şi, de asemenea, apariţia conştiinţei de sine a individului (noţiunea de “eu!”). Dezvoltarea procesului de cunoaştere a cunoscut 4 concepţii despre lume: mitologia, religia, ştiinţa şi filosofia. Cunoştinţele mitologice poartă un caracter sincret, ceea ce ar însemna că aspectul raţional, teoretic şi aspectul senzorial, empiric coincid. Cunoştinţele mitologice împletesc în sine toate tipurile de cunoştinţe. Gândirii mitologice îi este caracteristic elementul fantastic, acesta fiind un produs al imaginaţiei umane, având conţinut ireal, presupunând mai mult elementul utopic, o speranţă şi mai puţin o realitate. Religia vine şi ea cu o concepţie referitoare la existenţa unui Creator cu puteri supranaturale. Astfel, religiei îi sunt specifice credinţa în Dumnezeu, existenţa rugăciunilor, ca mijloc de legătură dintre om şi Dumnezeu şi dogmatica (sistem de învăţături, adevăruri caracteristice fiecărei religii existente, fiind considerate absolute şi incontestabile). Ştiinţa reprezintă sistemul de cunoştinţe obiective, universale şi necesare despre existenţă (caracterizează lumea aşa cum este ea, fără intervenţii subiective). Ştiinţa economică tinde să fie una umanistă, deoarece se referă la activitatea şi deservirea omului. Ca şi filosofia, ştiinţa economică studiază necesităţile oamenilor, necesităţi materiale, şi modul de satisfacere a acestora, printr-o activitate economică, rentabilă. Relaţia dintre economie şi filosofie poate fi demonstrată prin activitatea multor economişti şi în domeniul filosofiei (Shumpeter, Marx). Iniţial, ideile şi schiţele unor teorii economice au fost integrate preocupărilor filosofiei sociale.

2. Obiectul de studiu şi problema fundamentală a filosofiei.

Obiectul de studiu al filosofiei a evoluat şi s-a schimbat pe parcursul istoriei. Iniţial, întrebările pe care şi le punea omul ţineau

de natură, cum a apărut ea şi dacă există vreo forţă supremă, creatoare. Mai apoi au apărut conştiinţa de sine, superioritatea umană şi întrebările despre originea şi existenţa acestuia, iar mai târziu apare şi corelaţia dintre om – natură. De aici şi îşi au originea domeniile de reflecţie filosofice gnoseologia, ontologia etc. Thales din Milet aborda în lucrări probleme referitoare la existenţă în general, cât şi probleme din cadrul ştiinţelor concrete, care şi-au găsit mai târziu menirea în geometrie, cosmogonie, astronomie, fizică etc. Mai târziu, Socrate poziţionează omul în centrul filosofiei. În baza raportului lui Platon şi Aristotel a avut loc delimitarea cunoştinţelor ştiinţifice de cele filosofice. Problema fundamentală a filosofiei constă în determinarea raportului dintre gândire şi materie, conştiinţă şi existenţă, adică dintre lumea spirituală şi cea materială. Problema fundamentală are 2 laturi:

latura ontologică care constă în a răspunde la întrebarea “ce este primar în raporturile dintre gândire, conştiinţă, idee şi

natură, lumea materială. Unii filosofi afirmau că mai întâi există materia, natura, lumea materială şi mai apoi apare conştiinţa, gândirea, lumea ideală (materialiştii). Alţii susţineau inversul – idealiştii. Aşadar, latura ontologică a problemei fundamentale împarte filosofii în 2 categorii: materialişti şi idealişti. Idealismul şi materialismul au mai multe forme de manifestare. Astfel, avem materialism spontan (Grecia Antică), materialism metafizic (sec. XVII-XVIII), m. vulgar (sec. XIX), m. dialectic şi

istoric (Marx, Hegel). Idealismul are 2 forme de manifestare: idealism obiectiv şi subiectiv.

latura gnoseologică constă în posibilitatea cunoaşterii. Această latură a dat naştere a 3 curente:

a.

optimism – filosofii recunosc posibilitatea cunoaşterii lumii;

b.

scepticsmi – filosofii pun la îndoială orice lucru (“sceptis” – “ a pune la îndoială”, din greacă);

c.

agnosticism – negarea oricărei posibilităţi de cunoaştere a lumii (“a” – nu, “gnos” – a cunoaşte).

3.

Domeniile principale ale reflecţiei filosofice. Funcţiile şi metodele de cunoaştere ale filosofiei.

Domeniile:

1. ontologia – teoria generală a existenţei, a luat naştere la grecii antici; cercetează trăsăturile şi principiile comune oricărei

existenţe; studiază lumea sub aspectul obiectivităţii, mişcării, transformării fenomenelor (şi a cauzelor acestora), oferind o imagine unică asupra lumii;

2. gnoseologia – teoria cunoaşterii, se referă la problemele cunoaşterii lumii, modul în care se dobândeşte informaţia şi

cunoaşterea despre lume; studiază funcţiile cognitive ale limbajului, formele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice, raportul dintre

activitatea practică şi cea teoretică;

3. logica – cercetează regulile şi legile gândirii corecte; stabileşte criterii ferme pt deosebirea unui raţionament valid de

unul non-valid, a unei definiţii corecte de una incorectă, raţiuni sănătoase de cele nesănătoase etc;

4. metodologia – “menthodos” – cale, mijloc şi “logos” – teorie, studiu; studiază căile eficientizării cunoaşterii şi evoluţiei

societăţii umane, metode utilizate în ştiinţa modernă, se sprijină pe logică şi gnoseologie; tratează căile de cunoaştere şi acţiune;

5.

axiologia – “axios” – valoare, teoria generală a valorilor, studiază geneza, structura, interacţiunea, cunoaşterea,

realizarea, ierarhizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială, corelaţia dintre ele, dinamica sistemelor de valori;

6. praxiologia – “praxis” – practică, teoria acţiunii eficiente; cercetează structura generală a acţiunilor, condiţiile

organizării şi dirijării lor pt a-şi atinge scopurile;

7. filosofia istorei (fil. socială) – domeniu specific al reflectării filosofice în cadrul căruia se expune raportul dintre natură

şi societate, structurii şi determinismului vieţii sociale, formele de guvernământ, drepturilor şi obligaţiunilor omului, geneza şi dezvoltarea culturii şi civilizaţiei umane;

8. etica – teoria despre morală, examinează probleme teoretice şi practice ale moralei, originea, geneza şi esenţa moralei,

legile ei de dezvoltare, ceea ce se cuvine şi ce nu;moral vs. imoral, bine vs. rău, dreptatea vs. nedreptatea;

9. estetica – teoria gustului artistic; studiul mijloacelor de producere, transmitere şi recepţionare a mesajului dintr-o operă

de artă; studiază categoriile de: frumos, sublim, comic, tragic etc;

10. epistemologia – teoria cunoaşterii ştiinţifice; este o ramură specifică a gnoseologiei, care analizează valoarea cunoaşterii

ştiinţifice, a obiectivităţii, a adevărului rezultatelor ştiinţei, caracteristicile, forme, metode în cercetarea ştiinţifică.

