POLUAREA APELOR.

Poluarea solurilor
1. După provenienţă apele uzate sunt:
• ape uzate menajere: poluanţii sunt resturi alimentare, dejecţii,
săpun, detergenţi, microorganisme, ouă de paraziţi
• ape uzate din zootehnie cu resturi de furaje, aşternut de grajd,
dejecţii
• ape uzate industriale împărţite în:
• ape de răcire folosite în industria siderurgică,
petrochimică, termoenergetică
• ape uzate de spălare şi transport rezultate de la
prelucrarea materiilor prime
• ape provenite din secţiile de producţie – utitilizate în
procesul de fabricaţie ca mediu de dizolvare sau de
reacţie, iar poluanţii sunt substanţe provenite din materii
prime şi finite (acestea au efectul de poluant major)
2. Principalii poluanţi ai apelor: sunt de origine:
- organică,
- anorganică şi
- biologică.
• Poluarea organică specifică mai ales fabricilor de celuloză
care folosesc şi poluează cantităţi foarte mari de apă.
• Chiar la o epurare puternică a acestora, de peste 95%,
rezultă cantităţi mari de poluanţi, deci efluentul (apa uzată)
trebuie să aibă un debit suficient de mare pentru o diluţie
corespunzătoare.
• Alte surse de poluare organică: abatoare, fabrici de
conserve, de zahăr, industria petrochimică şi a chimiei
organice de sinteză, detergenţilor, medicamentelor,
coloranţilor.
• Poluarea anorganică este caracteristică industriei
clorosodice, de extracţie a petrolului, petrochimică
• Poluarea biologică prezentă mai ales în marile aglomerări
umane, zootehnie, abatoare şi e caracterizată de prezenţa
microorganismelor patogene în ape.
3.Poluarea apelor de suprafaţă
3.1. Efluenţi. Receptori. Emisari
Efluenţi= ape uzate (poluate prin procesele de
producţie la care au participat) care se varsă în
ape curgătoare sau stătătoare.
Emisari = când receptorii (ape curgătoare,
stătătoare, sau din bazine artificiale) au
posibiliatea de a curge către altă apă de
suprafaţă căreia sa-i transmită substanţele
poluante
Ape receptoare = apele ce primesc ape uzate
.
3.2. Variaţii sezoniere ale gradului de poluare a
apelor
• Debitul efluentului depinde de activitatea
industrială care îl generează.
• Debitul receptorului are variaţii sezoniere
funcţie de debitul râului (receptor).
• Concentraţia substanţei poluante (gradul de
poluare) a receptorului va fi mai ridicată în
perioade secetoase şi mai scăzută în perioade
umede.
3.3.Eutrofizarea apelor de suprafaţă şi consecinţele ei
(trophis – hrană, gr.)
• Eutrofizare = îmbogăţirea apelor cu substanţe nutritive (mai
ales azot şi fosfor) în mod direct sau prin acumularea de
substanţe organice din care rezultă substanţe nutritive
pentru plante
• Urmarea imediată a eutrofizării este creşterea luxuriantă a
plantelor de apă, mai ales a algelor (fenomenul cunoscut
sub numele de „înflorirea apelor”) însoţite uneori şi de
creşterea conţinutului de oxigen.
• După moarte, biomasa acestor plante se descompune în
stare de imersie. Pentru descompunerea de către
microorganisme se consumă oxigenul din apă (CBO –
consum biochimic de oxigen).
• Cand conţinutul de substanţe organice e în curs de
descompunere, iar temperatura e ridicată, CBO are
valori mai mari şi oxigenul din apă scade. Deci
organismele care au nevoie de Oxigen pot muri.

• De exemplu Crapul (Cyprinus carpio) dispare fiind

înlocuit de caras (Carassius auratus) care e mai
puţin valoros ca specie.

