AFECTIVITATEA

Caracteristicile stărilor afective

a) Stările afective implică o apreciere, o atitudine pozitivă sau

negativă.

- Dacă un obiect este în concordanţă cu trebuinţele noastre rezultă o

stare pozitivă, pe care o caracterizăm ca plăcută. Dimpotrivă, când o
situaţie e în contradicţie cu ceea ce dorim, apare o impresie neplăcută,
întovărăşită de impulsuri spre evitare.

Afectele au tendinţa de polaritate. Ele sunt fie pozitive, fie

negative.

Indiferenţa apare în lipsa oricărei stări afective, fiind de fapt o

stare cu totul tranzitorie.
b) Afectele sunt subiective în sensul dependenţei lor de
trebuinţele noastre actuale.

- Un pahar cu apă rece, vara când ne e cald şi sete ne face plăcere.

Aceeaşi apă, iarna, pe un ger de -25°, când ne e frig şi tremurăm, ne displace

Dacă afectele sunt subiective, nu rezultă lipsa lor de legătură cu

realitatea obiectivă - depind de caracteristicile obiectelor, ale
situaţiilor.

- O livadă de meri înfloriţi va tinde să ne impresioneze plăcut, după cum

spânzurarea unui nevinovat, va produce emoţii negative.
c) Totalitatea - Afectele exprimă un raport cu toate tendinţele
prezente într-un anumit moment şi nu doar cu efectul unei
stimulări parţială.

- muştarul provoacă usturimi ale limbii, dar totuşi impresia e agreabilă,

întrucât predomină nevoia de excitare a stomacului care primeşte un
aliment bogat în grăsimi.

- un copil face obrăznicii, enervând multe persoane, dar mama sa, iubindu-l
cu pasiune, nu se supără, ci se amuză, ignorând vădit aspectele negative
ale comportării lui.
d) Tensiunea

Dacă o tendinţă se transformă imediat în mişcare nu provoacă

un afect.

Cu cât apar mai multe tendinţe care se contracarează, cu cât

există o întârziere în satisfacerea lor, cu atât se creează o stare
de tensiune mai mare, făcând posibile trăiri intense.
e) Afectivitatea permite reglarea promptă şi eficace a
comportamentului.

O emoţie, chiar lipsită de intensitate, schiţează imediat un

început de acţiune, înainte ca o deliberare conştientă să înceapă.

Chiar dacă nu trebuie să ne lăsăm ghidaţi numai de afecte,

există situaţii în care nu e timp de reflexie şi reacţionăm în funcţie
de afectul dominant, care poate fi salvator.
 Formele stărilor afective

Afectele statice (slab efect dinamogen):

1) stări afective elementare:

- durerea şi plăcerea senzorială,
- agreabilul şi dezagreabilul;
2) dispozițiile
3) emoțiile

Afectele dinamice (cele mai puternice și durabile motive ale

cpt.)

- sentimentele
- pasiunile
DUREREA SENZORIALĂ - în majoritatea cazurilor e vorba de
excitarea intensă a unor terminaţii nervoase.

Nu se cunosc organe senzoriale specifice durerii, ea fiind în

funcţie de excitaţia terminaţiilor nervoase existente pretutindeni
în organism.

Excitanţii provocând durerea sunt de natură diferită, fizică sau

chimică, în relaţie cu tulburări circulatorii, inflamatorii ş.a.
PLĂCEREA SENZORIALĂ e mai greu de înțeles.
- senzaţii plăcute, legate de un anume confort senzorial.
- plăcerea senzorială tactilă e pusă în relaţie cu instinctul
sexual.

AGREABILUL ŞI DEZAGREABILUL sunt reacţii afective

globale de slabă intensitate, impresii produse de orice
percepţie. - „Tonul afectiv al percepţiei“ sau „tonalitatea
afectivă a senzaţiilor“.
Această rezonanţă afectivă nu depinde de excitarea
senzorială, ci de sensul pe care informaţia o are pentru noi:
- Percepţia unei prăjituri de ciocolată în galantarul unei cofetării,
când ne e foame şi avem bani pentru a o cumpăra, ne produce
o impresie plăcută - Aceeaşi imagine poate să ne
impresioneze dezagreabil, dacă ne este foarte foame, însă
n-avem nici un ban disponibil.
- Ex.: telegrama….

