Civilizatia

medievala
romaneasca
Stefan Robert
 Formarea statului medieval Ţara
Românească

✣Izvorul istoric care mentionează existenta formaţiunilor politice româneşti între Carpaţi şi
Dunăre este Diploma cavalerilor ioaniţi, din anul 1247, acordată de regele Ungariei, Bela
al IV-lea, preceptorului ordinului ioanit, Rembald. Documentul face referire la aspecte
economice (bogăţia teritoriului, fâneţele, pădurile, păşunile, morile, iazurile, pescăriile, toate
oferite ioaniţilor), sociale („mai marii pământului””maiores terrae”) şi politice. Formaţiunile
politice menţionate sunt:
✣– cele două cnezate din dreapta Oltului: cel al lui Farcaş – în nord, spre Vâlcea, şi cel al
lui Ioan – fostul judeţ Romanaţi;
✣– cele două voievodate: al lui Litovoi – care cuprindea depresiunea Târgu-Jiu, în nordul
Olteniei şi Ţara Haţegului, peste munţi în Transilvania, şi cel al lui Seneslau în nordul
Munteniei (Argeş, Muscel, Dâmboviţa şi Ţara Făgăraşului);
✣– Ţara Severinului până la Olt (devenită la 1230 Banatul de Severin).
✣Toate formaţiunile politice, cu excepţia voievodatelor, erau dăruite de regele Ungariei
cavalerilor ioaniţi, alăturându-se şi Cumania.
✣În ceea ce priveşte contextul extern, la începutul secolului al XIII-lea regatul Ungariei
încearcă să îşi extindă stăpânirea la sud şi est de Carpaţi, sub masca cruciadei împotriva
schismaticilor ortodocşi. La începutul secolului al XIV-lea, criza politică se agravează în cadrul
regatului ungar. Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea (1290-1301),
încearcă să evite destrămarea regatului. În condiţiile invaziei declanşate de statul mongol al
Hoardei de Aur, în iarna dintre anii 1284-1285, şi a crizei politice, Andrei al III-lea se găseşte
în Transilvania la 1291 cu scopul de a-l readuce la ascultare pe voievodul local. În acest
context, regele consolidează privilegiile maghiarilor, secuilor şi saşilor şi anihilează autonomia
românească din Ţara Făgăraşului.
✣Potrivit tradiţiei istorice care a circulat până în secolul al XVII-lea, evenimentele din
Făgăraş l-au determinat pe voievodul Radu Negru să treacă Carpaţii şi să instaleze la
Câmpulung sediul unei comunităţi catolice formate din saşi şi unguri. „Descălecatul” (termen
utilizat de cronicari pentru întemeierea statelor medievale) la Câmpulung este urmat de
treptata unire a formaţiunilor politice existente în jurul „descălecătorului”.
✣Cum trebuie înţeles „descălecatul” de la Câmpulung? Considerăm că realitatea istorică
confirmă o contribuţie demografică şi, posibil, instituţională, pe care locuitorii din sudul
spaţiului intracarpatic, în special din Ţara Făgăraşului, o au la formarea statului medieval Ţara
Românească.
Perioadei de criză politică din cadrul regatului Ungariei i se pune capăt odată cu venirea
la tron a lui Carol Robert, din dinastia franceză de Anjou (1308-1342), preocupat, în
primii ani de domnie, de refacerea regatului. Documentele înregistrează la sud de
Carpaţi un stat puternic, al cărui conducător, Basarab I, poartă numele de mare
voievod.
✣ Basarab (1310-1352) se dovedeşte un priceput conducător militar, dar şi un bun
diplomat. În anul 1324, Carol Robert îl recunoaşte pe Basarab I ca „voievodul nostru
transalpin„. Existenţa unui stat puternic şi a unui conducător pe măsură reprezenta o
piedică în calea tendinţelor hegemonice ale regimului maghiar şi, în special, pentru
stăpânirea Banatului de Severin.
✣ După restabilirea autorităţii în Transilvania, regele Ungariei consideră că a sosit
momentul extinderii autorităţii la sud de Carpaţi. Campania din toamna anului 1330
organizată de regalitatea maghiară este soldată cu înfrângerea armatei lui Carol
Robert la Posada (Ţara Loviştei). Victoria asigură independenţa politică a Ungro-
Vlahiei (Vlahia de lângă Ungaria, termen utilizat pentru prima oară de Ioan
Cantacuzino la 1324, cu scopul de a deosebi Valahia din nordul Greciei, din Tessalia).
Izvorul istoric narativ care prezintă acest conflict militar este Cronica pictată de la
Viena (care narează despre locul îngust al desfăşurării luptei, despre pierderile suferite de
nobilimea maghiară, despre oştirea lui Basarab I, aflată pe înălţimi, aruncând bolovani şi
trăgând cu săgeţi spre oastea duşmană).