Funcţiile filosofiei:

1. f. cognitiv-interpretativă – viziunea de ansmablu specifică filosofiei se formează printr-o „totalizare” caracteristică

cunoaşterii filosofice, construită concomitent pe datele complementare ale cunoaşterii discursive, pe de o parte şi experienţa trăită şi acţiunea umană pe de altă parte. F. cognitiv-interpretativă este dependentă de selecţia direcţiilor de meditaţie şi a

soluţiilor, de complexitatea necesităţilor şi intereselor individuale şi sociale ale creatorului de filosofie. În viziunea lui Kant „filosofia este ştiinţa despre raportul oricărei cunoaşteri făţă de scopurile esenţiale ale raţiunii omeneşti”. Cunoaşterea şi interpretarea filosofică nu constituie un scop în sine. Cunoştinţele obţinute, în opinia lui Kant, servesc drept instrumente pt promovarea scopurilor esenţiale ale raţiunii care nu sunt altele decât cele ce au drept dinaşitate menirea întreagă a omului, fericirea.

2. f. axiologică - propune anumite criterii valorice menite să călăuzească alegerea unor posibilităţi viitoare de acţiune,

trasând o cale spre ceea ce trebuie să tindă omul şi lumea lui umană, propunând un ideal care îl va ajuta pe om să se depăşească

neîncetat pe sine.

3. f. metodologică trasează căile generale de cunoaştere şi de acţiune, constituind fundamentul teoretic al metodelor

utilizate în ştiinţa modernă, sprijinindu-se, în acest scop, pe logică şi gnoseologie, pe cunoştinţele dobândite de ştiinţele particulare, pe întreaga experienţă social-umană.

4. f. praxiologică – indică rolul social pe care îl are filosofia în ciuda caracterului ei abstract. Praxiologia este teoria

acţiunii eficiente. Ea studiază structura generală a acţiunilor, condiţiile organizării şi distribuirii lor, pt a-şi atinge scopurile, pt a le eficientiza Metode de cunoaştere:

1. maieuitica – (din greacă „maieutike” – „priceperea de a moşi”), metodă utilizată de Socrate în cadrul discuţiilor filozofice

purtate cu interlocutorii săi în vederea descoperirii adevărului;

2. dialectica – („dialectike” – dia - „cu” şi legein – „a vorbi, discuta”), iniţial dialectica însemna priceperea de a purta discuţii şi

de a ajunge la adevăr prin scoaterea la iveală şi combaterea contradicţiilor în afirmaţiile concurentului. Mai târziu, dialectica este percepută ca o metodă generală de explicare a lumii în continuă mişcare, schimbare, transformare, dezvoltare, pornind de la contradicţiile interne. Dialectica spune că întreaga natură ce ne înconjoară reprezintă un sistem, o conexiune de corpuri;

3. metafizica – metodă generală a filosofiei, opusă dialecticii, ce se caracterizează prin abordarea obiectelor şi proceselor în mod

izolat, prin absolutizarea unor aspecte ale realităţii (de ex., independenţa şi stabilitatea relativă a fenomenelor, repetabilitatea şi

echilibrul lor), prin negarea salturilor calitative, contradicţiilor interne ale lucrurilor şi nerecunoaşterea rolului lor de forţă motrice primordială a dezvoltării;

4. eclectica – (eklego – „aleg”) reprezintă o îmbinare mecanică, hibridă a unor idei, concepţii, puncte de vedere eterogene sau

opuse care conduc la lipsă de unitate şi de consecvenţă în gândire;

5. sofistica – (sophos – „înţelept”), metodă filosofică creată în Grecia Antică de sofişti, profesori ce predau contra plată

pregătirea tineretului pt participare la viaţa politică. Aparent, sofiştii utilizau argumente corecte, însă, de fapt, erau false,

construiete astfel încât să denatureze adevărul;

6. îndoiala cartesiană – metodă creată de Rene Descartes, el poziţiona „îndoiala metodică” asupra tuturor cunoştinţelor,

datelor, simţurilor şi chiar asupra existenţei lumii, acceptând drept unic şi sigur fapt, care trebuie să constituie temeiul filosofic şi al ştiinţei (Cogito, ergo sum – „cuget, deci exist”);

7. analiza sistematică – studiază realitatea pt a dezvălui integritatea obiectului, a evidenţia tipurile diverselor legături ale

obiectului şi reunirea lor într-un tablou teoretic unic;

8. analiza fenomenologică – elaborată de E. Husserl, se bazează pe teoria „conştiinţei intenţionale” (conştiinţă orientată spre

ceva). Husserl considera că fenomenologia, pt a ajunge la „fenomen” (prin care el înţelege esenţa dată apriori într-un domeniu independent şi de subiect şi de obiect), trebuie să întrunească urm.condiţii: a) „reducţia fenomenologică” sau „punerea în

paranteză” a lumii sensibile şi a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi filosofice – astfel lumea încetează de a mai fi obiect al cunoaşterii; b) „intuirea esenţei”, prin care, independent de procesul abstracţiei logice, se sesizează nemijlocit „esenţele pure”;

9. semiotica – (semeiotike – „semn”) – metodă ce stă la baza studiului general al semnelor, elaborată de fil.american Ch. W.

Morris („Fundamentele teoriei semnelor”, 1938). Semiotica are 3 părţi principale: 1. semantica – se referă la raportul semnelor şi obiectelor desemnate; 2. sintactica – cercetarea construcţiilor formale, adică a modului de îmbinare a semnelor între ele; 3. pragmatica – studiul modului în care omul înţelege şi utilizează semnele;

10. hermeneutica – metodă utilizată la interpretarea textelor religioase vechi, a textelor din antichitate. În prezent această

metodă indică tehnicile de descifrare a unui dat considerat ca simbolic, fiind, de asemenea folosită în psihanaliză şi în analiza

structurală. Hermeneutica se prezintă ca o metodă a decodificării şi interpretării semnelor, ca reflecţie filosofică asupra simbolurilor religioase, miturilor, emoţiilor, oricăror expresii umane semnificative.