• Când aprovizionarea cu Oxigen e insuficientă,

descompunerea aerobă e înlocuită cu
descompunerea anaerobă din care rezultă metan
(CH4), H2S (hidrogen sulfurat), amoniu (NH4) toate
determinând apariţia unui miros dezagreabil al apei.
•
• Cantitatea de substanţă organică produsă depăşeşte
capacitatea de mineralizare, iar surplusul de materie
organică se sedimentează contribuind la colmatarea
lacului deoarece descompunerea materialului aflat
în suspensie în apă are drept rezultat micşorarea
adâncimii bazinului respectiv până la umplerea lui
(V. Rojanschi, Gabriela Ivancea , 1990).
4. Poluarea apelor subterane
• Calitatea apelor subterane este determinată de
structura geologică a stratului străbătut şi de factorii
hidrodinamici.
• Prin poluare durata fenomenelor ce apar (fizice,
chimce sau biologice) se prelungeşte deoarece viteza
de deplasare a apelor subterane este foarte mică
(metri sau km/an).
• Poluarea cu nitriti provoaca asa numita “boala
albastra” scăderea cantităţii de oxigen din sange şi
apariţia morţii subite prin sufocare
5. Autoepurarea apelor uzate
• Fenomenul prin care apa din emisar, datorită unui
ansamblu de procese autonome de natură fizică,
chimică şi biologică se „debarasează” de poluanţii pe
care îi conţine este numit autoepurare (E. Gruia, 1979)
Autoepurarea apelor se face prin:
• Procese fizico-chimice şi fizice:
– sedimentarea poluanţilor aflaţi în suspensie funcţie de:
• dimensiunea acestora (cei mai mari se sedimentează mai repede) şi
• de viteza apei (la viteză mică sedimentare rapidă),
• de temperatura apei (la apă caldă mai repede la apă rece - cu vâscozitate
mare – sedimentare mai lentă)
– pătrunderea radiaţiei solare, mai ales a UV are efect bactericid
(omoară bacteriile), şi bacteriostatic (opreşte înmulţirea lor).
– Temperatura apei influenţează viteza reacţiilor chimice ce contribuie la
autoepurarea apelor. Unii germeni patogeni rezistă mai puţin în apă
decât în organismul uman spre exemplu doar pentru că temperatura
apei e mai scăzută.
• Procese biologice şi biochimice
– Biodegradarea substanţelor organice – are drept efect mineralizarea
lor. Biodegradarea se face cu consum de CBO (consum biochimic de
oxigen)
• Oxigenul are o importanţă majoră în
autoepurarea apelor iar pentru a favoriza
acest proces se recurge la aşa-numita aerare a
apei de suprafaţă prin:
– trecerea apei emisarului peste nişte trepte (praguri
sau mici baraje)
– insuflarea de aer printr-o reţea de conducte
aşezate pe fundul receptorului
– introducerea de „aeratoare mecanice”
 Poluarea solului
• Reprezintă orice acţiune care produce dereglarea
funcţionării normale a solului ca suport şi mediu
de viaţă (mai ales pentru plantele terestre
superioare) în cadrul diferitelor ecosisteme
naturale sau create de om (antropice).
• De cele mai multe ori lucrările de îmbunătăţiri
funciare determină schimbări în circuitul natural
al substanţelor organice şi anorganice în sol.
După obiectul activităţii de îmbunătăţiri funciare
există:
• lucrări pentru înlăturarea deficitului de apă din
sol prin irigaţii
• lucrări pentru prevenirea şi combaterea excesului
de apă prin (îndiguiri, desecări şi drenaje)
• Lucrări pentru prevenirea şi combaterea eroziunii
solului
• Lucrări pentru ridicarea fertilităţii solurilor slab
productive prin: ameliorarea terenurilor
sărăturate şi amendarea solurilor acide;
defrişarea şi curăţirea terenurilor; nivelarea şi
modelarea terenurilor.
 1. Clasificarea solurilor din punct de vedere al poluării se poate
face după:
– natura poluării
• fizică,
• chimică,
• biologică şi
• radioactivă)
– sursa poluării,
– după gradul de poluare şi
– după activitatea care generează poluarea.