• Vorbim de plăcut sau dezagreabil numai în cazurile în care

trăirea este de slabă intensitate.

• Agreabilul atrage după sine mişcări de apropiere, o

creştere a energiei, a activităţii mintale, pe când
dezagreabilul e însoţit de tendinţa îndepărtării de sursă şi o
diminuare a energiei, a activităţii.
 DISPOZIȚIILE - au şi ele o slabă intensitate, dar durează
multă vreme, zile, poate chiar şi săptămâni, influenţându-ne
trăirile afective care apar în acest răstimp:

- când cineva e prost dispus, vede numai aspectele neplăcute ale existenţei,
trăieşte emoţii negative, n-are chef de lucru etc.
- buna dispoziţie ne face să vedem totul în culori luminoase, să avem chef
de glume şi să muncim cu spor.

Cauzele de ordin intern: oboseala, proasta funcţionare a

unor organe interne, o boală incipientă ori, dimpotrivă, o
sănătate înfloritoare, resurse energetice abundente.

Cauzele exterioare: existenţa unor conflicte în familie sau la

locul de muncă, stări de frustrare, apariţia unor pericole.
 EMOȚIILE
sunt stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al
relaţiilor mele cu un obiect ori o situaţie, deci au un caracter
situaţional.
Ele pot fi declanşate de o împrejurare reală sau de una
imaginată (gândul că poliţia poate fi pe urmele sale sperie
tâlharul care are banii furaţi în geamantan).
Intensitatea lor e foarte variată: poate fi vagă, mijlocie, dar şi
foarte mare, zguduind întregul organism – EMOȚII ȘOC.
Există patru emoţii-şoc, tipice : frica (teroarea), furia,
tristeţea în forma sa acută (disperarea) şi bucuria
explozivă.
 Dar sunt mult mai multe emoţii: dezgustul, ruşinea,
nemulţumirea, regretul, indignarea, simpatia, antipatia,
speranţa, mila, satisfacţia, nehotărârea, sfidarea etc.

Există şi emoţii în relaţie cu munca intelectuală: mirarea,

nesiguranţa, certitudinea, îndoiala...

Observându-se evoluția afectivității la copilul mic, se constată:

- În primele luni, doar stări afective elementare, de plăcere şi neplăcere.
- la 4-5 luni apare expresia fricii (cauzată de persoane străine ori de
posibilitatea de a cădea).
- La 4-5 luni se exprimă şi mânia (când i se ia o jucărie sau biberonul).
- În jurul vârstei de 10 luni, apar manifestările sentimentului de iubire faţă
de mamă, exprimat prin zâmbet la prezenţa ei, prin dorinţa de a sta lângă
ea, plâns la plecarea ei etc.
- La 18 luni se constată şi prezenţa geloziei.
- Printre ultimele pare a fi dispreţul ce apare clar abia la 12 ani.

Emoţiile-şoc sunt o categorie aparte de stări afective datorită

intensităţii lor deosebite şi a exteriorizării lor puternice prin
diferite expresii emoţionale, modificări fiziologice şi reacţii slab
controlate.

Ele apar când există o stare de tensiune nervoasă acumulată

şi intervine brusc o situaţie neaşteptată.
FURIA este declanşată când cineva ne ofensează în chip jignitor,
de multă vreme, ori ne-a cauzat un rău notabil şi apoi se amuză,
intervenind momentul „paharului plin".

Accesul de furie se manifestă prin înroşirea feţei, vinele feţei

şi gâtului se îngroaşă, ochii ies din orbite şi se injectează, pulsul
se accelerează, persoana gâfâie, începe să urle, se agită,
gesticulează, uneori aruncă diferite obiecte din cale.