4. Filosofia antică orientală: şcoli, reprezentanţi, problematica.

Una din cele mai vechi culturi antice este cea hindusă, esenţa căreia este expusă în cărţi numite „vede”, ceea ce se traduce din sanscrita veche „cunoştinţă”. Vedele reprezintă un sistem de cunoştinţe sacre, culese în 4 cărţi principale: „Samaveda” (imnuri), „Iajurveda”(rugăciuni), „Rigveda” (cunoaşterea cântecelor), „Atharbaveda” (descântece). În aceste cărţi sunt colectate diferite modalităţi de interpretare a naturii, a tradiţiilor şi obiceiurilor antice, moravuri, precum şi imnuri consacrate zeilor. Autoritatea acestor vede şi-a păstrat absolutizarea până în sec. VII- încep. Sec V î.e.n, după care se răspândeşte o atitudine sceptică faţă de aceste concepţii şi ca rezultat, apar 2 direcţii: ortodoxă şi heterodoxă (criticism). Fiecare dintre acestea este reprezentată printr-

un şir de şcoli, cele mai importante fiind:

- direcţia ortodoxă – Vedanta, Vaişeşika, Nyaya, Yoga, Mimansa;

- direcţia heterodoxă – buddhistă, jainistă, charvaca.

Buddhismul apare în sec. VI î.e.n., fondator fiind Buddha („iluminatul”), pe parcurs, din concepţie filosofică trece în una

religioasă. Astfel, astăzi, buddhismul este una din religiile mondiale. La baza buddhismului stau 4 principii:

viaţa este suferinţă;

dacă viaţa este suferinţă => trebuie să existe şi anumite cauze care o fac astfel;

dacă există cauze (cauzele principale fiind faptul că omul caută continuu să-şi satisfacă dorinţele, ceea ce nu întotdeauna

îi reuşeşte şi-i provoacă suferinţă, dar această suferinţă poate provoca uneori şi satisfacţia spre care a tins). Aşadar, trebuie să

existe şi anumite căi de depăşire a suferinţei date;

există mai multe mijloace de depăşire a suferinţei, cum ar fi: folosirea corectă a cuvintelor, respectarea modului corect

de viaţă, excluderea erorilor conştiente din conduită şi vorbirea individului etc. Dar există o cale supremă de depăşire care constă în înăbuşirea totală a sentimentelor, pasiunilor, dorinţelor, excluderea oricăror reacţii a corpului, a oricăror influenţe din exterior şi obţinerea liniştii totale a sufletului care se numeşte nirvana (- „scopul vieţii şi idealul vieţii umane”).

Jainismul (Jayna – biruitorul) are trăsături comune cu buddhismul pt că promovează atitudinea ascetică cu viaţa (lupta cu trupul, dorinţe carnale, iar scopul vieţii este de a birui corpul, deoarece acesta, prin pasiunile sale, sustrage sufletul de la destinaţia lui principală – meditaţia asupra sensului vieţii omeneşti, existenţei umane). Omul este dominat de 2 pasiuni fundamentale: frica de moarte şi dorinţa de a trăi. Atunci când omul le învinge pe ambele, scopul vieţii acestuia este realizat. Adică sufletul biruie corpul, atunci când omul nu mai este afectat de nicio problemă din mediul exterior, când nu-l reţine frica de moarte şi nici dorinţa de a trăi. Pt aceasta omul trebuie conştient, timp îndelungat, să-şi interzică oricare din plăcerile existente => obţine starea ideală. Şcoala Charvaca promovează valori diametral opuse şi anume: omul trebuie să-şi satisfacă pe deplin toate plăcerile, deoarece atât corpul, cât şi sufletul sunt alcătuite din particule materiale, naşterea fiind integrarea lor, moartea – dezintegrarea, şi deci, care-I sensul să te limitezi de ceva ? NU! Zice şcoala charvaca. Iniţial, această scoală a obţinut popularitate enormă, însă a existat doar 2 secole. Dacă în India filosofia purta un caracter mai mult religios, apoi în China Antică, aceasta este legată de contextul social, de problematica statală, în centru situându-se funcţionarea statului antic, corelaţia dintre cetăţean şi stat. Conform mitologiei chineze, la baza lumii stau 2 particule: yin şi yang, diametral opuse, dar care se conţin în orice lucru existent (yang – binele, frumosul, adevărul, lumina, activitatea şi începutul masculin; yin – întunericul, pământul, răul, pasivitatea şi începutul feminin). În filosofia antică chineză s-au evidenţiat urm.şcoli: confucionistă, moistă, legistă şi şcoala daoistă. Şcoala confucionistă susţinea că statul este bazat pe norme morale; şcoala legistă – statul nu trebuie să se bazeze pe norme morale, ci să aplice pedepse aspre pt cea mai mică încălcare; şcoala moistă – (în frunte cu Mo-Di) problema principală este etica socială. Mo-Di pune la baza concepţiei filosofice ideea despre iubirea generală. Fiecare cetăţean nu trebuie să fie egoist, ci să se gândească şi la semenii săi. Şcoala daoistă pune în centrul învăţăturilor sale natura, cosmosul care pot fi înţelese nu pe cale raţională, ci prin pătrunderea directă cu ajutorul noţiunilor în natura existenţei.

5. Problema temeiului ultim în filosofia cosmologică a Greciei Antice.

Temeiul ultim pt această perioadă se caracterizează prin proprietăţi fizice, materiale. În perioada cosmologică filosfii caută răspuns la întrebările: ce este universul ? din ce este el făcut ? de unde a apărut ? care este acea substanţă din care e făurită lumea şi care este acel început, de unde pornesc toate lucrurile ? etc. Primul reprezentant al filosofiei antice greceşti este Thales din Milet, care echivalează întreg universul cu apa. Aşadar, pt Thales acea substanţă primordială este apa – tot ce există se conţine în apă, nimic nu poate exista fără apă. Pt el apa este ceva mai mult ca o simplă substanţă, considerţnd-o însufleţită. Şi deci, pt Thales toate lucrurile au suflet. Succesorul lui Thales, Anaximandru susţinea că temeiul ultim se constituie în apeiron (infinitul). Apeironul este unic, se află în

mişcare şi este nedeterminat. „Apeiron” din greaca veche se traduce ca „infinit” şi reprezintă cauza oricărei naşteri şi pieiri. Apeironul este veşnic, extratemporal şi infinit. Fiind temeiul ultim pt Anaximandru, apeironul este începutul şi izvorul existenţei. Un alt reprezentant al şcolii din Milet, Anaximene, caracterizează temeiul ultim prin aer – pt el orice lucru este o formă de comprimare a aerului, acesta fiind echivalent cu apeironul lui Anaximandru. Din aer apare totul şi tot ce există ia forma aerului. Focul, norii, apa, pământul, pietrele şi absolut toate lucrurile sunt în sine diverse stări ale aerului.

