NEFROPATIILE

TUBULO-INTERSTIŢIALE
Dr. Mircea PENESCU
 Definiţie. Clasificare
Nefropatiile interstiţiale sunt afecţiuni renale
plurietiologice, acute sau cronice, caracterizate
histopatologic prin afectarea dominantă a interstiţiului
renal şi a tubilor, leziunile glomerulare şi vasculare
fiind de importanţă minoră.
• Criteriul etiologic
– NTI infecţioase (microbiene):
– nespecifice
– specifice
– NTI amicrobiene
• Criteriul etiologic şi morfologic
– NTI nesupurate
– NTI granulomatoase:
– NTI secundare infecţiilor:
- NTI tuberculoasă
- NTI din lepră
 - NTI din:
 mononucleoza infecţioasă
 febra tifoidă
 toxoplasmoză
 aspergilloză
 candidoză
• NTI din sarcoidoză
• NTI din angeitele necrozante
- NTI din granulomatoza Wegener
- NTI din boala granulomatoasă cronică familială
- NTI granulomatoasă criptogenetică
• Criteriul topografic
• NTI unilaterale
• NTI bilaterale
• Criteriul evolutiv
• NTI acute
• NTI cronice
• Criteriul etiopatogenic
• NTI de cauză urologică
• NTI de cauză medicală
• NTI cu etiologia necunoscută
 Patogenie.
 Majoritatea NTI sunt determinate de factori infecţioşi sau toxici, ce acţionează
direct asupra interstiţiului şi tubilor.
 Germenii implicaţi acţionează fie direct asupra structurilor renale, fie prin
intermediul exotoxinelor pe care le eliberează în circulaţie.
 Medicamentele şi substanţele toxice acţionează, de asemenea, asupra unei
anumite zone din rinichi, deci au un tropism special.
 Implicarea mecanismelor imune în geneza NTI este numai parţial
demonstrată:
 producerea de NTI prin modele experimentale pe
animale folosind anumite metode imunologice;
 compoziţia infiltratului inflamator (limfocite,
plasmocite);
 transformarea frecventă a formelor acute în cele
cronice;
 mecanismele imunologice pot perpetua răspunsul
inflamator, chiar în situaţia în care răspunsul iniţial nu a
fost imunologic.
 Fiziopatologie.
• Particularităţi anatomo-funcţionale care fac rinichiul vulnerabil la unele
agresiuni:
 Fluxul sanguin ridicat;
 Capacitatea nefrocitelor de a decupla legăturile proteice;
 Substanţele care în mod normal nu sunt toxice la pH =
6,8-7,4 pot deveni foarte toxice;
 Fagocitoza este diminuată în condiţiile creşterii
osmolarităţii.
 Concentraţia ridicată a amoniacului din interstiţiul renal
inhibă activarea complementului.
• Consecinţele funcţionale ale afectării structurilor medulare (ansa Henle, vasa
recta, celulele interstiţiale şi tubii colectori) sunt:
• Scăderea capacităţii de concentrare a urinii.
• Scăderea capacităţii renale de conservare a sodiului.
• Acidoza renală.
• Reducerea excreţiei renale a potasiului.
 Anatomie patologică
• Macroscopic:
 rinichii de dimensiuni reduse inegali ca talie şi greutate;
 suprafaţa neregulată, cu cicatrici profunde;
 capsula apare îngroşată, fibrozată şi infiltrată;
 pe secţiune transversală apar treneuri albe, care merg de la
papilă la corticală.
• Microscopic:
 predominanţa leziunilor în interstiţiul renal, evidente
îndeosebi în zona corticală;
 alternanţa zonelor inflamatorii cu arii de parenchim sănătos;
 leziunile dominante sunt în interstiţiul renal şi secundar în
tubi;
 leziunile tubulare sunt de grade variabile: de la simpla
tumefacţie a celulelor epiteliale tubulare, cu alterarea
marginii în perie, până la tubulo-necroză şi tubulo-rhexis;
 Anatomie patologică (2)

