Spectacolele romanilor

Cursa carelor de luptă, luptele cu gladiatori

Cursa carelor de luptă
Cursa carelor de luptă a fost unul dintre cele mai populare sporturi
din Grecia antică, Imperiul Roman și Imperiul Bizantin. Cursele carelor de
luptă se dovedeau adesea periculoase atât pentru conducător cât și
pentru cai, acestea încheindu-se frecvent cu răni grave sau chiar moartea
participanților, dar generând un puternic entuziasm printre spectatori.
La Jocurile Olimpice antice precum în alte Jocuri Panelenice, sportul
reprezenta unul dintre cele mai importante evenimente ecvestre.
În forma romană a curselor de care, echipele reprezentau diferite grupuri
sau susținători financiari și uneori concurau acerb pentru a beneficia de
serviciile conducătorilor cu o îndemânare deosebită. Aceste echipe au
captat apoi un puternic sprijin din partea spectatorilor, ceea ce a dus la
tulburări ocazionale între membrii diverselor facțiuni. Conflictele au
devenit uneori politicizate, sportul începând să transceadă cursele în sine
și să afecteze societatea în ansamblul său, explicandu-se astfel de ce
împărații romani, iar mai apoi cei bizantini, au preluat controlul echipelor
și au numit funcționari cu rolul de a le superviza.
Sportul
 a scăzut în importanță
după declinul și
căderea Romei din lumea
apuseană, supraviețuind pentru
o perioadă în Imperiul Bizantin,
unde facțiunile tradiționale
romane au continuat să joace
un rol important, obținând
influență în problemele politice.
Rivalitatea lor a culminat cu
declanșarea Răscoalei Nika,
moment care a marcat însă și
declinul gradual al acestui
sport.
Cursele cu carele de luptă au apărut la greci, romanii preluându-le cel mai
probabil de la etrusci care l-eau pre
În Roma Antică, întrecerile carelor de luptă aveau loc la circus.
Locul principal de desfășurare a curselor era Circus Maximus,
situat în valea dintre dealurile Palatin și Aventin, care putea găzdui
între 150.000 și 180.000 de spectatori. A fost primul dintre
circurile Romei și se presupune o datare undeva la începuturile
orașului, greu de datat concret pentru că a fost reconstruit
de Iulius Cezar în jurul anului 50 î.e.n. Lungimea sa era de 650 m
iar lățimea de aproximativ 125 m. Unul dintre capetele pistei era
deschis, spre diferență de celălalt, aici fiind și punctul de aliniere
al carelor pentru startul în cursă. Romanii utilizau și ei o serie de
porți denumite carceres, un echivalent al grecului hysplex.
Acestea erau ridicate asemănător hysplex dar erau ușor diferite
pentru că pista romană dispunea de o linie mediană continuă
(spina) în centru. Ca și la greci, Carceres preluau din dezavantajul
culoarului exterior de la capătul pistei unde se executa
întoarcerea iar la start carele erau dispuse în spatele acestor porți
cu arc. Când totul era pregătit, împăratul (sau cel care găzduia
cursa, daca nu erau în Roma) dădea drumul unui obiect de
îmbrăcăminte cunoscut sub numele de mappa, semnalizând astfel
începutul cursei. Porțile cu arc se deschideau secvențial, creând
un început de cursă echitabil pentru toți participanții. luat, la rândul
lor, de la greci.
Odată cursa începută, conducătorii încercau să se poziționeze în fața
adversarilor în încercarea de a cauza zdrobirea lor în spina. Deasupra
acestei delimitări mediane se găseau mese sau rame aflate pe stâlpi de
susținere pe care, de asemenea, se găseau mici decorațiuni din
marmură de forma ouălor sau delfinilor. Spina a devenit apoi tot mai
elaborată, cu statuete și obeliscuri sau alte forme de artă dar
multiplicarea decorațiunilor de pe spina a mai avut un rezultat neplăcut
pentru că au devenit atât de numeroase încât obstrucționau câmpul
vizual al spectatorilor aflați pe randurile de la joasă înălțime. La celălalt
capăt al spinei, cel opus liniei de start deschise, se găsea meta, punctul
de întoarcere, de forma unor mari coloane aurite. Accidente
spectaculoase aveau loc aici, precum în cursele grecești, în care
conducătorii și carele zdrobite sau în incapacitate de a continua purtau
denumirea de naufragia, numele latin pentru epave, naufragiați.