Pythagora pune la baza lumii numerele, care nu erau lipsite de aspectul misterios, mistic, adică, figurat-simbolic de necrezut. Numerele sunt esenţa şi substanţa tuturor lucrurilor – atât a celor materiale, cât şi a celor spirituale: dreptatea, sufletul, raţiunea; numărul este întruchiparea atât a finitului, cât şi a infinitului. Heraclit vedea temeiul ultim în foc. Tot ce există este un foc. Totul se naşte din foc şi se transformă în foc. Din foc apare nu

doar cosmosul, dar şi pământul, apa, aerul

Fiind în foc, cosmosul se supune unei legi universale, numită de el „logos”. Logosul cârmuieşte universul, independent de faptul că înţelege lumea acest lucru sau nu, căci nu el se supune voinţei omului, ci omul şi tot ce-l înconjoară se supune lui. Heraclit susţinea că logosul „gospodăreşte pe toate” şi toate se realizează pe măsura acestuia. Empidocle în calitate de temei ultim înaintează 4 elemente-principii: apa, pământul, aerul şi focul. Aceste elemente sunt veşnice – nu se nasc şi nu pier. Întreaga existenţă este constituită din ele. Alături de aceste elemente, în univers mai există şi acţionează 2 forţe diametral opuse – „philia” (-iubire) şi „neicos” (-vrajbă), care de asemenea sunt veşnice. Datprită acţiunii lor elementele de bază sunt puse în mişcare şi are loc unirea şi dezmembrarea lor. Philia uneşte elementele, iar Neicos le dezmembrează. Anaxagora vede ca temei ultim homoiomeriile şi Nousul. Homoiomeriile sunt nişte particule materiale invizibile ca mărime şi infinite ca număr. La rândul său, fiecare homoiomerie este complicată ca formă şi conţine toate componentele. Homoiomeriile constituie principiile existenţei reale ori materia. Însă, de felul lor, homoiomeriile sunt pasive. De aceea, pt a le pune în mişcare, apare necesitatea unei alte forţe, pe care Anaxagora o numeşte „Nous”. Democrit susţine că universul are la baza sa 2 cauze materiale – fiinţa şi nefiinţa, prin care el înţelegea şi vidul sau spaţiul gol în care atomii există şi se mişcă. După opinia lui Democrit, atât atomii (fiinţe) cât şi vidul (nefiinţa) sunt reali, căci numai luaţi împreună ei alcătuiesc cauza fiinţării corpurilor.

pt Heraclit, focul este ceva mai mult decât un fenomen fizic, este ceva divin.

Însă,

6. Problema omului în filosofia antică greacă (sofiştii, Socrate, Platon, Aristotel, stoicii etc.).

Începând cu sec. V filosofia caută răspuns la întrebările: care este esenţa valorii omeneşti ? care este izvorul cunoştinţelor ? care ar fi criteriul cunoaşterii adevărate ? Primii care au abordat aceste întrebări au fost sofiştii („sophia” – înţelepciune). Pt prestarea serviciilor sale, sofiştii cereau plată,

fapt pt care erau numiţi, în sens negativ, „învăţători cu plată”. Sofiştii promovau ideea că important nu este existenţa sau inexistenţa unui lucru, ci necesitatea personală a unui „adevăr”. Socrate este primul filosof care combate sofistica ca modalitate de gândire şi concepţie despre lume. La baza filosofiei socratice stau următoarele principii:

autocunoaşterii – expus prin formula: „cunoaşte-te pe tine însuţi”, de unde şi începe filosofia antropologică;

îndoielii (maieutic) – „eu ştiu că nu ştiu nimic”;

identităţii binelui, adevărului şi a frumosului;

priorităţii, primordialităţii interesului statal faţă de cel particular.

La Platon ştiinţa omului se bazează pe lumea ideilor. Sufletul constă din partea afectivă, din afecte, senzaţii, raţiune. La Platon sufletul migrează după moartea corpului în plante şi animale pt a se purifica. Există lumea ideilor şi lumea lucrurilor senzoriale (corelaţia dintre simţuri şi sentimente pe de o parte şi raţiunea pe de altă parte). Lumea ideilor este una veşnică şi perfectă şi tot ce există tinde spre aceastălume, abosultă, a perfecţiunii, a adevărului, frumosului, binelui, liniştii spre care tinde şi sufletul uman. Sufletul fiind legat de om, este influenţat de corp şi sustras în jos spre începutul material de unde vine începutul corporal, de la materie, adică de la nefiinţă, sufletul având ca esenţă raţiunea, tinde spre lumea absolută, perfectă. Din cauza stării sale dualiste, sufletul nu poate atinge lumea ideilor, el poate doar să se apropie puţin de ea, conştientizând că

niciodată nu se poate identifica cu ea. Această nostalgie a sufletului ce tinde spre o perfecţiune de neatins se numeşte la Platon „eros” (- iubire), care şi determină iubirea platonică. În statul platonic avem 3 tipuri de categorii sociale cărora le corspund 3 elemente ale sufletului:

agricultorii şi meşteşugarii care reprezintă în suflet pasiuni şi senzaţii, iar în morală cumpătare;

străjerii, militarii care corespund elementului sufletului numit voinţă, iar în morală – curaj;

filosofii sau înţelepţii care corespund raţiunii în suflet, înţelepciune în morală.

Aristotel defineşte sufletul ca un act al corpului. Omul este un animal raţional. Sufletul are regiuni deosebite: cea inferioară (vegetativă, comună tuturor plantelor şi animalelor) şi senzorială (rezervată animalelor vii) şi raţiunea (rezervată omului). Spiritul uman se naşte ca o foaie curată pe care se imprimă experienţa câştigată. Aşadar, acest intelect este pasiv, dar există şi unul activ care este nemuritor – partea comună a oamenilor şi a zeilor.

7. Ontologia şi gnoseologia în concepţia filosofică a lui Platon. Învăţătura despre lumea ideilor şi lumea senzorială.

[vezi p.6]

La baza teoriei cunoaşterii, ca şi la baza teoriei existenţei, stă învăţătura despre lumea ideilor şi lumea lucrurilor senzoriale. Ideile la om se găsesc în suflet. Cunoaşterea în viziunea platonică este „reamintire” – reamintirea sufletului, a cunoştinţelor cândva ştiute. Această învăţătură a lui platon a fost influenţată de cea a lui Pythagora. Sufletul la moartea corpului nu moare, ci se desparte de el şi migrează în plante şi animale pt a se purifica. După purificare sufletul se uneşte de un alt corp nou-născut, doar că în clipa unirii sufletul uită tot ce a ştiut. De aceea cunoaşterea porneşte de la 0 şi se manifestă ca o reamintire a sufletului. Reamintirea are loc sub influenţa a 2 factori:

- discuţiile purtate de indivizi între ei;

- lucrurile din exterior care ne influenţează.