 Sunt şi cazuri de „mânie palidă", cu manifestări oarecum

opuse.
FRICA, teroarea sunt provocate de apariţia bruscă a unui
mare pericol, cum ar fi un cutremur, când totul se clatină, se
prăbuşeşte, sau apariţia unui urs agresiv în pădure.

Tabloul expresiilor: totdeauna apare o paloare cadaverică, ochii

larg deschişi cu pupilele lărgite fixând dezastrul sau pericolul
iminent, părul se face măciucă, pe faţă apar broboane de
sudoare, se declanşează un tremur, muşchii devin rigizi ori se
contractă convulsiv, se fac gesturi de îndepărtări; izbucneşte un
strigăt ascuţit de teroare, persoana fie înlemneşte, fie porneşte
într-o fugă disperată.
DISPERAREA (TRISTEŢEA PROFUNDĂ) poate fi cauzată
de moartea neaşteptată a unei persoane dragi sau
incendierea locuinţei

Intervine paloarea feţei; sprâncenele devin oblice, faţa se

alungeşte, colţurile gurii se lasă în jos, apar cute pe frunte,
privirea devine ştearsă, inexpresivă, inima şi respiraţia îşi
încetinesc ritmul, persoana suspină, uneori plânge cu
hohote, i se înmoaie picioarele, apar tremurături şi senzaţia
de frig.
 BUCURIA EXPLOZIVĂ survine când aflăm, pe neaşteptate,
despre un eveniment fericit, mult dorit: candidatul, care se
credea respins la un examen foarte important, află că totuşi
a reuşit!

Bucuria implică manifestări dinamice: unii sar, dansează, bat

din palme, râd din toată inima, bătăile inimii se accelerează,
statura se îndreaptă, faţa se îmbujorează, ochii sticlesc,
trăsăturile feţei capătă o alură ascendentă.

 Există situaţii când persoana reacţionează oarecum invers,

paradoxal – MUNCA EMOȚIONALĂ
 Expresiile emoţionale şi explicarea lor

 O expresie este orice caracteristică exterioară omului după

care tragem concluzii cu privire la caracterul său ori privitor la
starea sa de spirit. Starea de spirit constituie, în mod esenţial, o
stare afectivă, deseori traducând o emoţie.

1.FIZIONOMIA - totalitatea trăsăturilor feţei care îi dau o

înfăţişare caracteristică; expresia imobilă a feţei.

• Este şi un rezultat al imprimării atitudinilor, emoţiilor trăite de-a

lungul anilor.
2. MIMICA - aspectul feţei în mişcare, adică succesiunea
contracţiilor diverşilor muşchi în raport cu emoţiile trăite de o
persoană.
• Cei mai expresivi sunt ochii, oscilaţiile, luminozitatea lor,
modificările pupilelor.

3. POSTURA ŞI GESTURILE - Felul cuiva de a sta pe scaun, de

a merge, de a saluta, de a strânge mâna, de a dansa, mişcările pe
care le face când vorbeşte - sunt caracteristice, după ele putem
recunoaşte pe cineva, după cum îi putem ghici şi starea de spirit.
• Există râs ironic, râs umil, râs speriat, râs binevoitor etc.
4) VOCEA ŞI MODUL DE A VORBI.

• Vocea se modulează în funcţie de emoţie. Cineva speriat sau

indignat începe să vorbească piţigăiat şi repezit. În momentele
grave vocea se îngroaşă şi ritmul vorbirii încetineşte.

5) MIŞCĂRI COMPLEXE ŞI EXPRESIVE: SCRISUL, DESENUL

sunt în relaţie cu trăsăturile personalităţii și suferă modificări în
funcţie de afectele prezente, în timpul desfăşurării unor acţiuni.
 SENTIMENTELE
Sunt ample structuri de tendinţe şi aspiraţii, relativ stabile, care
declanşează, orientează, organizează şi reglează conduita.
La om sentimentele au acelaşi rol cu cel al instinctelor la
animale.
Spre deosebire de emoţii, care reflectă o anume situaţie şi
produc reacţii limitate la prezentul actual, sentimentele sunt
transsituaționale, vizând şi viitorul.
Sentimentele cunosc diferite grade de intensitate şi de complexitate.
Doi tineri pot simţi unul pentru celălalt o atracţie puternică, dar care să fie pur senzuală.
Cunoscându-se mai bine, ea poate cristaliza multe atitudini, aspiraţii asemănătoare, devenind
un profund sentiment de iubire, foarte durabil, dirijând existenţa lor de-a lungul unei vieţi.
 Mediul social are o influenţă hotărâtoare asupra apariţiei,
structurii şi evoluţiei sentimentelor.