În vremea regelui Ludovic de Anjou (1342-1382), Ungaria şi Ţara Românească acţionează
împreună împotriva dominaţiei tătare de la gurile Dunării şi de la est de Carpaţi. Un rol
însemnat l-a jucat urmaşul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364). Din anul 1359, cel
din urmă işi ia titlul de „domn autocrat” (de sine stăpânitor) şi întemeiază Mitropolia Ungro-
Vlahiei, cu sediul la Curtea de Argeş, sub autoritatea directă a Patriarhiei Constantinopolului.
Fiul său, Vladislav I (Vlaicu Vodă, 1364-cca.1376) reuşeşte să depăşească cu pricepere
conflictele militare, politice şi religioase cu regele Ludovic I; respinge un prim atac otoman la
Dunărea de jos; organizează instituţiile civile şi ecleziastice ale statului. În final, Vladislav-
Vlaicu îşi ia titlul: „Io Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia” .
Aşadar, se reconfirmă statutul de stat de sine stătător al Ţării Româneşti.
Prin atribuţiile bisericeşti, domnitorul hotăra înfiinţarea mitropoliilor, episcopatelor şi
mănăstirilor, numea şi revoca episcopi, decidea înfiinţarea unei mănăstiri, reglementa
competenţa de judecată a Bisericii, dar nu era autoritatea supremă în plan religios şi nu
intervenea în dogma religioasă.
✣Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, cel dintâi sfetnic al domnitorului,
membru al Sfatului domnesc şi locţiitorul domnitorului, conferindu-i acestuia o autoritate sacră
prin încoronarea şi ungerea cu mir. Mitropolitul era ales de episcopi şi de marii boieri ai ţării şi
confirmat de domn, de la care primea, ca simbol al investiturii, cârja.

✣Biserica s-a bucurat de atentia şi protecţia domniei, manifestate prin danii (ridicare de
biserici, înzestrare cu domenii, obiecte de cult şi cărţi). Ctitorii cunoscute sunt: Putna,
Voroneţ, Suceviţa (în Moldova), Argeş, Cozia, Horezu (în Ţara Românească); danii au fost
făcute de domnitori şi locurilor sfinte de la munţii Athos şi Sinai.
✣Domnia şi Biserica au reprezentat pentru Evul Mediu din spaţiul românesc instituţii cu
valoare de simbol, păstrătoare ale identităţii românilor.
Mihai Viteazul
•Domn al Ţării Româneşti 1593-1601
•A fost una dintre marile
personalităţi ale istoriei noastre în
plan politic, militar şi diplomatic.
•A recâştigat independenţa Ţării
Româneşti şi a fost înfăptuitorul
primei uniri politice a Ţărilor
Române.
•Conducător antiotoman şi apărător
al civilizaţiei europene, continuând
astfel o tradiţie a istoriei româneşti.
„Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei“, considerat „om al
trecutului medieval şi un om modern”, Mihai Viteazul este înscăunat domn al Ţării
Româneşti (susţinut de boierii Craioveşti în ţară şi de Cantacuzini la Istanbul), într-o
epocă în care conjunctura internaţională era favorabilă luptei antiotomane. Imperiul
Otoman suferise înfrângerea de la Lepanto (1571), iar habsburgii devin principala forţă
din zonă, care vor relua ofensiva spre Serbia şi Tările Române.
•La iniţiativa Papei Clement al VIII-lea şi a împăratului Rudolf al II-lea al Imperiului
Romano-German, se constituie o alianţă antiotomană, Liga creştină, la care au aderat
Spania, ducatele italiene Toscana, Mantua şi Ferrara iar, în final, şi Ţările Române.
Popoarele din Balcani îşi legau speranţele de eliberare şi independenţă de acţiunea
marilor puteri creştine.
•Lupta antiotomană este declanşată de Mihai prin uciderea creditorilor turco-levantini şi
masacrarea garnizoanei turceşti din Bucureşti (1594). Urmează apoi atacarea şi
incendierea cetăţilor de la Dunăre ocupate de garnizoane otomane şi înfrângerea
armatelor turco-tătare (venite să-l mazilească pe domn) la Putineiu, Stăneşti şi Serpăteşti
(ianuarie 1595). Sunt eliberate Rusciuc, Silistra şi Brăila; oştile lui Mihai Viteazul ajung
până la Dunăre.
✣Reactia Porţii se produce în vara anului 1595. Încă din luna mai sultanul declarase
Moldova şi Ţara Românească provincii turceşti, numind la conducerea lor paşale. O
puternică armată otomană condusă de Sinan-paşa trece Dunărea pe la Giurgiu, înaintând
spre Târgovişte. La Călugăreni (23 august 1595), Mihai zdrobeşte avangarda turcă, dar
apropierea marii armate otomane îl obligă să se retragă spre munţi, la Stoeneşti, în
aşteptarea ajutorului transilvan. Între timp Sinan ocupă Bucureştiul, asediază Târgoviştea
şi începe organizarea ţării în paşalâc, prin numirea reprezentanţilor otomani în
administraţie.