În ambele cazuri merge vorba despre amintirea prin asociere. În suflet există cunoştinţe simple şi compuse, senzoriale şi

sunt la Platon doar

nişte umbre ale cunoştinţelor teoretice, adică sunt neesenţiale, superficiale. Cunoştinţele teoretice reprezintă adevăratele cunoştinţe şi se identifică la Platon cu lumina soarelui.

raţionale. Cunoştinţele senzoriale (care caracterizează exteriorul lucrurilor – culoarea, forma, gustul, locul

)

8. Caracteristica generală a filosofiei lui Aristotel. Învăţătura despre formă şi materie.

[vezi p.6] Aristotel pune la bază învăţătura despre materie şi formă, unde „forma” reprezintă o realitate, în mare măsură, asemănătoare cu lumea ideilor a lui Platon. Deosebirea constă în pasivitatea ideilor platinice, pe când la Aristotel forma (raţiunea, cunoştinţele) este activă, productivă, creativă. Şi dacă la Platon materia este nefiinţa, atunci la Aristotel materia este definită ca posibilitate a

existenţei şi pt a depăşi neajunsul (cum se unesc cele 2 lumi), Aristotel iniţial afirmă că materia şi forma se găsesc mereu împreună, „forma” mereu se conţine în „materie”. „Forma” este definită ca „realitate a existenţei”, „materia” fiind „potenţa existenţei”. Forma la Aristotel reprezintă lumea ideală, cunoştinţele noţionale (teoretice), esenţa şi scopul spre care tinde. Fiecare lucru există datorită anumitor cauze care, luate împreună, determină realitatea oricărui lucru. Printre acestea se enumeră:

1. formală (forma) => raţiunea, gândirea;

2. materială (materia) => ceea din ce ceva poate deveni;

3. activă;

4. scopul/ cauza finală.

Lumea care ne înconjoară este complicată, de aceea apăruse necesitatea structurării acesteia. Ierarhia formelor se încheie cu forma formelor, forma supremă, numită Dumnezeu. Dumnezeul aristotelic ca formă reprezintă o conştiinţă, o raţiune universală, cosmică şi dacă existenţa oricărui lucru este determinat de forma sa => existenţa şi caracterul universului este determinat de activitatea formei supreme. Dumnezeu ca formă la Aristotel, creează lumea, universul, doar că el n-o creează din nimic, asemeni Dumnezeului creştin, ci din materie, cu posibilitatea existenţei. Dumnezeu ca formă este activ, creativ şi este cauza finală a tuturor lucrurilor din univers – cauza finală şi a tuturor mişcărilor din univers.

9. Caracteristica generală a filosofiei medievale: etapele dezvoltării şi problemele principale.

Perioada medievală (sec. I – XIV) a cunoscut 3 etape:

1. apologetica (sec. I – III);

2. patristica (sec. IV – VIII);

3. scolastica (sec. VIII – XIV), care conţine 2 subetape: a) scoalstica timpurie (sec. VIII – XII); b) scolastica târzie (sec. XII –

XIV). Filosofiei medievale îi este caracteristică dominaţia religiei creştine asupra tuturor domeniilor de activitate ale omului. Toată activitatea spirituală poartă un caracter teocentrist, adică este abordată problema existenţei lui Dumnezeu ca problemă fundamentală. În această perioadă biserica creştină şi-a avut un rol primordial şi neascultarea acesteia sau punerea la îndoială a învăţăturilor religioase se pedepsea. O altă trăsătură a filosofiei medievale este identitatea acesteia cu teologia – teologii sunt filosofi, iar filosofii teologi. Apologetica (=apărare) se numeşte astfel datorită necesităţii de apărare a ideologiei creştine, care trebuia întâi de toate să se stabilească în conştiinţa credincioşilor, să-şi demonstreze superioritatea faţă de religia antică păgână. Printre reprezentanţi îl urmărim Tertulian cu teza sa principală: “cred fiindcă este absurd, alogic”. Tertulian promovează ideea superiorităţii creştinismului faţă de ştiinţele antice şi că omul cu raţiunea şi logica sa nu poate concepe esenţa Bibliei, a ceea ce este scris acolo, deoarece omul şi mintea lui sunt create de către Dumnezeu. Patristica se caracterizează printr-un şir de personalităţi care au fost canonizate datorită modului de viaţă promovat, scriirilor şi ideilor sale, fiind numiţi “sfinţi ai bisericii creştine”. Printre reprezentanţii acestei etape se evidenţiază teologul Augustin (Prea Fericitul), care a creat un sistem filosofico-religios ce a dominat în teologia creştină până în sec. XIII. Filosofia lui Augustin este influenţată de lumea ideilor a lui Platon. Spre deosebire de Tertulian, care considera că omul nu poate şi nici n-are nevoie de a cunoaşte esenţa realităţii, precum şi esenţa adevărului religios, Augustin consideră că omului îi este caracteristic de a cunoaşte acele adevăruri, doar că ele nu-s identice după valoarea şi puterea lor. Augustin spune că există cunoaşterea laică, ştiinţifică şi cea religioasă. Prima se bazează pe îndoiala faţă de realitate şi de cunoştinţele existente, a 2-a – pe autoritate. În cea de-a 3-a etapă, scolastica, s-a evidenţiat Thoma d’Aquino, care a creat un sistem filosofico-religios în baza interpretării religioase a lui Aristotel, fapt pt care, puţin după moarte a fost canonizat.Thoma d’Aquino rezolvă problema corelaţiei dintre filosofia laică şi religia creştină, corelaţia dintre credinţă şi raţiune, rezolvarea căreia constă într-un mod diferit de cel a lui Tertulian – adică el nu exclude valoarea cunoaşterii filosfice în sistemul cunoştinţelor totale de care dispune omul, mai mult, el afirmă căînainte de credinţă şi raţiune, religie şi filosofie trebuie să existe o anumită armonie.

10. Filosofia renascentistă: umanismul, filosofia naturii, filosofia social-politică.

Epoca renaşterii (sec. XV-XVI) se numeşte astfel, deoarece anume în acea perioadă au fost renăscute, reevaluate valorile antice greceşti, filosofiei, ştiinţei şi culturii. O perioadă îndelungată, din cauza dominaţiei religiei creştine, multe realizări filosofice şi ştiinţifice au fost interzise, însă datorită intelectualităţii arabe cultura şi filosofia antică reapar, sunt redescoperite.

Începând cu sec. XV se schimbă şi caracterul vieţii economice, în primul rând în Italia, unde apar noi relaţii economice capitaliste şi un nou tip de artă, literatură şi ştiinţă. Până-n sec. XIV spiritul creştin era dominat de dogmele bisericeşti, iar in sec. XV-XVI are loc o explozie a intelectului laic, unde omul în literatură şi artă, iar mai apoi şi în ştiinţă şi filosofie, limitează extinderea lui Dumnezeu. Spre deosebire de epoca medievală, când totul era privit prin prisma existenţei şi credinţei în