 Societatea reglementează modul de manifestare a trăirilor

afective.

 În China, în Japonia, dezlănţuirea nestăpânită a afectelor e

considerată a fi o dovadă a lipsei de civilizaţie. În Europa,
lucrurile nu stau aşa.

 Determinismul social nu afectează numai exteriorizarea

proceselor afective, ci şi conţinutul lor – absența geloziei la
anumite popoare.
 Cum ne dăm seama de existenţa unui sentiment şi de
intensitatea lui ?
1) Mai întâi, după emoţiile pe care le observăm.
- Când plecarea pe un timp îndelungat a unei persoane provoacă alteia o
adâncă supărare, tristeţe, putem fi siguri că aceasta îi e profund ataşată.
- Sau dacă un cadou mărunt îi cauzează cuiva o bucurie evident exagerată,
acesta este dovada existenţei unui sentiment mai intens decât pare.

2) Un afect durabil creează o preocupare frecventă, constantă

chiar, faţă de obiectul afecţiunii.
- Îndrăgostitul autentic îşi aminteşte în fiece oră de iubita sa.
3) Orientarea şi caracterul activităţii cuiva.
- Dacă cineva nutreşte o aspiraţie puternică de a ajunge un specialist într-un
domeniu, afectul său e vizibil datorită locului important ce-l ocupă
documentarea, studiul lucrărilor corespunzătoare, cât şi a renunţării la
multe distracţii specifice tinereţii.

În ce priveşte viaţa afectivă, sunt vizibile tendinţele de

organizare.
Sentimentele, structurând dorinţele, emoţiile, atitudinile
noastre, intră în relaţie unele cu altele.
Apare şi o ierarhie între ele : unele domină, înăbuşind
manifestarea altora.
 De exemplu, mama unui copil de câţiva ani rămâne văduvă. Sunt cazuri în
care, în această situaţie, renunţă la aspiraţia de a epata societatea cu
toaletele ei şi chiar la cea de a se recăsători, pentru a putea avea mai mult
grijă de băieţelul său, la care ţine foarte mult.

Varietatea sentimentelor este extrem de mare.

• Se pot distinge SENTIMENTELE INFERIOARE DE CELE

SUPERIOARE

 SENTIMENTE INFERIOARE sunt considerate cele aflate în

relaţie cu trebuinţe de ordin biologic sau strict personal.

 EX.: Un tânăr visează să-şi cumpere o motocicletă cu care să cutreiere

lumea. Poate să fie nevoie de eforturi îndelungate, de restrângeri băneşti,
dar realizarea acestei aspiraţii n-are nimic dăunător, imoral.
 SENTIMENTELE SUPERIOARE sunt cele în relaţie strânsă cu
valori sociale, cu aspiraţii colective, benefice din punct de
vedere social.

 Ele pot fi împărţite în trei mari grupe: morale, estetice şi

intelectuale.

 Sentimentele morale sunt în direct raport cu viaţa socială:

sentimentul dreptăţii, dragostea de om, dragostea de muncă,
patriotismul etc.
 Sentimentele estetice sunt legate de trăirea frumosului din
natură şi artă, de creaţia artistică.

 Sentimentele intelectuale constă în aspiraţia de a cunoaşte.