1.2. Tipuri de poluare a solului, natura şi sursa poluanţilor

• poluarea solului prin lucrări de excavare la zi: miniere (la zi),
balastiere, cariere, foraje. Ar trebui să se facă o decopertare
Kolontar
conform dispunerii naturale a orizonturilor ( steril, zăcămant şi apoi
invers).
• Poluarea solului prin acoperirea cu deponii, halde, iazuri de
decantare, depozite de steril de la flotare. Blochează suprafeţe
mari de teren, care sunt în continuă creştere ca urmare a dezvoltării
tehnologice.
• Poluarea solulului cu substanţe purtate de aer.
– Poluarea cu metale grele, spre exemplu, se produce ca
urmare a autoepurării aerului.
– poluarea cu fluor, cu metale grele în apropierea unor
întreprinderi sau a căilor rutiere.
– Ploile acide determină scăderea pH-ului cu 1-2 unităţi în
orizonturile superioare ale solurilor, ceea ce determină
degradarea calităţii materiei organice.
– Poluanţii dintr-o zonă determină şi perturbarea
activităţii microbiene din sol, afectând formarea
humusului, fapt ce atrage după sine deteriorarea
însuşirilor fizice şi chimice ale solurilor. Ca urmare
vegetaţia poate disparea. Prin feed-back dispariţia
vegetaţiei agravează degradarea solului şi sub acţiunea
precipitaţiilor se declanşează eroziunea solului (A.
Vădineanu, 1991).
• Poluarea cu materii radioactive.
• Acestea provin din aer şi ape poluate. Radioactivitatea
aceasta se adaugă celei naturale în sol. Iradierea naturală
e în medie de 1870 μSv/an (SV – Sievert după numele
savantului suedez, reprezintă echivalentul dozei de
radiaţie ionizantă absorbită)
• prezintă variaţii mari în diferite zone de pe Glob, chiar la
distanţe relativ mici.
• După accidentul de la Cernobâl (aprilie 1986) în Romania
doza a fost mai mare decât în alte ţări europene.
• Radioactivitatea solului se urmăreşte pe suprafeţe
necultivate, deoarece la solul cultivat, prin lucrările
efectuate, se ajuge la o omogenizare relativ rapidă pe
primii 30 – 40 cm.
• Poluarea solului cu deşeuri şi reziduuri organice de la
industria alimentară şi uşoară
• Poluarea cu deşeuri şi reziduuri vegetale agricole şi
forestiere se produce când acestea sunt depozitate în
mod dezordonat/necontrolat.
• Poluarea solului cu dejecţii animale şi umane prezintă
transformării acestuia în focar de germeni patogeni.
• Poluarea solului se realizează şi prin depozitarea
nămolurilor rezultate în urma epurării apelor din marile
aglomerări urbane.
• Poluarea solului cu hidrocarburi se poate produce în
jurul sondelor de extracţie, a rezervoarelor de ţiţei, a
rafinăriilor, pe traseul conductelor. Acest tip de poluare
se produce mai ales în partea superioară a solului.
• Poluarea solului prin sărăturare, acidifiere,
exces de apă, exces sau carenţe de elemente
nutritive, compactare şi cu pesticide.
• Aceste fenomene apar ca urmare a dezvoltării
industriei extractive, prin autoepurarea
aerului, prin administrarea în exces a
îngrăşămintelor sau prin surplusul de apă din
irigaţii.
• Trecerea terenurilor agricole şi silvice la alte
folosinţe este considerată tot un tip de
poluare pentru că se micşorează suprafeţele
care contribuie la menţinerea echilibrelor
ecologice.
3.Principalele efecte ale poluării solului:
• diminuarea rezervei de humus acumulată de-a lungul a mii de ani
• apariţia unui grad ridicat de acidifere a solului
• apariţia deficitului de microelemente în sol
• eroziunea solului prin eliminarea nutrienţilor având ca emisari apele
• sărăturarea solului
• deficitul potenţial de umiditate
• excesul potenţial de umiditate
• textura excesiv de nisipoasă
• riscul de destructurare ca efect al reducerii conţinutului de humus şi
a levigării calciului cu apariţia fenomenului de sterilizare
• riscul sărăturării secundare a solurilor
• riscul de formare a crustei de săruri la suprafaţa solurilor
• riscul de formare a crăpăturilor
• riscul de poluare a unor soluri prin irigare cu apă poluată
4. Măsuri de prevenire si combatere a eroziunii
solului care au drept scop păstrare unor
caracteristici ale solului cât mai apropiate de cele
normale:
• folosirea de culturi ce acoperă solul cât mai bine
(ierburi perene, cereale păioase), mulcirea solului
(acoperirea cu diverse resturi vegetale),
• agrotehnica antierozională, nivelări
• lucrări de dirijare a scurgerii pe versanti prin
colectarea apei în canale sau valuri înclinate şi
evacuarea ei într-un emisar apropiat
• lucrări de amenajare a versantilor ce urmăresc
reducerea pantei longitudinale (terasări)
• consolidarea malurilor, regularizarea scurgerii,
etc.