 glomerulii şi vasele apar frecvent normale sau,

uneori, prezintă un grad de ischemie;
 papila renală este afectată în unele forme etiologice
de NTI (analgetice, diabet zaharat, obstrucţia
tractului urinar, siclemie, etc.), mergând până la
necroză papilară;
 examenul în IF poate furniza aspecte variabile:
 prezenţa de anticorpi anti-MBT;
 prezenţa de complexe imune (Ig şi C) de-a lungul MBT şi în
interstiţiul renal;
 anomalii nespecifice: fibrină în interstiţiu, C3 liniar sau
granular de-a lungul MBT.
Fig 1. Pielonefrita cronica este sugerata de fibroza tubulo-interstitiala si cicatrici
glomerulare, dispuse neregulat alternand cu arii intacte. Exista o disproportie intre
inflamatia tubulo-interstitiala totdeauna marcata si afectarea glomerulara discreta.
(coloratia Jones Silver, marirea X 100).
Fig 2. Cicatrici glomerulare prezente cu localizare focala si segmentara in cursul unei
PNC prin nefropatia de reflux. Semne sugestive pentru diagnosticul acestei afectiuni sunt
cicatricele periglomerulare inconjurand glomeruli relativ intacti si ingrosarea capsulei
Bowman. Marirea glomerulelor poate fi prezenta in aceasta forma de GNFS secundara.
Patternul cicatricelor tubulo-interstitiale este “regional” - patern geografic. (coloratia
Jones Silver, marire X 120).
Fig 3. PNA: infiltrat interstitial limfo-plasmocitar asociat cu edem. Glomerulii, in
general, sunt respectati, eventual, cu modificari minime, in special in nefrita la
analgezice. (coloratia Jones silver, marirea X 100).
 Simptomatologie
Examenul clinic
Anamneza
 infecţii generale (septicemii) sau locale de vecinătate;
 afecţiuni inflamatorii în micul bazin (mai ales la femei);
 tulburări digestive (constipaţie, dispepsii intestinale,
enterocolite, megadolicocolon);
 tulburări endocrino-metabolice;
 consumul exagerat de medicamente (antinevralgice, sulfamide,
antibiotice, etc.).
Manifestările clinice generale
 Sindromul infecţios: febră, frisoane sau frisonete, astenie,
adinamie, cefalee, transpiraţii moderate, artralgii, mialgii,
scădere ponderală.
 Sindromul digestiv: anorexie, greţuri, vărsături, fără a fi legate
totdeauna de alimentaţie, tulburări de tranzit intestinal.
 Simptomatologie. (2)
Tulburările funcţionale renale
– Dureri reno-urinare, care pot ajunge la tabloul unei colici
nefretice, dureri suprapubiene, incontinenţă sau retenţie de
urină;
– Tulburări ale diurezei sub formă de poliurie sau oligurie;
– Tulburări de micţiune de tipul disuriei sau polakiuriei.
Examenul fizic
 tegumente palide, uneori hiperpigmentate;
 mucoase palide şi uscate;
 strat celular subcutanat diminuat;
 tensiunea arterială este normală sau crescută la 18-80% din
cazuri;
 examenul local nefro-urinar poate constata: dureri la palparea
foselor lombare, ptoză renală uni sau bilaterală, puncte
costomusculare şi costovertebrale dureroase, manevra Giordano
pozitivă uni sau bilateral, şi, uneori, prezenţa globului vezical;
 tactul rectal şi tactul vaginal
 Investigaţiile paraclinice.
• Examenul de urină
 Cantitatea de urină din 24 ore este variabilă în raport cu stadiul bolii;
 Densitatea urinară, valabilă în urina din 24 ore, este scăzută;
 Culoarea urinii este palidă, îmbrăcând adeseori aspect hidruric;
 Proteinuria este, în general, discretă până la moderată;
 Sedimentul: leucociturie, cilindri leucocitari, “glitter cells”, ±
hematurie.
• Probele de provocare a leucocituriei şi cilindruriei:
 Testul Pears-Hutt-Wardener de provocare a leucocituriei prin
injectare de pirogeni;
 Testul Katz-Wardener de provocare a leucocituriei şi cilindruriei prin
injectarea a 40mg de hemisuccinat de hidrocortizon.
 Examenul bacteriologic al urinii şi efectuarea antibiogramei, care în
cazul prezenţei germenilor are o valoare foarte mare pentru
pielonefrite.
 Investigaţiile paraclinice. (2)
• Probele funcţionale renale
 tulburări de concentrare a urinii;
 tulburări de acidifiere a urinii;
 natriureză, care merge până la aspectul de diabet sodat;
 fugă de bicarbonaţi, care induce acidoză;
 scăderea filtratului glomerular în faze mai avansate.
• Alte investigaţii de laborator
 hemograma arată anemie normocromă normocitară, leucocitoză
moderată;
 viteza de sedimentare a hematiilor este constant crescută;
 ionograma sanguină şi urinară arată modificări în pielonefrite;
 fibrinogenul înregistrează valori moderat crescute, atestând
prezenţa proceselor inflamatorii în rinichi;
 electroforeza poate evidenţia hiper- şi hiper--globulinemie.
• Examenele imagistice
– Examenele radiologice
• Radiografia renală simplă evidenţiază:
 rinichi asimetrici ca talie, cu diferenţă mai mare de 1,5cm ;
 conturul neregulat, boselat;
 calcificări posibile.
• Urografia:
 papilele renale apar modificate sub formă de măciucă, farfurie;
 hidrocalicoză;
 indicele parenchimatos redus;
 hipoplazii polare segmentare.
• Arteriografia renală globală şi selectivă:
 vascularizaţie redusă;
 întârzierea apariţiei substanţei de contrast.
 Scintigrafia renală:
 asimetrie renală dimensională;
 captare slabă, neomogenă a radiofarmaceuticului;
– Sonografia evidenţiază forma, dimensiunile rinichilor,
ecostructura parenchimului şi a cavităţilor reno-urinare.
 Biopsia renală