 În cadrul lor s-ar putea distinge două categorii: aspiraţia de a

şti cât mai mult, de a culege cât mai variate informaţii
(caracteristică „eruditului") şi aceea de a soluţiona o problemă
ştiinţifică, de a descoperi ceva nou (caracterizând pe
cercetător).
 PASIUNILE
Nu sunt deosebiri mari între pasiuni şi sentimente.
E o chestiune mai mult de intensitate, pasiunile fiind înrobitoare,
acoperind sau subordonându-şi toate preocupările, dominând
puternic întreaga viaţă afectivă.
Există iubirea-pasiune, avariţia, pasiunea social-politică,
pasiunea artistică, ştiinţifică, sportivă etc.
Trebuie să facem o delimitare între pasiunile pozitive şi cele
negative.
Pasiunile pozitive îmbogăţesc viaţa psihică cel puţin într-un
domeniu şi permit realizări importante, mai ales când se împletesc
şi cu un talent autentic.
Pasiunile negative, aşa numitele „patimi" : beţia, goana
continuă după alcool, cu obsesia aerului de cârciumă; apoi
dependenţa de drog sau pasiunea jocurilor de noroc... toate au
distrus vieţi, familii.
Deşi similară sentimentelor, în pasiune apare o evidentă
unilateralitate.
Dar pasiunea creează dificultăţi de încadrare socială şi
pasionatul se vede înconjurat de obstacole şi obstrucţionări
care-l surprind şi sunt, de fapt, prea puţin justificate.
Mai grav este atunci când afectul îl orbeşte în aşa măsură,
încât vede fapte inexistente şi imaginează argumente ce se
dovedesc şubrede.
 Dezvoltarea afectivității

1) Un prim factor al dezvoltării afective ar fi existenţa unor

obstacole în realizarea tendinţelor ce apar spontan în primii
ani de viaţă.

 Când NU apare nicio barieră, nicio frustrare, tendinţele se

consumă imediat în acţiuni al căror ecou rămâne redus.

 Este situaţia creată în acele familii unde, existând un singur

copil, părinţii consideră ca o datorie să îi satisfacă toate
dorinţele.
2) Evoluţia afectivităţii este influenţată şi prin imitarea atitudinilor
sau a emoţiilor celor din jur.

 Copilul imită cu uşurinţă pe adulţi: nu numai expresiile verbale,

ci şi gesturile, atitudinile.

 Prin limbaj se transmit şi trăirile, emoţiile celor din jur.

3) LEGEA TRANSFERULUI AFECTIV: când un obiect A
cauzează o stare afectivă durabilă, ea se răsfrânge treptat („se
transferă") asupra altor obiecte B sau C, dacă ele se asociază
frecvent cu obiectul A.

Ex: Dacă o persoană ne-a devenit profund antipatică (datorită

comportării sale arogante faţă de noi) încep să ne
impresioneze dezagreabil: câinele cu care se plimbă, casa în
care locuieşte, rudele ce o însoţesc în plimbări etc.

Există şi un transfer prin asemănare: dacă un sentiment ne

leagă de un obiect, o persoană sau o situaţie acesta se va
răsfrânge şi asupra altora similare lor.
 De pildă, întâlnim la un spectacol o persoană necunoscută,
care înaintea oricărei convorbiri, ne face o bună impresie, ne
este simpatică.

 Uneori, ne dăm seama că aceasta se explică prin asemănarea

ei cu un bun prieten din copilărie.

 Asemănarea poate să nu fie de fizionomie, ci în ce priveşte

glasul, felul de a vorbi, gesturile sau, alteori, o asemănare de
opinii, atitudini.