Cursa în sine era foarte asemanătoare replicii sale grecești, totuși se
distinge numarul mare de competiții - de obicei 24 de curse zilnic, în
decursul secolului patru, timp de 66 de zile pe an. Dar acestea
presupuneau doar 7 tururi (și mai târziu doar 5 pentru a permite
disputarea mai multor curse pe zi), în loc de 12 precum în cele grecești.
De asemenea, stilul roman era orientat mai mult spre latura financiară;
concurenții erau profesioniști iar pariurile erau o practică larg
răspândită printre spectatori. Existau care de luptă cu patru cai
(quadriga) și cu doi cai (biga), dar cele cu patru cai erau mai
importante. În rare cazuri, dacă un conducător dorea să impresioneze
prin abilitățile sale, putea utiliza până la 10 cai, dar folosirea unui
număr mai mare nu era deloc practic.
Tehnica și echipamentul conducătorilor romani de care difereau
semnificativ de cele folosite de greci. Conducătorii romani de care își
înfășurau hățurile în jurul taliei, în vreme ce grecii le țineau în mâini,
astfel că virajele se abordau prin utilizarea corpului și a greutății
corporale; cu hățurile legate de mijloc, aceștia se înclinau în laterale
pentru a determina direcția de deplasare a cailor, păstrând mâinile
libere pentru biciuire și echilibrare. Din această cauză, competitorii
căzuți sau ale căror care s-au zdrobit nu puteau da drumul hățurilor și
erau târâți pe pistă până erau uciși sau reușeau să se elibereze
singuri. În scopul tăierii hățurilor și eliberării în caz de accident, ei
purtau asupra lor un cuțit curbat denumit falx. De asemenea, mai
purtau căști și alte elemente de echipament cu rol protector. În fiecare
cursă putea exista un număr dat de echipe pe care facțiunile le puteau
înscrie și care puteau coopera și coaliza pentru a-și maximiza șansele
împotriva altor oponenți, forțându-i să iasă de pe culoarul de interior
favorabil, să își piardă concentrarea sau expunându-i la accidente și
răniri. Și spectatorii puteau juca un rol important în stabilirea ierarhiei
finale; există dovezi că ei aruncau pe circuit, înaintea adversarilor
favoriților lor, amulete de "blestem" împănate cu cuie.
O altă diferență importantă era că însuși conducătorii de care, aurigae,
erau considerați a fi învingătorii, deși ei erau de obicei sclavi (precum
în lumea greacă). Primeau o cunună din frunze de laur și, probabil și
niște sume de bani; dacă reușeau să câștige suficiente curse își
puteau cumpăra libertatea.
Circus Maximus
Circus Maximus era cel mai important
stadion destinat curselor de cai din
Roma.
Circus Maximuseste situat între
colinele Aventine și Palatine și a fost
primul stadion pentru cursele de cai din
Roma. Circul putea găzdui aproximativ
250.000 de oameni (cca 1/4 din
populația Romei). Circul măsura 621 m
în lungime și 118 m în lățime.
A fost folosit pentru prima oară de către regii etrusci ai
Romei. Prima versiune a acestuia a fost construită din
lemn. Se crede că primele jocuri romane (Ludi Romani)
au fost găzduite de Tarquinus Priscus, al V-lea rege al
Romei (au fost 7 regi). Izvoarele ne spun că ultimul rege
al Romei, Tarquinus Superbus, a ordonat construcția
băncilor în circ.
Având în vedere dorința cetățenilor romani de distracții
și spectacole Iulius Caesar a extins circul in 50 î.Hr.,
lățindu-l cu aproximativ 30 m, putând primi acum
270.000 de oameni (poate chiar mai mulți, unii dintre ei
stând pe dealurile din apropiere).