Dumnezeu, epocii renaşterii îi este caracteristică înaintarea pe prim plan a valorii umane. În artă omul este dezgolit, arătându-i- se nu doar frumuseţea spirituală, dar şi cea corporală. În literatură sunt evidenţiate stările, sentimentele şi trăirile specifice omului; în ştiinţă problema principală devine natura, universul, de aceea, în primul rând se dezvoltă astronomia, mecanica cerească, fizica, iar în domeniul ştiinţelor sociale problema principală devine funcţionarea statului, necesitatea instaurării unui sistem politic care ar corespunde esenţei omului. Aceasta şi ar fi perioada umanistă, reprezentată prin: Boccaccio, Mountaigne, Lorenzo Valla, F. Petrarca. Perioada dezvoltării ştiinţelor naturii este reprezentată de Kopernik, Jordano Bruno, Kepler etc. În domeniul dezvoltării social-politice s-au evidenţiat: Campanella, Thomas Morus, Nicolo Machiavelli etc. Direcţia umanistă caută să demonstreze valoarea omului ca fiinţă biologică şi spirituală, să releveze frumuseţea corporală şi puterea intelectuală a omului, naturaleţea sentimentelor care nu pot fi diminuate de puterea sentimentelor religioase. Dacă în domeniul ştiinţelor naturale se promovează ideea că oricare ar fi originea universului, el totuşi se supune unor legităţi obiective, care nu ţin de influenţa lui Dumnezeu, apoi în domeniul ştiinţelor sociale este promovată ideea necesităţii constituirii unui stat laic, bazat pe valori civile, laice şi nu religioase. Este promovată ideea necesităţii integrării statale şi depăşirii dezmembrării provocate de epoca medievală. La fel sunt înaintate primele idei umaniste, utopiste, ce reflectă năzuinţa, visul omului exploatat în aspect fizic şi spiritual de a crea un stat bazat pe dreptate şi în care valoarea supremă ar fi nu aspectul material, ci valoarea spirituală. În lucrarea sa „Principele”, Machiavelli afirmă că în condiţiile noi din sec. XV a apărut necesitatea de a crea state naţionale, integre. Pt aceasta trebuie să existe voinţa unei persoane, unui prinţ, de a realiza acest scop. Dar pt aceasta, în perioada când orice conte se considera rege, se cere posedarea obligatorie a 2 tipuri de calităţi: a vulpei şi a leului. Adică, să poată ademeni unii domnitori locali, promiţându-le anumite favoruri, ca mai apoi să aibă voinţa şi puterea de a- i supune cu forţa pe cei care se împotrivesc. A promite încă nu înseamnă a şi îndeplini, important este primirea susţinerii şi obţinerea puterii totale, iar mai apoiprincipele va şti cum să procedeze. Numai aşa poate fi creat un stat civil scos sub influenţa bisericii. Biserica trebuie să-şi cunoască locul şi să nu se implice în treburile statale.

11. Filosofia modernă. Problema metodei cunoaşterii ştiinţifice. Sensualismul, empirismul şi raţionalismul –

principalele curente gnoseologice. Către secolul XVII în Europa Occidentală s-au stabilit relaţii capitaliste, burgheze de producţie. Apare un nou mod de producere care necesită şi cunoştinţe noi despre fenomenele naturii. Datorită descoperirilor geografice viaţa omului cunoaşte o dezvoltare progresivă, sporind productivitatea şi calitatea muncii sale. Şi deci, în faţa filosofiei apare problema constituirii metodelor noi de cunoaştere necesare ştiinţelor. Deoarece filosofii ajungeau la concluzii diferite, în aspect gnoseologic în filosofia modernă se evidenţiază 3 curente:

empriric (fondator – fil. englez F. Bacon);

sensualism (fil.englez John Locke);

raţionalism (fil.francez Rene Descartes).

Bacon afirmă: „mai întâi ştiinţa laică şi filosofia trebuie despărţite de religie şi teologie, trebuie de recunoscut 2 adevăruri: unul laic şi altul religios”. Filosofia şi ştiinţa se preocupă de descoperirea tainelor naturii şi formularea legităţilor respective. Religia este preocupată de educaţia sufletului uman. Aceste 2 adevăruri există paralel, fără ca una să se implice în treburile celeilalte. Atunci bacon se întreabă cum să divizeze adevărul laic de cel religios ? şi tot el vine cu soluţia: „unica sursă, mijloc de deosebire şi obţinere a cunoştinţelor obicetive, ştiinţifice este experimentul”. El ne permite să deosebim cunoştinţele laice de cele religioase; prin repetări, el ne permite să verificăm caracterul cunoştinţelor noastre, iar cuentul dat a luat naştere sub denumirea

de empirism (din greacă = experiment). Analiza procesului de cunoaştere, după bacon, are loc datorită existenţei anumitor factori, numiţi idoli (fantome):

- idolul forului (al mulţimii) – constă în faptul că noi atribuim cunoştinţelor propriile noastre însuşiri, adică

expunerea cunoştinţelor ca fiind un adevăr;

- idolul pieţii – constă în folosirea corectă a cuvintelor, noţiunilor care caracterizează cunoştinţele noastre;

- idolul peşterii – absolutizarea cunoştinţelor subiective individuale. De ex., în aşa caz savantul se identifică cu

omul ce se află în peşteră, care vede şi percepe atât cât îi permite ieşirea din peşteră (segmentul îngust al realităţii), dar aceste

cunoştinţe înguste el le extinde pe întregul univers şi judecă întreaga existenţă după caracterul segmentului perceput; - idolul teatrului – folosirea opiniei savanţilor cu autoritate în ştiinţă pt argumentarea unor teorii noi. Pt depăşirea acestor idoli bacon afirma că este necesar crearea unei noi logici a ştiinţei care ar depăşi logica învechită a lui Aristotel, care va fi bazată pe metoda inducţiei. Opera principală a lui Bacon – “Noul Organon” (la Aristotel e “organon”). Sensualismul este înrudit cu empirismul. Denumirea provine de la cuvintele “senzaţie, simţuri” (din latină – “sensus”). Curentul afirmă că unicul izvor al cunoaşterii sunt senzaţiile, organele de simţ. Locke spune: “la naştere raţiunea umană este “tabu la rosa” – o foaie curată, pe care poate fi scris totul”. Adică, toate cunoştinţele se obţin prin intermediul organelor de simţ. De la naştere omul nu dispune de niciun fel de cunoştinţe. Raţiunea, gândirea abstractă nu ne dă nicio cunoaştere nouă. Raţiunea doar sintetizează şi generalizează cunoştinţele deja obţinute ptin cele 5 simţuri. Raţionalismul, reprezentat de Descartes şi Leibnitz, combate concepţiile celorlalte curente. Descartes afirma că cunoştinţele senzoriale poartă un caracter superficial, căci simţurile nicicând nu pot da cunoştinţe obiective, deoarece ele diferă de la om la om, sunt subiective, neclare şi nedeterminate. Numai raţiunea, gândirea abstractă prin metoda deductivă ne poate da cunoştinţe obiective, universale, necesare, ştiinţifice. Descartes susţine faptul că omul posedă deja anumite cunoştinţe, născându-se cu acestea. Spre deosebire de empirism şi sensualism, raţionalismul se bazează pe metoda deductivă (celelalte – inductivă). + celebra formulă a lui Descartes: “cuget, deci exist”.

12.

Problema substanţei în filosofia modernă – dualismul, monismul, pluralismul.

