Arhivele Naţionale de

la problemele actuale
către o nouă viziune

Numе Prеnumе
ARGUMENT
Arhivele Naţionale ale României este
instituţie publică, unică autoritate de
reglementare şi control în domeniul evidenţei şi
gestionării Fondului Arhivistic Naţional şi are
misiunea de a pregăti, selecţiona şi păstra
mărturiile documentare relevante pentru
memoria şi identitatea naţională, de a contribui la
promovarea democraţiei şi la buna funcţionare a
administraţiei publice, la dezvoltarea ştiinţei şi
culturii naţionale, de a înlesni înţelegerea
experienţelor trecutului, prin accesul liber al
cetăţenilor la informaţia de arhivă.
CAPITOLUL I. IPOTEZE PENTRU
STUDIU
Termenul de arhivă ce-l voi utiliza cu
insistenţă pe parcursul lucrarii de faţă are o
dublă semnificaţie. Pe de o parte, desemnează
ansamblul de documente deţinute sau create
de o persoană fizică sau juridică, iar pe de alta,
spaţiul propriu zis de depozitare al documentelor.
Acest termen se foloseşte complementar
definind anumite tipuri de arhivă. Arhivele
conservă informaţii de o bogăţie şi utilitate
consistente, reprezentând un necesar şi
indispensabil depozit de cunoştinţe la care se
apelează, inevitabil, pentru documentare.
 CAPITOLUL II. ARHIVA NATIONALA
ÎN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ
În istoria arhivelor româneşti se pot distinge trei
mari perioade: a. arhiva la destinatar; b. arhiva la
emitent arhiva de registratură. Arhiva la destinatar se
întinde pe parcursul secolele al XV-lea şi al XVI-lea.
Actele se întocmeau într-un singur exemplar, ce se
păstra la beneficiar. Cu alte cuvinte, emitenţii nu
păstrau copii după actele emise şi, în consecinţă,
arhivele se constituiau la beneficiarii actelor.Arhiva la
emitent este specifică secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea
şi se caracterizează prin faptul că emitenţii îşi păstrau
copii ale actelor emise, spre a le confrunta, la nevoie,
cu originalele aflate la destinatari. În multe situaţii,
arhivele la emitenţi au avut o nu tocmai fericită.
 CAPITOLUL III. O NOUĂ VIZIUNE
ASUPRA ARHIVELOR NATIONALE

Încă din perioada în care Dacia a fost cucerită

de romani, strămoșii românilor au creat, cu siguranță, și
documente scrise. Acest lucru este dovedit de faptul
că limba română a conservat direct din latină verbul a
scrie, semn că strămoșii noştri au practicat această
activitate neîntrerupt. Cu toate acestea, cele mai
vechi documente românești care au ajuns până astăzi
sunt scrise în limba slavă veche și datează abia de la
sfârșitul veacului al XIV-lea. Dacă românii ar fi importat
scrierea în acea epocă, ei ar fi folosit un verb derivat
din slavă pentru a desemna această activitate. Totuși,
această ultimă noțiune a lăsat în limba română un
cuvânt care a apărut și s-a dezvoltat în perioada
slavonismului cultural.
CAPITOLUL IV. STUDII DE CAZ
Totalul posturilor din structura organizatorică a
Arhivelor Naţionale este de 714, dintre care 558 sunt
funcţii publice şi 156 sunt funcţii contractuale. Dintre
acestea, la finalul anului 2017 erau încadrate 623. În
cursul anului 2017, au fost ocupate prin concurs 16
posturi vacante. De asemenea, a fost aprobată
încadrarea unui număr total de 6 de funcţii vacante
de execuţie, pentru care a fost iniţiată procedura de
recrutare. În intervalul de referinţă, s-au înregistrat 26
pierderi de personal, ca urmare a încetării
raporturilor de serviciu/contractelor individuale de
muncă prin îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de
vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare
pentru pensionare, demisie, deces.
STUDIU DE CAZ INDIVIDUAL. Sediul
central al Arhivelor Naționale-Bucuresti,
1932-1933
 Ca instituţie, Arhivele de pe teritoriul principatelor
româneşti extracarpatice au fost înfiinţate oficial în
contextul elaborării primelor legi administrative
moderne, anume Regulamentele Organice, în anii
1831-1832. Pentru perioada anterioară secolului al XIX-
lea, nu trebuie însă trecută cu vederea existenţa unor
arhive de pe lângă cancelaria domnească, a celor
păstrate de către autorităţile ecleziastice, ca şi a
arhivelor private constituite de către dregători de
diverse ranguri în ierarhia boierească.

Dintre acestea, cele mai vechi locuri de păstrare

a documentelor le-au constituit mănăstirile, care,
datorită caracterului lor sigur, permiteau gruparea
inclusiv de documente laice. Astfel, în 1775, este
atestată existenţa unei Arhive generale a Mitropoliei
Bucureştilor, unde se păstrau şi diferite acte particulare,
de tipul hotărniciilor.
 CONCLUZII
Arhivele Naţionale ale României se află în plin proces
de transformare instituţională. Este în curs de elaborare o
nouă Lege a Arhivelor, se urmăreşte modernizarea în timp
cât mai scurt posibil a infrastructurii, inclusiv informatizarea.
Dacă până nu demult accesul la documentul de arhivă
ridica o serie întreagă de probleme şi presupunea evitarea a
numeroase obstacole aşezate voluntar sau involuntar de cei
care le aveau în custodie, astăzi în baza Legii Arhivelor
Naţionale se garantează posibilitatea de acces în arhivă şi
deci de valorificare a documentelor. În art. 20 din suscitat
lege se precizează: documentele care fac parte din FAN al
României pot fi folosite pentru: cercetare ştiinţifică,
rezolvarea unor lucrări administrative, informări, acţiuni
educative, elaborarea de publicaţii şi eliberarea de copii,
extrase şi certificate.
Vă mulţumesc!