CAPITOLUL II.

COMPORTAMENTE
DEVIANTE

Devianța este o noţiune larg utilizată în

psihologia socială, în sociologie şi
criminologie, această noţiune desemnând în
sensul său cel mai general îndepărtarea sau
abaterea indivizilor față de normele şi
valorile sociale (J. Dragan, 1994, p. 114).
 Categorii de comportament deviant

M.Cusson face o listă aproximativă în acest domeniu împărţită în

şapte categorii :

• Infracţiunea şi delictele cuprinzând: omorurile, furtul, violul, delicventa

• juvenilă;
• Sinuciderea;
• Consumul de droguri cu implicaţiile dezorganizate de factură psiho-sociala;
• Conduitele sexuale deviate includ: prostituţia, homosexualitatea,
lesbianismul, pornografia;
• Deviantele religioase care prin atitudini fanatice antrenează unele secte
religioase, erezii, vrăjitorii;
• Bolile mentale au fost şi ele analizate din punctul de vedere al abaterii de la
normele sociale;
• Extremismul politic;
• Handicapurile fizice.
 Tipuri de comportament deviant
determinate de consumul de droguri

Comportament Comportament
paranoic psihotic

Comportament Comportament
depresiv suicidar

Comportament Comportament
confuz agresiv

Comportament
labil
 Reacţiile sociale față de devianţi

Reacţiile sociale nu epuizează ansamblul

reacţiilor societăţii fata de devianţi. Stigmatizarea şi
marginalizarea reprezintă, în mod fundamental,
probleme bioetice şi sociale. Indivizii fac parte dintr-
o reţea morală în care binele social inter-relationeaza
cu realizarea individuală. Prin aceasta
interdependentă umană s-au derivat modalităţi de
existenţa comunitară. O comunitate organizată pe
baze morale presupune un acord mutual în cadrul
interacţiunilor sociale dintre indivizi
 Teoriile deviantei

Cei mai mulţi autori prezintă cauzele devianţiei într-o

viziune sistematică, în construcţii teoretice cu o evidentă tentă
sociologizantă, propunând astfel diferite teorii ale genezei
comportamentului deviant.

A. Teorii sociologizante
Teoria dezorganizării sociale, elaborată de americanii R.
Shaw şi H. D. Mc. Kay, susţine că accentuarea crizelor
economice şi sociale, fenomenele de urbanizare, exodul rural
etc. produc devianţă, prin aceea că scad funcţiile de socializare
şi de control ale comunităţii, fac să fie abandonate tradiţiile şi
regulile morale. K. Cohen defineşte „dezorganizarea socială”,
ca fiind eşecul obiceiurilor şi al instituţiilor care în mod normal
controlează eficient conduitele.
 Teoriile deviantei

• Teoria anomiei sociale elaborată în forma ei clasică de E.

Durkheim (1980) are la bază idea că fenomenul de devianţă
este caracteristic oricărei societăţi, având deci un caracter
universal, în sensul că nu poate exista societate în care
indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul
colectiv şi că este inevitabil ca printre aceste abateri să fie şi
unele care prezintă caracter criminal.
• Teoria oportunităţii diferenţiale (R. A. Cloward şi L.E.
Ohlin) postulează că fenomenul numit delincvenţă este o
reacţie specifică faţă de inegalitatea socială. În definiţia
propusă de către adepţii acestei orientări, delincvenţa are un
caracter colectiv, aceasta implicând un subsistem de roluri
sociale adoptate în paralel cu o integrare socială formală.
 Teoriile deviantei

• Teoria asocierilor diferenţiale propusă de criminologul

american E.A. Sutherlandr. Potrivit acestuia comportamentul
criminal este eminamente învăţat în cursul comunicării
informale dintre indivizi. Învăţarea cuprinde atât dirijarea
specifică a motivelor, acţiunilor şi aptitudinilor, cât şi tehnicile
de comitere a infracţiunii luate în sine.
• Teoria conflictelor codurilor culturale, elaborată de T.
Sellin, priveşte infracţiunea şi crima drept consecinţe ale
conflictelor culturale existente între diferitele categorii şi
grupuri ale societăţii.
 Teoriile deviantei

• Teoria conflictelor codurilor culturale, elaborată de T.