• Biopsia renală, combinată de preferinţă cu microlombotomie:

 infiltrate inflamatorii în interstiţiul renal;
 scleroză interstiţială radiară, plecând de la calice;
 atrofia epiteliului tubular cu dilataţia tubilor;
 prezenţa în tubi a cilindrilor coloizi, care conferă un aspect
pseudotiroidian;
 hialinoză periglomerulară;
 endarterită proliferativă.
Principalele forme etiopatogenice şi
clinice de nefropatii interstiţiale
• Nefropatiile interstiţiale prin uropatie obstructivă
• Nefropatiile tubulo-interstiţiale de cauză medicală:
– Nefropatiile tubulo-interstiţiale infecţioase (pielonefritele)
– Nefropatiile tubulo-interstiţiale toxic-medicamentoase
• Nefropatiile interstiţiale de cauză metabolică (hiperuricemică,
hipercalcemică (nefrocalcinoza), oxalică, kaliopenică, cistinoza
renală)
• Nefropatiile interstiţiale imunologice
• Nefropatiile tubulo-interstiţiale granulomatoase
• Nefropatiile tubulo-interstiţiale în hemopatii sau neoplazii
(NTI infiltrative)
• Nefropatiile tubulo-interstiţiale în bolile ereditare
• Nefropatiile interstiţiale de cauză necunoscută (Nefrita
interstiţială primitivă cronică, Pielonefrita
xantogranulomatoasă, Nefropatia endemică balcanică)
Nefropatiile interstiţiale prin uropatie
obstructivă
• Definiţie. Nefropatia interstiţială prin uropatie
obstructivă reprezintă tulburările funcţionale şi
afectarea structurală a rinichiului secundare unui
obstacol intrinsec, mecanic sau funcţional, existent la
nivelul tractului urinar.
• Termenul de nefropatie prin uropatie obstructivă
versus uropatie obstructivă şi hidronefroză:
 uropatie obstructivă: modificări structurale ale tractului urinar
proximal, produse de un obstacol la acest nivel;
 nefropatia prin uropatie obstructivă (nefropatia obstructivă):
tulburări funcţionale şi modificări structurale de intensitate
variabilă ale tractului reno-urinar.
• În obstrucţiile urinare, există trei consecinţe
importante:
– insuficienţă renală funcţională indusă de hiperpresiunea pielică;
– leziuni organice în amonte de obstacol, datorită stazei;
– supraadăugarea infecţiei urinare, care agravează leziunile.
 Principalele cauze de uropatie
obstructivă
• Corpi străini: calculi, coaguli, papile necrozate
• Inflamaţie – procese fibroase
– tuberculoză urinară (bazinet, ureter, vezică, prostată, uretră)
– stricturi ureterale nespecifice
– fibroză retroperitoneală periureterală
– cistita interstiţială
– retracţia post-iradiere a vezicii (scleroza vezicală)
– fibroză prostatică, prostatite
– stricturi uretrale
– rupturi traumatice de uretră
– bilharzioze