De-a lungul întregului secol I, Circus Maximus este în
lucrări de modernizare, dar și de reparații, ca urmare a
distrugerilor provocate de mai multe incendii. Pe la
anul 10 d.Hr., împăratul Augustus a pus să se ridice
primul obelisc pe hipodrom. Acest obelisc al lui Ramses
al II-lea din Heliopolis (Egipt) se află reamplasat, în
prezent, în Piazza del Popolo.
Luptele de gladiatori

Deşi luptele cu gladiatori sunt considerate adevărate

spectacole, scopul lor iniţial a fost unul militar. Încet, încet,
aceste lupte s-au transformat în adevărate spectacole
pentru mase. Gladiatorii din Roma antică se numără printre
cele mai cunoscute personaje din istorie. Aceştia erau de
obicei bărbaţi (uneori şi femei) care se luptă în arenă cu un
alt luptător sau chiar cu animale sălbatice. 
Aceste lupte erau urmărite de conducătorii provinciilor, dar
şi de oamenii de rând. Luptătorii aparţineau unei şcoli de
gladiatori, unde învăţau să mânuiască sabia, dar şi să se
lupte liber. Soarta celui care se lupta şi pierdea era decisă
chiar de către spectatori. Aceştia îşi manifestau dorinţa de
a-l lăsa în viaţă sau de a fi omorât de gladiatorul victorios. 
 Deşi pare greu de crezut, iniţial spectacolele de gladiatori
erau date numai de împăraţi şi anumiţi magistraţi, precum
şi de preoţii cultului imperial, şi aveau exclusiv scop politic
şi militar.    Potrivit istoricului Horea Moşneag (care prezintă
o analiză a dovezilor existenţei gladiatorilor în provinciile
dacice în Revista Bistriţei), începând cu Augustus,
spectacolele în arenă au pierdut caracterul lor iniţial religios
şi au devenit spectacole profane, instituţionalizate şi
reglementate. 
 „Gladiatura a devenit un mijloc de a încuraja arta de a lupta
cu sabia şi a dezvolta virtuţile războinice ale tineretului.
Suportul documentar pentru astfel de idei/ipoteze a fost şi
faptul că împăraţii, direct sau prin funcţionarii lor, au
finanţat atât construcţia de „baze sportive”, au finanţat
organizarea jocurilor sau au organizat răsplătirea
învingătorilor prin diferite forme: bani, lauri,
monumente,inscripţii, schimbare de statut social”, explică
istoricul Horea Moşneag. 
 Una dintre recompensele vânate de gladiatori era
libertatea, asta pentru că cei mai mulţi dintre ei erau sclavi
şi erau în „proprietatea” celor care deţineau şcolile de
gladiatori. Luptele de gladiatori erau promovate cu ajutorul
inscripţiilor, a monumentelor şi a statuetelor care au
„Mediatizarea acestor activităţi sportive pe artefacte de
mare cirulaţie: vase de lux de import, opaiţe, tipare pentru
diverse activităţi sociale sau de cult s-a practicat din plin
şi în Dacia, integrând şi din acest punct de vedere
provincia în lumea romană şi constituind un criteriu de
popularitate pentru aceste sporturi”, mai spune Horea
Moşneag în Revista Bistriţei.   
În ciuda faptului că şi-a pierdut caracterul militar, armata
romană a fost „dotată” în chip prioritar cu astfel de edificii
pentru că luptele de gladiatori întăreau şi spiritul de luptă,
dar şi ataşametul la grandoarea Romei.   
„Activităţile de circ, amfiteatru şi stadion mai ales au fost
rezultatul unei politice deliberate a statului roman, cu
scopul de a organiza distracţiile maselor. Iar propaganda
pentru aceste activităţi prin monumente, reclame,
inscripţii, caricaturi, avea scopul de a face cunoscute
astfel de activităţi şi a răspândi pe tot teritoriul Imperiului
Roman date în legătură cu aceste sporturi. Nimic nu arată
mai bine cât de mult iubeau romanii luptele de gladiatori
şi vânătoarea în arenă decât cantitatea uriaşă de
reprezentări pe monumente şi artefacte”, conchide
istoricul.