Sellin, priveşte infracţiunea şi crima drept consecinţe ale
conflictelor culturale existente între diferitele categorii şi
grupuri ale societăţii.
• Teoria subculturilor delincvente, formulate de E. Cohen
identifică în corpul social „subculturile delincvente”,
definindu-se ca grupuri neprivilegiate, aflate într-o
situaţie socială periferică, marginală, de izolare, de
insatisfacţie socială şi individuală, care, din dorinţa
anihilării frustrărilor de status marginal şi a anxietăţilor
implicate de acesta, au reacţii de protest faţă de normele
şi valorile societăţii, recurg la mijloace indezirabile şi
ilicite pentru a-şi atinge scopurile
 Teoriile deviantei

• Teoria reacţiei (etichetării) sociale propusă de H. Becker, K.

Erikson, susţine că devianţa, în general, şi delincvenţa în special, nu
există în sine, ci doar în măsura în care societatea sau anumite
grupuri sociale (conducătoare) o etichetează ca atare.

B. Teoriile psihologizante

Teoria frustrării sociale formulată de M.B. Clinard, consideră

că manifestările antisociale apar pe fondul situaţiilor de
frustrare a anumitor indivizi, din dorinţa de compensare a
acestora. Fiecare individ are, în funcţie de structura sa psihică
şi de eforturile de autocontrol pe care le depune, o anumită
toleranţă, la frustrare care îl ajută să suporte frustrarea fără a
recurge la răspunsuri inadecvate.
 Teoriile deviantei

• Teoria frustrării sociale formulată de M.B. Clinard, consideră că

manifestările antisociale apar pe fondul situaţiilor de frustrare a
anumitor indivizi, din dorinţa de compensare a acestora. Fiecare
individ are, în funcţie de structura sa psihică şi de eforturile de
autocontrol pe care le depune, o anumită toleranţă, la frustrare care
îl ajută să suporte frustrarea fără a recurge la răspunsuri inadecvate

• Teoria disonanţei cognitive (L.Festinger) susţine că procesul

de socializare în familie şi în cadrul altor grupuri sociale este
frecvent însoţit de anumite fenomene dizarmonice, tensionale
(cel mai păgubitor dintre acestea fiind aşa zisă, „disonanţă
cognitivă” şi „afectivă”, care intervine ori de câte ori rămâne
nerealizată o aşteptare legitimă a individului), cauzate de
diferenţe semnificative în planul judecăţii morale, în
comunicarea interpersonală sau la nivel de individ-grup.
 Teoriile deviantei

• Teoria societăţii criminogene şi a personalităţii criminale

dezvoltată de J. Pinatel care susţine că infracţiunea este
rezultatul exclusiv al ocaziei sociale. Dat fiind că aceste ocazii
se înmulţesc din ce în ce mai mult pe măsura evoluţiei
societăţii, criminalitatea creşte în mod obiectiv şi inevitabil,
deci, poate fi interpretată ca o maladie morală a progresului.
 Măsuri de prevenire a comportamentului deviant

• Există o multitudine de opinii printre specialişti cu privire la

abordarea inter- şi multidisciplinară a devianţei. Elaborarea de
măsuri şi aplicarea unor metode de prevenire trebuie să se facă
în echipă, la acest program fiind necesară participarea tuturor
instanţelor din sistemul social, indiferent de nivelul ierarhic
sau de tipul de răspundere al fiecăreia.

1. Măsuri psiho-pedagogice şi psiho-sociologice:

a. socioterapia şi psihoterapia familiei, acolo unde este cazul,
b. suplinirea familiei, în absenţa fizică a acesteia, când aceasta
este incompetentă din punct de vedere educativ;
 Măsuri psiho-pedagogice şi psiho-sociologice

c. testarea şi depistarea copiilor care prezintă probleme de

adaptare şi integrare şcolară;
d. orientarea şcolară şi profesională, prin aplicarea unor metode
şi procedee diagnostice şi formative, pentru dezvoltarea
capacităţilor de învăţare şi aptitudinilor elevilor;
e. formarea noţiunilor şi judecăţilor morale, a sentimentelor şi
obişnuinţelor morale, a trăsăturilor pozitive de caracter;
f. evitarea erorilor de autoritate morală, de atitudine sau de
competenţă profesională din partea educatorilor.
 Măsuri socio-profesionale

Acestea decurg din măsurile psiho-pedagogice şi psiho-

sociale, urmărind prevenirea riscurilor de eşec adaptativ prin:
a. consilierea în vederea alegerii unei profesiuni în acord cu
aptitudinile subiectului;
b. b. sprijinirea plasării tânărului într-o profesiune potrivită cu
interesele, aspiraţiile şi capacităţile sale;
c. c. realizarea unei reale maturizări sociale şi a unei eficiente
integrări sociale şi profesionale;
d. d. prevenirea oricăror acte de indisciplină în cadrul sau în
afara locului de muncă;