• Malformaţii congenitale
– disectazie pielo-ureterală = boală sau sindrom de colet
– dilataţia chistică a ureterului terminal
– uretere retrocave
– compresiuni printr-o arteră anormală
– megauretere
– boală de col vezical
– valve uretrale
– anomalii ale meatului uretral
Principalele cauze de uropatie obstructivă (2)
 Tumori

 adenom de prostată
 cancer al prostatei
 tumori papilomatoase ale ureterului sau vezicii
 cancer vezical
 cancer secundar ganglionar retroperitoneal
 infiltraţia canceroasă a micului bazin şi a ţesutului retroperitoneal

Leziuni neurologice – vezica neurologică

 paraplegia post-traumatică prin:

 afecţiuni medulare
 tabes
 polinevrita diabetică
 accidente vasculare cerebrale
 Forme clinice de nefropatii prin
uropatii obstructive
Nefropatia interstiţială prin obstacol ureteral unilateral

• Obstrucţia completă a ureterului produce în primele 6 ore

tulburări funcţionale complet reversibile, în primele 5-6 zile
tulburări funcţionale, dar şi structurale la nivelul tubilor, în 3
săptămâni rinichiul fiind profund deteriorat, astfel încât funcţia
renală nu mai este decât vag ameliorată după ridicarea
obstacolului. Între 3 săptămâni şi 3 luni se definitivează
distrucţia completă a rinichiului.

• Obstrucţia incompletă a ureterului, acută sau cronică duce la

distrugerea progresivă a rinichiului respectiv într-o perioadă
mai îndelungată, în raport cu gradul hipertensiunii pielice.
 Nefropatia interstiţială prin obstacol
ureteral unilateral.
• Fiziopatologie. Obstrucţia ureterală unilaterală este
asociată cu o creştere a infiltratului inflamator renal cu
macrofage, responsabile de acumularea celulelor
inflamatorii fiind moleculele de adeziune.
• Anatomie patologică. Macroscopic, se pot înregistra
următoarele modificări:
 distensie mare a pelvisului şi arborelui caliceal, acumulându-se
până la 3L urină
 reducerea parenchimului renal la o simplă lamă, cu ştergerea
diferenţei dintre corticală şi medulară
 rinichiul contralateral indemn se hipertrofiază

• Microscopic, găsim leziuni tubulare şi glomerulare,

vasele şi interstiţiul păstrând structura lor. Apare o
fibroză difuză, extensivă şi rară în nuclei.
Nefropatia interstiţială prin obstacol
pe calea urinară comună sau prin
obstacol pe ureter unic.
• Obstrucţia completă duce la retenţie acută de
urină, dacă obstacolul este subvezical sau la anurie,
dacă obstacolul se găseşte pe un ureter unic.
• Este posibil ca anuria să fie reflexă prin spasm al
sfincterului preglomerular Clara.
• Din punct de vedere clinic şi biologic anuria
mecanică induce tabloul clinic al unei IRA.

 Obstrucţia incompletă, cu persistenţa diurezei. Obstrucţia

incompletă pe calea comună determină apariţia progresivă a
hidronefrozei bilaterale sau unilaterale, în caz de ureter unic.
 Nefropatia de reflux.
• Prin nefropatie de reflux se înţelege inflamaţia rinichiului,
consecutivă fluxului urinar retrograd la nivelul ductelor Bellini.
• Consecutiv refluxului intrarenal, apare ruptura epiteliului cu
extravazarea urinii în interstiţiu cu răspuns inflamator la urina
sterilă sau un răspuns mult mai amplu în cazul urinei infectate,
conducând în final la fibroză.
• Progresiunea fibrozei şi deteriorarea funcţiei renale după
rezoluţia refluxului este o consecinţă a HTA renin-dependente
ce se instalează.
• Tratamentul constă în:
 menţinerea urinii sterile;
 evitarea constipaţiei;
 golirea periodică a vezicii urinare;
 cistografii micţionale anual.
 Nefropatiile tubulo-interstiţiale de
cauză medicală
Nefropatiile tubulo-interstiţiale infecţioase (pielonefritele)
• Pielonefritele acute
– Definiţie. Prin pielonefrită acută se înţelege o afecţiune
bacteriană acută concomitentă a ţesutului interstiţial
renal şi a pielonului, infecţia fiind propagată pe cale
ascendentă sau hematogenă (descendentă).
• Pielonefrita acută ascendentă (NTI acută ascendentă)
– Etiopatogenie: două categorii de factori: factorii
determinanţi microbieni şi factorii favorizanţi.
– într-o treime din pielonefritele acute tractul urinar este
normal.
– Infecţia se produce pe cale ascendentă: ureterală şi,
mai rar, prin căile limfatice, localizându-se iniţial în
medulară, unde sunt condiţii de dezvoltare a infecţiei.
 Pielonefritele acute.
Anatomie patologică.