În aspect ontologic în filosofia modernă se evidenţiază 3 direcţii: monistă (monismul lui Spinoza), dualistă (dualismul lui Descartes) şi pluralistă (pluralismul lui Leibnitz). Conform învăţăturii dualiste a lui Descartes, la baza universului stau 2 substanţe paralel existente concomitent, dar separate una

de alta:

subst.materială, corporală, fizică ce se caracterizează prin întinderea în spaţiu;

subst.ideală – caracterizată prin gândire.

Concepţia monistă înaintată de Spinoza, expusă în lucrarea sa “Etica în mod geometric”, unde acesta afirmă că există iniţial o substanţă care are 2 atribute: întinderea în spaţiu şi gândirea; şi această subst.este identică cu Dumnezeu => natura se caracterizează prin trăsăturile dumnezeieşti, obţine calităţile respective de la Dumnezeu. De aceaa la Spinoza subst.sau natura se manifestă sub 2 tipuri: ca natură creatoare, deoarece este Dumnezeu şi natura creată, pt că este produsul propriei sale activităţi. La (?) „care-i cauza subst.naturii ?” Spinoza spune că este cauza sa proprie. Învăţătura care afirmă că Dumnezeu este identic cu natura se numeşte „panteism” („pan” – totul, „theos” – Dumnezeu; totul este Dumnezeu). Învăţătura lui Spinoza mai este şi hilosoistă (din greacă „hilos” – suflet). Dacă există o substanţă care-i şi corporală, şi gândeşte concomitent => întreaga natură este însufleţită. La (?) dacă piatra gândeşte, Spinoza a răspuns: “Da, gândeşte, dar gândeşte ca piatra”. Direcţia pluralistă aparţine filosofului german Leibnitz care spune că la baza universului stau monadele („mono” – unu), care sunt nişte substanţe, particule ideale (spirituale), nemateriale, nişte conştiinţe individuale separate una de cealaltă cu diferite nivele de dezvoltare a elementului raţional din care-s alcătuite toate lucrurile din natură. Diversitatea lucrurilor din Univers este determinată de diversificarea şi mulţimea monadelor. Fiecare monadă este separată, închisă în sine, dar ele sunt active şi chiar unite, formând astfel mulţimea lucrurilor din univers. Ele sunt unite de monada supremă, numită Dumnezeu, din care se emană precum razele de la soare, şi, fiind de origine divină, monadele nu pot fi distruse (şi lumea întreagă) decât de Dumnezeu. Leibnitz este considerat predecesorul fizicii nucleare contemporane, deoarece el susţinea că fiecare monadă conţine în sine o lume, deci e ft complicată (descrierea monadelor coincide cu natura şi structura elementelor microscopice descoperite printre ca componente a nucleului atomului).

13. Filosofia iluministă europeană: omul, societatea, raţiunea.

Sec. XVIII este numit secolul luminilor sau iluminismului. Iluminismul este un curent spiritual, care întruneşte în sine o pleadă de gânditori care promovau necesitatea răspândirii în masă a realizărilor ştiinţifice, culturale şi politice. Iluminismul apare în Anglia, dar totodată se dezvoltă şi în Franţa, reprezentanţii fiind: Rousseau, Didreau (?) , Voltaire. Iluminismul se deosebeşte de spiritualitatea sec. XVII. Dacă filosfia din sec. XVII este expusă în cărţi scrise în limba latină şi destinate unui număr restrâns de oameni, atunci filosofia sec. XVIII este, de regulă, scrisă în limbile naţionale şi este destinată maselor populare. Pe plan social, iluminismului îi corespunde cristalizarea burgheziei, clasa care găseşte în ideile iluminste o exprimare a propriei filosofii. Apariţia iluminismului este sintetizată de dinamismul şi spiritul revoluţionar al burgheziei. Sub raport ideologic acest curent se cristalizează în Franţa în sec. XVIII, fiind marcat de apariţia unei mari opere colective (17 volume şi 11 volume de planşe) - Enciclopedia , alcatuită sub coordonarea lui Jean Jaques Rousseau. Enciclopedia sintetizează toate cunoştinţele umane acumulate din cele mai vechi timpuri până în acel moment. Ideile iluminismului:

a)Raţiunea - este considerată ca un dar specific omului. b)Definind astfel omul, iluminismul proclamă egalitatea tuturor oamenilor. Monarhul nu mai este unsul lui Dumnezeu şi doar primul slujitor al statului preocupat de siguranţa supuşilor săi. Negându-se ierarhia socială feudală, societatea va trebui structurată pe baza unui contract social între om şi semenii săi. c)Monarhul iluminat reprezintă idealul politic al epocii care înlocuia perimatul monarh absolutist. Treabuia să fie un filosof înzestrat cu o capacitate de a înţelege mecanismele societăţii şi de a mediatiza şi armoniza relaţiile dintre clasele sociale. d)Oraşul imaginat de iluminist ca sediu pentru “cetăţeanul universal” este “cetatea universală - Cosmopolisul”, loc în care războiele ar dispărea, iar prejudecăţile de ordin rasial sau religos ar fi excluse. Cercetătorii au plasat apariţia unui astfel de oraş în 2440. e)Idealul uman al acestei epoci este filosoful – figura care înlocuia cavalerul şi sfântul Evului Mediu. f)Reprezentanţii iluminsmului au militat pentru revoluţionare sistemului educaţional şi introducera învăţământului în limbile naţionale. Manifestările iluministe în literatura europeană:

Anglia - Robinson Crusoe - Daniel Defoe; Gulliver’s travels_Johantan Swift Franţa - Scisori persane - Montesquieu Operele lui Voltaire; Romanele şi eseurile lui Diderot; Nunta lui Figaro şi Barbierul din Sevilla de Beaumarchais Germania - Laocoon şi Nathan înţelptul – Lessing Italia - Bădăranii şi Hangita – Carlo Goldonii

14. Filosofia clasică germană – teoria cunoaşterii ca expresie a activităţii conştiinţei.

Către sfârşitul sec. XVIII centrul gândirii filosofice îi revine Germaniei, căci până atunci, sec. XVII-XVIII, s-au evidenţiat Anglia, Franţa şi Olanda cu Spinoza. Filosofia clasică germană este reprezentată de kant, Fichte, Selling, Hegel şi Feuerbach.