✣Beneficiind de ajutorul lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, Ştefan Răzvan
domnul Moldovei, Mihai trece la ofensivă, eliberând oraşele Târgovişte şi Bucureşti
(octombrie 1595) şi îi urmăreşte pe otomani până la Giurgiu. Aici Mihai atacă avangarda
turcă, care nu a avut să treacă fluviul, distruge podul de vase şi zdrobeşte unităţile
otomane, iar cetatea Giurgiu este cucerită. Cronicarii turci ai vremii apreciau lupta de la
Giurgiu ca „cea mai groaznică înfrângere din istoria turcilor”.
✣Preţul victoriei avea să fie teribil: ţara pustiită, puţinele oraşe jefuite şi arse, populaţia
satelor risipită în bejenie, iar comerţul cu sudul Dunării complet dezorganizat. Dezastrul
suferit i-a obligat pe turci să-şi schimbe directia de atac spre Ungaria, unde o mare armată
condusă de sultanul însuşi (Mahomed al III-lea) va zdrobi la Kerestes (1596) forţele
creştine.
•În anul 1597 sultanul i-a propus lui Mihai o pace avantajoasă,
recunoscându-i domnia pe viaţă şi reducerea tributului la jumătate.
Prin urmare, se evită transformarea ţării în paşalâc, iar în anul
următor (1598), prin tratatul de la Mănăstirea Dealu, încheiat cu
Rudolf al II-lea, voievodul muntean se impunea drept principal factor
al coaliţiei creştine în Sud-Estul Europei. Documentul prevedea ca
Ţara Românească sa reia lupta antiotomană, împăratul oferea
domnitorului bani pentru întreţinerea armatei şi recunoştea acestuia
domnia ereditară. Practic, Mihai Viteazul devenea conducătorul
militar al Ligii Creştine, prestigiul său european fiind în continua
creştere.
Castelul Corvinilor .
Castelul Huniazilor a fost ridicat in secolul XV de Ioan de Hunedoara pe o stanca la
picioarele careia curge paraul Zlasti. Este o construcție impunătoare, prevăzută cu turnuri,
bastioane și un donjon.
Acoperișurile sunt înalte acoperite cu țiglă policromă. Castelul a fost restaurat și
transformat în muzeu. Cetatea este una din cele mai mari si mai vestite ale lui Ioan de
Hunedoara. Castelul Corvinilor (Huniazilor) este pe locul 2 in topul celor mai
inspaimantatoare cladiri din lume, poate trecutul acestuia sau doar arhitectura gotica ii da
un aer inspaimantator.
Castelul are si propria-i legenda care spune ca: "Bazonul Corvinilor poarta ca inscriptie un
corb cu un inel de aur in cioc. Ioan de Hunedoara era fiul necunoscut al lui Sigismud de
Luxenbourg, pe vremea cand era rege al Ungariei cu o femeie frumoasa pe nume
Elisabeta care locuia in Tara Hategului. In speranta ca o sa-si spele pacatele si rusinea
regele isi insoara unul din fii cu Elisabeta si ii ofera acestuia un cadou, un inel de aur
pentru copilul care se va naste. In timp ce proaspata femeie calatorea, ineul este uitat de
Elisabeta pe un steag si furat de un corb, atras de stralucirea pretiosului metal. Ioan de
Hunedoara , copil pe atunci, ia un arc si strapunge corbul in zbor, dupa care recupereaza
inelul. Odata ajuns la palat se lauda cu isprava in fata regelui si acesta fiind impresionat
decide ca simbolul familiei sa fie corbul cu inel in cioc. Numele familiei provine din latina ,
unde cuvantul "Corvus" inseamna "Corb" si reprezinta intelepciunea si longevitatea".
Mănăstirea Putna
Mănăstirea Putna este un lăcaș monahal ortodox , unul din cele mai importante centre
culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului
Românesc” (Mihai Eminescu).
Mănăstirea se află la 33 km nord-vest de orașul Rădăuți, în județul Suceava, în
nordul Moldovei. Mănăstirea a fost un important centru cultural; aici s-au copiat manuscrise
și au fost realizate miniaturi prețioase. Lăcașul deține un bogat muzeu mănăstiresc, cu
broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc.

Potrivit vechilor cronici moldovenești zidirea mănăstirii, ctitorie a lui Ștefan cel Mare (al cărui
mormânt se află aici), a început în anul 1466 și s-a terminat în 1469. Sfințirea sa a avut loc la 3
septembrie 1469, „fiind de față întreg clerul moldovenesc”. Slujba de sfințire a fost oficiată
de mitropolitul Teoctist. Acesta a fost înmormântat în pridvorul mănăstirii în anul 1478. Incinta,
turnul de la intrare și fortificațiile au fost terminate în 1481.
Biserica mănăstirii a fost devastată de oștile lui Timuș Hmelnițki. Lucrările de reconstruire au
fost începute de voievodulVasile Lupu în 1653, continuate de Gheorghe Ștefan (1653-1658) și
terminate, sub domnia lui Eustatie Dabija, în 1662. Mănăstirea a fost restaurată între anii 1756-
1760 prin grija mitropolitului Iacob Putneanul, apoi în 1902, când s-a refăcut acoperișul după
planurile arhitectului Karl Romstorfer, și, mai recent, în perioada 1961-1975.