• Macroscopic:
– rinichii sunt edematoşi, măriţi de volum, prezintă
multiple abcese vizibile la suprafaţă, care uneori
străpung capsula.
– Suprafaţa rinichiului prezintă regiuni parcelare de
congestie şi paloare.
– Pe secţiune se observă zone triunghiulare, cenuşii-
albicioase, cu dispoziţie radiară, cu vârful la papilă,
precum şi abcese în corticală.
– Arborele pielo-caliceal apare dilatat, congestionat şi
acoperit cu secreţii purulente.
• Microscopic:
 inflamaţie acută cu edem interstiţial şi infiltraţie focală cu
polinucleare neutrofile, mici abcese;
 necroza epiteliului tubular, dispariţia MBT, cilindri granuloşi
în lumen;
 în formele severe, glomeruli invadaţi de PMN (glomerulită
invazivă);
 tromboza capilarelor segmentare, uneori cu ruptura
membranelor bazale capsulare şi capilare, cu proliferare
celulară mezangială;
 în formele severe apar: excluderea circulaţiei prin
obliterarea arterelor de calibru mediu, cu zone de ischemie
în jur;
 leziunile sunt parcelare, ceea ce explică discrepanţa dintre
tabloul clinic şi rezultatele puncţiei biopsie renală;
 dacă boala nu este stăpânită, se formează o supuraţie renală
extinsă, cu topirea piramidelor Bertin şi risc de moarte;
 vindecarea se realizează prin apariţia de cicatrice lineare cu
retracţie în medulară.
Fig 4. Pielonefrita acuta este diagnosticata prin evidentiere agregarilor
intratubulare de neutrofile polimorfonucleare, inconjurate de inflamatie
interstitiala continand PMN, limfocite, plasmocite; inflamatia este predominanta
la nivelul tubulilor. (Coloratia Jones Silver , marirea X 200).
 Pielonefritele acute. (2)
Simptomatologia.
• Debutul
• Examenul fizic
• Investigaţiile paraclinice:
– Examenul sumar de urină;
– Examenul urinii din 24 ore;
– Examenul bacteriologic (uroculturi, hemoculturi);
– Probele funcţionale renale;
– Examenul sângelui.
– Examenul radiologic:
• Radiografia renală simplă.
• Urografia
– Biopsia renală
 Pielonefritele acute.(3)
• Diagnosticul pozitiv:
– anamneză care relevă prezenţa unor factori favorizanţi,
– sindrom infecţios
– lombalgii, colici nefretice
– sindrom cistitic
– examen de urină cu proteinurie discretă, leucociturie-piurie,
cilindri leucocitari, uroculturi pozitive
– mărirea de volum a rinichilor la examenul radio-urografic.
• Diagnosticul diferenţial se va face cu:
– cistitele, cistopielitele, litiaza renală
– tuberculoza renală
– bolile febrile (malarie, septicemii, febra tifoidă, meningită)
– pneumonia bazală
– pancreatita acută.
 Pielonefritele acute.(4)
• Evoluţia şi prognosticul PNA. Tratată corect PNA
ascendentă are un prognostic favorabil. Se poate
vindeca spontan, dar în acest caz există riscul
cronicizării. Se va îndepărta orice factor favorizant, iar
bolnavul va fi urmărit 1-2 ani prin examene de urină
periodice.
• Complicaţiile PNA sunt:
- Pionefroza, care este secundară, de regulă, unor factori
obstructivi.
- Flegmonul perinefretic, apărut datorită efracţiei focarelor
corticale prin capsulă în atmosfera perirenală.
- Necroza papilară, care este atât o complicaţie, cât şi o formă
clinică.
- Septicemia, care apare prin deversarea masivă a germenilor în
circulaţie.
- Insuficienţa renală acută, care survine numai în formele severe
de PNA.
 Nefrita interstiţială hematogenă
(pielonefrita acută hematogenă sau
descendentă)
• Etiopatogenie. Însămânţarea parenchimului renal se face pe
cale hematogenă (descendentă), cu germeni proveniţi din
focare de infecţie de vecinătate sau de la distanţă.
– Germenii implicaţi: Staphylococcus aureus, Enterococcus,
Pseudomonas aeruginosa, leptospire, ricketsii, brucele
– germenii Gram negativi (Escherichia coli, Proteus, Klebsiella).
• Anatomie patologică. Leziunile apar la 3-7 zile de la localizarea
germenilor, fiind asemănătoare cu cele din PNA ascendentă.
Microscopic:
– focarele de inflamaţie acută parcelară, abcese, distrucţii de tubi
sau tubi îngroşaţi, destinşi de conţinutul leucocitar sau de cilindri.
– În vasele medulare apar trombi în primele trei zile, secundar
cărora rezultă infecţii septice.
– Procesul difuzează radiar, “în pană” spre cortex.
 Nefrita interstiţială hematogenă (2)