 Astfel se pot explica multe simpatii sau antipatii la prima

vedere - emoţii a căror cauză nu ne este clară, în frecvente
cazuri.
4) Combinarea afectivă, căreia Th. Ribot îi spunea „compoziţia
sentimentelor".
 Când uneia şi aceleiaşi imagini, se asociază, în repetate
rânduri, diferite stări afective, ele tind a se combina, dând
naştere unui sentiment complex.
De exemplu, imaginii casei în care ne-am petrecut copilăria i se asociază mereu
tot felul de emoţii: bucuria jocurilor copilăriei, serbările de ziua onomastică,
necazurile îndurate cu ocazia meditaţiei la matematică, după cum şi tristeţea
profundă din familie cauzată de moartea bunicii, o femeie veselă şi inimoasă...
Dacă plecăm din oraşul acela şi continuăm studiile în altă parte, când ne
întoarcem, peste ani, în oraşul natal şi vedem din nou casa (în care stau alte
persoane, dar care a rămas aceeaşi) ne cuprinde un sentiment de înduioşare, de
nostalgie şi ne dăm seama că el provine din lacrimile de bucurie sau necaz ale
copilăriei. Acest sentiment complex, nou, îl numim de obicei „DRAGOSTEA DE
CASA PĂRINTEASCĂ".
 Un caz particular de sinteză afectivă – autonomia funcțională
- motivele originare pot să dispară complet. Ceea ce era mijloc
în vederea unui scop devine un scop în sine.

 Autonomia funcţională se referă la orice sistem de motivaţie

în care tensiunile implicate nu sunt aceleaşi ca tensiunile
antecedente din care sistemul dobândit s-a dezvoltat.

EX.: Un om de la ţară doreşte mult să-şi construiască o casă confortabilă, însă

n-are banii necesari. Atunci se instruieşte şi se angajează ca marinar, meserie
bine plătită. După câţiva ani, deşi a adunat suma necesară, el nu renunţă la
profesia sa. Viaţa pe mare, colaborarea cu ceilalţi, eforturile şi bucuriile trăite
împreună l-au făcut să îndrăgească marea şi profesiunea pe care o continuă
până la pensionare. Iar atunci îşi construieşte o casă pe malul mării, al cărei
zgomot îl aude şi pe valurile căreia se mai avântă din când în când.
5) Intelectualizarea sentimentelor, în sensul prizei de conştiinţă
asupra existenţei unui sentiment şi a eventualei sale valori.

 Conştiinţa unui afect pozitiv poate să servească la

consolidarea lui.

 Conştientizarea unui sentiment negativ, iraţional, dăunător

poate duce la o luptă împotriva lui, luptă foarte dificilă şi al
cărei succes e departe de a fi sigur, fiindcă stările afective nu
ascultă de criteriile logice, ele sunt sub imperiul unor
evenimente trăite intens.
6) Maturizarea afectivă nu se realizează pe deplin, în mod
automat, o dată cu înaintarea în vârstă.

 Aceasta se caracterizează mai întâi prin stabilitatea vieţii

afective, datorită formării şi ierarhizării de sentimente bine
conturate.

 În lipsa acestora, cineva poate fi o fiinţă foarte emotivă, trecând

cu uşurinţă de la o stare la alta. Sunt capricioase şi
imprevizibile.

 Apoi e necesară şi o conştientizare a trăirilor: atât a celor

personale, cât şi a celor observate la ceilalţi, ceea ce face
posibilă intervenţia voinţei şi adoptarea unei conduite
judicioase, raţionale.
7) Dispariţia sentimentelor este posibilă, mai ales în perioada
anterioară unei temeinice cristalizări.

 Una din situaţii este aceea când scade prea mult tensiunea
implicată într-o stare afectivă complexă.

EX.: cazul soţiei (sau soţului) care înţelege să satisfacă toate

capriciile celuilalt, sacrificându-şi mereu dorinţele sale legitime.

EX.: logodnica amabilă, îndatoritoare devine, după căsătorie,

tiranică, venind mereu cu pretenţii exagerate, comenzi şi
ameninţări. - Şi excesul de tensiune este dăunător.
 Dispar destul de repede sentimentele fundate pe iluzii şi nu
pe realităţi.
 Automatismul, repetarea continuă a aceloraşi acţiuni, gesturi,
în aceleaşi situaţii, diminuează starea de tensiune, slăbind şi
stările afective.
 Un sentiment poate fi treptat inhibat când intervin alte
trebuinţe presante, care devin mai interesante.
 Diminuarea unor sentimente nu e totdeauna un proces domol,
sunt cazuri în care el se transformă în cel contrar, tot aşa de
puternic cât a fost cel dintâi.

EX.: Iubirea înşelată puternic în aşteptări se poate transforma într-

o violentă ură.