1852 în satul Haimanale (azi I. L. Caragiale), jud. Dâmboviţa. Este fiul lui Luca Ştefan Caragiali şi al Ecaterinei (n. Karaboa), fiica unui negustor din Braşov. SCOALA Urmează clasele primare şi Şcoala Domnească la Ploieşti şi următoarele patru clase în particular şi la Gimnaziul "Sfinţii Petru şi Pavel" din acelaşi oraş. Între 1868 şi 1870 frecventează cursurile Conservatorului de artă dramatică din Bucureşti, clasa de declamaţie şi mimică, avându-l ca profesor pe unchiul său, dramaturgul Costache Caragiali. În 1870 renunţă la postul de copist pe care îl ocupă la Tribunalul Prahova şi se angajează ca al doilea sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti. PRIMELE PUBLICATII În această perioadă, începe să publice în gazetele politice şi umoristice de orientare liberală, Ghimpele, Telegraful, Asmodeu, şi este girant responsabil la Alegătorul liber (1875 - 1876) sau corector la Unirea democratică (1876 - 1877). Principalele piese de teatru
Între 1877 şi 1881, colaborează cu articole,
reportaje, note sau traduceri la ziarul politic al junimiştilor, Timpul, şi tot acum frecventează şedinţele Junimii, în revista căreia îşi va publica, alături de M. Eminescu şi I. Creangă, principalele piese de teatru (O noapte furtunoasă, 1879; Conul Leonida faţă cu Reacţiunea, 1880; O scrisoare pierdută, 1885; D'ale carnavalului, 1885; Năpasta, 1890). Prima calatorie in strainatate
În 1879 face prima călătorie în străinătate,
la Viena, ca invitat al lui Titu Maiorescu. În 1881 este revizor şcolar în districtele Suceava şi Neamţ, de unde se mută, la cerere, în 1882, în circumscripţia Argeş- Vâlcea. Viata Ca funcţionar la Regia Monopolurilor, în 1884, o cunoaşte pe Maria Constantinescu. Din această legătură se va naşte Mateiu I. Caragiale Director al teatrelor În stagiunea 1888/1889, Caragiale este director general al teatrelor, calitate în care se ilustrează, în ciuda şicanelor sistematice, ca un foarte exigent regizor şi organizator. În anul 1889 se căsătoreşte cu fiica arhitectului Gaetano Burelly, Alexandrina. Primul volum al lui Caragiale
Tot în cursul anului 1889, apare la Editura Socec
primul volum al lui Caragiale, Teatru, prefaţat de Titu Maiorescu, prin studiul său din 1885, Comediile d-lui I. L. Caragiale. Urmează mai multe volume, broşuri şi pliante, care, împreună cu Calendarul Claponului (1878), Calendarul Moftului român (1902) şi cu principalele gazete editate de Caragiale, singur sau în colaborare (Claponul, 1877; Naţiunea română, 1877; Bobârnacul, 1878 -1879; Moftul român, 1893; 1901 - 1902; Vatra, 1884 - 1903), alcătuiesc cea mai complexă ofertă făcută de un scriitor clasic român circuitelor de difuzare literară şi publicului. În ciuda acestei activităţi prodigioase, care ar fi trebuit să-l consacre încă din timpul vieţii, lui Caragiale i s-a refuzat sistematic acreditarea socială sau culturală, aşa încât, după un şir de decepţii care culminează cu scandalosul proces al plagiatului (1901 - 1902), inventat de obscurul scriitor Caion, şi după câteva proiecte nerealizate de a se muta la Sibiu (1891), la Braşov (1892) sau la Cluj (1904), scriitorul se stabileşte cu familia la Berlin, în primăvara anului 1905. Încercase până atunci să se opună numeroaselor obstrucţii prin gesturi spectaculoase (iniţiativele comerciale ca berar sau ca mandatar al restaurantului din gara Buzău) şi printr-un complicat joc al alianţelor politice cu junimiştii, cu liberalii şi conservatorii trecând de la Timpul, la Voinţa naţională (1885), Constituţionalul (1889), Gazeta poporului (1895), Ziua (1895) sau Epoca (1896 - 1897), dar, învins de fiecare dată, a recurs la soluţia extremă, a exilului voluntar, căruia i-a acordat o semnificaţie ultimativă. De la Berlin, unde continua să scrie, îmbogăţind literatura română cu câteva din capodoperele ei narative (Kir Ianulea, Calul Dracului), Caragiale surprinde pe toată lumea, făcând cea mai completă şi mai radicală analiză politică a momentului, în studiul 1907. Din primăvară până-n toamnă, publicat parţial şi în revista vieneză Die Zeit. Disparitia in …eternitate În vara anului 1908 se angajează într-o ultimă acţiune politică mai importantă, alături de Take Ionescu, liderul Partidului Conservator-Democrat, o formaţiune politică proaspăt înfiinţată, dar şi această experienţă se încheie printr-o decepţie. În anul 1912 refuză să participe la festivităţile organizate în ţară cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani.Moare la Berlin în acelaşi an, în noaptea de 8 spre 9 iunie. Este înmormântat, provizoriu, într-un cimitir protestant. În toamna lui 1912 sicriul cu rămăşăţele sale este adus în ţară şi înmormântat la cimitirul Bellu