• Simptomatologia este marcată de tabloul

septicemiei şi numai examenele sistematice de
urină surprind localizarea germenilor în rinichi.
• Evoluţia şi prognosticul:
– se confundă cu cel ale bolii cauzale
– unele forme regresează sub tratamentul instituit,
altele se complică cu IRA
– altele se cronicizează
– linia evolutivă este în funcţie de virulenţa germenului,
de prezenţa factorilor favorizanţi.
• Tratamentul este în principal cel al bolii cauzale.
Pielonefrita cu Candida albicans
• Cauze: utilizarea abuzivă a antibioticelor, corticoterapia prelungită.
• Teren: copii, gravide, bătrâni, cei cu boli consumptive sau cu
deficienţe imunitare.
• Rinichiul poate fi infectat pe două căi: hematogenă sau ascendentă
• Histologic: nefrită interstiţială în focare, cu elemente granulomatoase
care pot conflua şi apoi fistulizează în parechim sau în atmosfera
perirenală cu diseminare în întregul rinichi (corticală şi medulară),
abcesele drenând prin căile excretorii renale.
• Simptomatologia poate fi dramatică, îmbrăcând aspectul unei PNA
uni sau bilaterale, conducând la apariţia unor abcese cu necroze
papilare.
– Alteori, bolnavii prezintă subfebrilitate prelungită, lombalgii sau chiar
colici nefretice repetate, ducând la confuzii cu tuberculoza renală.
Pielonefrita cu Candida albicans (2)
• Investigaţiile:
– examenele de urină, uroculturile pe mediu Sabouraud (ce
evidenţiază colonii albe cu aspect cremos)
– urografia (caverne confluente şi traiecte fistulare)
– deficite imune: hipogammaglobulinemii, limfocitopenie.
• Evoluţie. În absenţa tratamentului specific - distrugerea
rinichilor.
• Tratamentul trebuie instituit cât mai precoce cu putinţă şi
vizează suprimarea cauzelor favorizante:
– echilibrarea unui eventual diabet
– suprimarea antibioticelor, a corticoizilor
– suprimarea infecţiilor fungice de vecinătate (uretrite, vaginite).
– Antibioticul de elecţie ar fi Amfotericina B, administrat în perfuzii
intravenoase, în doze de 0,75-1mg/kg/zi, timp de 30 zile.
– Nefrotoxicitatea Amfotericinei B obligă la înlocuirea sa cu alt
antifungic: stamicină sau mycostatin sau cu diflucan (fluconazol).
Tratamentul pielonefritelor acute
• Măsuri generale de tratament
• Principii esenţiale de terapie a PNA
– Tratamentul antibiotic Înainte de identificarea germenilor, se va administra ampicilină 3-
4g/zi, după care se trece la terapia ţintită conform antibiogramei, timp de câteva
săptămâni.
– Tratament de atac: cefalosporine (ceftazidim, ceftriaxon, cefuroxim), tetracicline,
carbenicilina (Pyopen) - singure sau in combinaţii
– În cazurile grave, se indică administrarea parenterală a antibioticelor pentru a realiza
concentraţii sanguine ridicate.
– tratamentul de întreţinere: quinolone sau sulfamide cu acţiune prelungită.