Filosofia clasică germană a adus contribuţii considerabile la constituirea teoriei cunoaşterii ca disciplină autonomă, subliniind caracterul activ al cunoaşterii, subordonându-l unei analize sistematice, formele şi categoriile logice şi gnoseologice, integrând omul în natură (Feuerbach). Filosofia clasică germană are mai multe realizări, printre care: demonstrarea şi descoperirea caracterului activ, creativ al gândirii, conştiinţă. Până la ei, filosofia percepea conştiinţa mai mult ca pe o contemplare, ca o amprentă mecanică e realităţii obţinute în simţurile noastre. Idealismul german a demonstrat că gândirea, conştiinţa fromează un şir de cunoştinţe noi care nu pot fi nici induse, nici deduse. După logica formală, au demonstrat că raţiunea, procesul de cunoaştere poartă un caracter contradictoriu. A doua realizare este descoperirea şi elaborarea metodei dialectice de gândire. La baza teoriei cunoaştere a lui Kant stă apriorismul, scopul lui fiind unirea cunoaşterii senzoriale cu cea raţională şi de a demonstra dreptul la existenţa ştiinţei şi filosofiei ştiinţifice. Un alt reprezentant al filosofiei clasice germane este Johann Fichte, care se bazează pe conştiinţa eului. Existenţa absolută este cea a eului pur, supraindividual. El a elaborat un sistem filosofic idealist-subiectiv, conform căruia lumea este produsul dintre eul absolut şi non-eul (natura), deci obiectul este creat de obiect şi nu poate exista fără el.

15. Descoperirea şi elaborarea metodei dialectice de gândire în filosofia clasică germană (Kant şi Hegel).

Incercari de a depasi alternativa metafizica, conform careia cunoasterea este un proces ori senzorial ori rational, a existat in filozofia clasica germana (Kant, Hegel). Pentru exemplificare, „In critica ratiunii pureKant afirma: „dar daca orice cunoastere a noastra incepe cu experienta, aceasta nu inseamna ca ea provine toata din experienta”. El face distinctie intre cunostintele empirice „ care isi au izvoarele lor aposteriori, adica in experienta”, de cunostintele apriori care „sunt independente absolut de orice experienta”, fiind rezultatul structurilor cognitive ale subiectului epistemic. Prin analiza critica a

conditiilor de posibilitate” ale cunoasterii, Kant ajunge la contestarea capacitatii intelectului de a cunoaste „lucrul in sine”, care exista independent si in afara subiectului cunoscator, spre deosebire de Hegel, celalalt reprezentant de seama al filozofiei

clasice germane. In „Fenomenologia spiritului”, Hegel se preocupa de strategia urmata in „miscarea gandirii

si parcurge momentele sale”, deoarece „metoda nu este altceva decat structura intregului, infatisat in pura sa esentialitate”. In felul acesta, el subliniaza unitatea dintre teorie si metoda, interdependenta intre explicare (interpretare) si modul de abordare a universului ca totalitate” pentru a obtine despre el cunostinte autentice. Metoda sa dialectica de gandire si cunoastere va fi preluata de Marx si Engels dar de pe pozitia materialismului. Delimitandu-se de Hegel, Marx declara: „Metoda mea dialectica este, nu numai diferita de cea a lui Hegel, ci este exact opusul ei. Pentru Hegel, procesul gandirii, pe care sub denumirea de idee, el il transforma intr-un subiect de sine statator, este demiurgul realului… La mine, dimpotriva, idealul nu este altceva decat materialul transpus si tradus in capul omului”. Hegel, numeste metoda sa cu termenul de dialectica sau cu expresia de metoda speculativa si o opune metodei metafizice (metoda vechii metafizici). Metoda dialectica este o metoda interioara filosofiei si, respectiv, obiectului ei de studiu: Absolutul. "Metoda nu este altceva decat structura intregul infatisat in pura sa esentialitate" (Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, 1965, p 33). Toate celelalte metode, considera Hegel, erau exterioare obiectului filosofiei, Absolutului; erau abstracte si metafizice. Metoda dialectica este o metoda concreta care vrea sa reproduca in planul mintii miscarea reala a gandirii. Dialectica este, cum sustine Hegel, o metoda care admite, in mod constitutiv, contradictia. Ontologia sau metafizica, pune problema Fiintei in sine a principiului. Dar ce este Fiinta in sine? Ea este ceea ce este, ea este si nu poate decat sa fie. Dar aceasta afirmatie - "Fiinta este ceea ce este" - este o judecata de tip analitic (in sens kantian). Prin aceasta judecata este afirmata Fiinta pura, Fiinta fara determinatii, fara proprietati. Ea este o judecata tautologica. Desfacem explicit intr-o judecata ceea ce deja stim; anume ca este ceea ce este. Prin urmare, spunem ca fiinta este dar nu si cum este. Avem, spune Hegel, un concept abstract asupra fiintei in sine. In paranteza fie spus, abstract, in sens hegelian, inseamna acel concept care poseda (contine) note, insusiri sau determinatii mai sarace (putine) prin raportare la un alt concept subordonat logic lui. De exemplu "animal" este un concept abstract pentru faptul ca el contine mai putine insusiri decat conceptul "om" pe care il include in sfera sa. Prin raportare la conceptul "om", conceptul "animal" are o sfera mai larga, cuprinzand si alte notiuni in extensiunea lui. In schimb, "animal" are un continut mai sarac decat conceptul "om". A fi abstract sau concret depinde de felul in care conceptele se raporteaza unele la altele in functie de sfera si continutul lor. Evident ca cel mai abstract concept este "fiinta", intrucat el le cuprinde toate celelalte concepte fara ca la randul sau sa fie cuprins de un concept de o mai larga generalitate. Fiinta se contine doar pe sine. Despre fiinta nu putem spune decat ca este. In schimb despre om, in calitate de

concept concret, cu multe insusiri, putem spune extrem de multe lucruri: ca este o fiinta rationala, bipeda, ca vorbeste, rade etc.\

care isi produce

16. Filosofia marxistă. Crearea dialecticii materialiste şi a concepţiei materialiste despre istorie.

Marxismul este o filosofie a istoriei, teorie economică şi doctrină politică afirmată în contextul crizei capitaliste la mijl. sec. Al

XIX-lea, fiind elaborat în lucrările lui K. Marx şi Fr. Engels. Karl Marx şi-a numit concepţia filosofică materialism practic, în sensul că „este real tot ceea ce este rezultatul practicii”, adică al activităţii complexe prin care omul se raportează la lume şi la sine. Punctul de vedere al practicii este decisiv în înţelegerea realităţii în genere, în îndeplinirea adevărului, în explicarea şi înţelegerea omului, a societăţii şi istoriei. Filosofia marxistă a istoriei pretinde că a descifrat legile societăţii întemeiate pe proprietatea privată. În faza modernă – capitalistă – contradicţia dintre nivelul forţelor de producţie (forţa de muncă a oamenilor unită cu mijloacele de producţie) şi relaţiile de producţie determină prăbuşirea acestui tip de societate printr-un proces revoluţionar, care ar avea loc în ţările cele mai industrializate. Dispariţia luptei de clasă (în formele specifice secolului al XIX-lea), constituirea claselor mijlocii în societăţile moderne, faptul că toţi cetăţenii trăiesc din produsul muncii lor, evoluţia regimurilor comuniste şi a celor numite capitaliste demonstrează că marxismul se prezintă astăzi mai mult ca un articol al credinţei decât ca o legalitate reală