• În PNA recidivantă există două atitudini posibile:

 tratarea fiecărui puseu acut timp de 10-15 zile cu antibiotic;
 tratament continuu: iniţial se administrează ampicilină 3-4g/zi ca tratament de atac, apoi
se continuă cu unul din preparatele: cotrimoxazol, norfloxacin – dimineaţa şi seara.

• Prezenţa unei septicemii obligă la administrarea a

două antibiotice: ampicilină 3-4g/zi x 20 zile plus
gentamicină 80mg la 8 ore x 10 zile.
Tratamentul pielonefritelor acute (2)
În cazul PNA la gravide se pot utiliza:
• PNA la gravide.
ampicilină, unele cefalosporine şi carbenicilină, iar
furantoinul cu mari rezerve. Sunt contraindicate:
 tetraciclinele ce prezintă riscuri pentru: mamă (icter grav sau
IRA), şi pentru făt (fixare în ţesutul osos şi mugurii dentari)
 sulfamidele, în special cotrimoxazolul, datorită acţiunii
antifolice şi teratogene a trimetoprimului
 streptomicina şi kanamicina care au efecte toxice pe nervii
cranieni ai fătului
 rifampicina care este toxică în primul trimestru de sarcină
 quinolonele ce trebuie evitate în primele trei luni şi după luna
a opta; acidul nalidixic induce icter fetal prin inhibarea
glucuroniltransferazei
 cloramfenicolul care este hematotoxic medular pentru făt şi
mamă
 Pielonefrita cronică
Definiţie. Pielonefrita cronică reprezintă o nefrită interstiţială bacteriană asociată
cu inflamaţia bazinetului, în care leziunile sunt dominante în interstiţiul renal şi
secundare în tubi.
Epidemiologie. PNC reprezintă cauza a minimum 20% din insuficienţele renale
cronice.
Etiologie.
Bacteriologia PNC după diferiţi autori

Germen (%) Sarre Kienitz Legrain Ursea

Escherichia coli 32,8 35 60 68,5
Enterococcus 32,6 17 10 4,6
Streptococcus 9,3 - - 0,4
Proteus mirabilis 7,2 15 10-20 3,6
Klebsiella 4,2 7 5-10 12,3
Pseudomonas aeruginosa 3,8 4 5-10 1,8
Staphylococcus aureus 2,6 9 2,5 0,5
Alkaligenes 2,2 - - 1,4
Aerobacter cloacae 2,6 - - 1,6
 Simptomatologia PNC.
Manifestări clinice.
• Generale • Digestive:
– febră, frisoane – anorexie, vomismente
– astenie, adinamie – limbă saburală
– scădere ponderală – hepatosplenomegalie
– cefalee, migrenă • Osoase:
• Cutanate – osteopatie
– pigmentare pseudo-addisonia • Nefro-urinare:
• Cardio-vasculare – lombalgii
– HTA – colici nefretice
– hipertrofie ventricul stâng/ – polakiurie
– disurie
– hipertrofie cardiacă globală – urini tulburi, urât mirositoare
– pericardită
 Simptomatologia PNC.
Investigaţii paraclinice.
• Examen de urină:
– hipo-izo-subizostenurie
– osmolaritate urinară scăzută
– leucociturie, piurie
– celule Sternheimer-Malbin
– cilindri leucocitari
– hematurie microscopică
– bacteriurie
• Examen biochimic:
– diselectrolitemie
– acidoză
– azotemie
• Explorarea funcţională renală:
– clearance-urile scăzute
– natriureză
– probă de concentrare
deficitară
– acidoză hipercloremică
• Hematologic:
– anemie moderată, leucocitoză
– VSH crescută
• Radiologic:
– rinichi mici asimetrici
– contur neregulat
– indice parenchimatos redus
– deformări caliceale
• Explorări izotopice +
sonografia:
– inegalitate morfologică şi
funcţională între rinichi
– zone de hipocaptare
• Biopsie renală:
– infiltrat inflamator şi zone de
scleroză în interstiţiu,
alternând cu zone sănătoase
– tubi deformaţi, îngroşaţi cu
aspect pseudotiroidian
Semnele radiourografice de PNC.
• Anomalii ale parenchimului renal
- reducerea globală a dimensiunilor rinichilor, dar asimetrie între ei (unul
fiind cu peste 1,5 cmmai mic decât celălalt)
- contur neregulat cu ancoşe şi boseluri, expresie a cicatricelor renale
- atrofia unui pol renal (hipoplazie segmentară)
- distanţa de la papilă la bord (indicele parenchimatos) este redusă datorită
atrofiei corticale
- calcificări: litiază, nefrocalcinoză
• Modificări ale cavităţilor excretorii (care apar
remaniate)
 calicele mici apar apropiate, tasate, împinse, cu contur păstrat
 evantaiul pielocaliceal, aspect de “flori ofilite”
 papilele în formă de: “farfurie”, “măciucă”, “ciupercă”
 necroză papilară cu aspect de “inel” sau “cleşte de crab”
 bazinetul dilatat, hipoton, cu contur neregulat, fuziform, verticalizat
 ureterele sunt hipotone
• Obstacol urinar în cazul efectuării cistografiei:
hidronefroză, hidroureter, reziduu vezical
• Semne asociate: litiază, reflux vezico-ureteral
 Tratamentul PNC.
 Principii:
 tratarea infecţiei urinare - tratament antiinfecţios;
 tratarea hipertensiunii arteriale;
 corectarea factorilor care favorizează infecţia parenchimului
renal - tratament urologic;
 corectarea tulburărilor funcţiei renale - tratament
fiziopatologic şi simptomatic.
• Măsuri generale
• Tratamentul antibiotic - imperative:
 identificarea agentului infecţios şi a sensibilităţii acestuia;
 înlăturarea factorilor favorizanţi
 tratamentul antiinfecţios nu va fi instituit până nu s-au
recoltat cel puţin două uroculturi şi o hemocultură
 administrarea iniţială a unei scheme de atac timp de 3-4
săptămâni, urmate de un tratament de lungă durată care
poate fi aplicat continuu în doze reduse, timp de mai multe
luni până la 1 an sau intermitent 7-10 zile/lună, în doze
mari, timp de ani de zile.
 Tratamentul PNC. (2)

• În alegerea medicamnetului antiinfecţios

trebuie respectate câteva principii:
 să aibă un spectru cât mai limitat la agentul infecţios
izolat din urină;
 să se elimine predominant prin urină sub formă de
metaboliţi activi;
 să nu precipite în urină, indiferent de pH;
 să fie bine tolerat;
 să producă cât mai puţină rezistenţă microbiană.
Nefropatiile tubulo-interstiţiale toxic-
medica-mentoase. Nefropatia la analgetice.
Definiţie. Nefropatia la analgetice este o nefropatie interstiţială
cronică, asociată cu necroze papilare datorate consumului
excesiv şi prelungit de analgetice.
Patogenie. Necroza papilară este rezultanta a două categorii de
factori agresivi: ischemici şi toxici.
Prototip - nefropatie la la fenacetină (Zollinger şi Spuhler).
 Ipoteza acţiunii toxice a ingredientelor asociate cu fenacetina;
 Ipoteza diminuării rezistenţei la infecţiile renale;
 Ipoteza imuno-alergică (reacţie de hipersensibilitate întârziată).
Anatomia patologică: nefropatie interstiţială bilaterală, având
drept caracteristică prezenţa obligatorie a necrozelor papilare.
– Macroscopic:
• rinichii apar de dimensiuni reduse, cu capsula aderentă, brăzdaţi de
striuri albicioase
• Suprafaţa rinichilor apare neregulată cu cicatrici retractile
• chiste, necrozele papilare, calcificări, sechestre de papilă.
 Nefropatia la analgetice.
Anatomia patologică (2).
• Microscopic:
– necrozele papilare şi sărăcia infiltratului inflamator în
interstiţiu
 pigment brun-auriu, intracitoplasmatic, foarte
asemănător lipofusci-nei
 pigment brun-negricios în papilele necrotice şi alte
ţesuturi cum ar fi cartilajele ce reprezintă un metabolit al
fenacetinei, 3-amino-7-etoxi-fenazona;
- necroza celulelor interstiţiale, a anselor Henle şi a capilarelor;
- fine calcificări ale MB îngroşate ale anselor Henle;
- existenţa de zone sănătoase şi zone necrotice, ultimele
conţinând cristale birefringente aciculare;
- îngroşarea importantă a capilarelor situate sub endoteliul pielic
şi ureteral, precum şi în vezică.
- modificările cortexului renal apar numai în fazele avansate sau
severe.