Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ASEM 2018
Bibliografie:
Г. Слезингер «Социальная экономика», - М. 2001.
D. Varjan „Economie și politici sociale”, www.ase.ro
Barr N. „The Economics of the Welfare State”, Stanford University Press 1998.
Jozeph Stiglits “Economics of the public sector” M. MGU. 1997
Л. Якобсон “Экономика общественного сектора. Основы теории государственных финансов”,
M. МГУ, 1995.
P.Dj. Ehrenberg, P.S. Smith. “Contemporary labour economics”,- M.,1996.
Г. Меликьян, Р. Колосова “Экономика труда и социально-трудовые отношения”,- M. МГУ., 1997.
S. Fischer, R. Dornbusch “Economics”,- M. 1997.
G. Becker “Capitalul uman”,- București, 1998.
Poenaru Maria, Politică socială și indicatori sociali, Ed. ALL, București 1998.
Raportul Național al Dezvoltării Umane din Republica Moldova, PNUD, 1997 - 20011.
Mărginean I, 2000 – Economia Politicilor Sociale – Editura Ars Docendi, București
Pop L. M. (coord.) – 2002 - Dicționar de Politici Sociale, Editura Expert, București
Atkinson, Tony – Cantillon, B. – Marlier, E. – Nolan, B. : Social Indicators: The EU and Social
Inclusion. Oxford: Oxford University Press, 2002.
Popescu, L. (2004), Protecția socială în Uniunea Europeană. Ed. a II a , Cluj: PUC, (capitolul 1).
Zamfir, C. (coord.), Politici sociale în România: 1990-1998, București: Editura Expert.
Zamfir, Elena – Zamfir, Cătălin (eds.): Politici sociale. România în context european. București:
Alternative, 1995.
Zamfir, Cătălin, Stoica, Laura, O nouă provocare: dezvoltarea socială, Ed. Polirom, Iași, 2006;
Tema 1: Introducere în economia socială
1. Obiectul de studiu al economiei sociale
2. Considerente metodologice
3. Evoluția conceptului de economie socială
4. Limitele (dimensiunea economiei sociale)
5. Economie socială versurs politici sociale
1. Obiectul de studiu al economiei sociale
Economia socială este o abordare a economiei din perspectiva finalității sale
sociale, iar scopul acesteia este să asigure o existență demnă, onorabilă, pentru
om, a cărui existență trebuie permanent să se situeze la standardele de
normalitate.
Obiectul de studiu al Economiei sociale este tocmai studiul normalității și a
modului cum se asigură aceasta, cum se asumă progresele economiei pentru toți
membrii societății apți de muncă și încadrați ca atare, neîncadrați, tineri sau
vârstnici, bolnavi sau sănătoși.
Economia socială include activitățile specifice menite să satisfacă exigențele stării
de normalitate ale oamenilor ca ființe care au o mulțime de probleme. Aceste
activități specifice fac parte din economie și se interferează cu toate
componentele sale.
1. Obiectul de studiu al economiei sociale
ideile socialismului, (Claude Henri de Saint Simon si Charles Fourier, Robert Owen) –
propuneau în locul revoluției sociale, transformarea evoluționistă a comunităților
locale, a statelor și în final a lumii întregi într-o vasta „ Republica cooperatista”. Aceasta
se putea realiza prin ajutor mutual, autoorganizare a societății, prin diverse forme de
cooperative, de asociații sociale etc., care ar fi putut îndeplini, pe baza voluntara, toate
funcțiile îndeplinite mai înainte de organele de stat pentru ca in final, sa-l înlocuiască pe
acesta din urma.
1. Obiectul de studiu al economiei sociale
liberalismul - societatea in ansamblul său nu exista ca entitate distincta, ea nu
este decât o adunare de simpli indivizi legați de o vasta legătura și relații
diverse. Bunul suprem al umanității este deplina autonomie a tuturor
indivizilor și dreptul lor de a-și satisface interesul personal, și îndeosebi de a se
îmbogăți. Deoarece o societate nu exista ca atare nu exista nici „bine social
general” în raporturile dintre indivizi, iar profitul economic joaca rolul cheie.
Primele bănci cooperatiste (și mai târziu alte tipuri de cooperative ) pe care le-
a fondat in Germania s-au consacrat să ajute, nu grupurile sociale cele mai
sărace, ci pe cei care posedă deja ceva: producătorii mici si mijlocii, artizanii si
fermierii cu averi medii. Potrivit conceptelor liberale, apărându-i în dezvoltarea
comercială individuală, ce contribuiau la crearea de locuri de munca și de
bunăstarea generală și, cu aceeași ocazie, s-a îmbunătățit și soarta celor mai
săraci.
1. Obiectul de studiu al economiei sociale
solidaritatea creștină - societatea umana este o comunitate reala de indivizi
care combină aspectele fizice și spirituale ale ființelor umane, și este legată
prin diverse obligații naturale. Familiile sunt unitățile fundamentale ale
structurii sociale, rolul cheie în organizarea socială îl joaca divizarea muncii.
Acest lucru poate fi atins prin „corporații” diverse, adică mici grupuri bazate pe
solidaritatea creștină si care permit inserția sociala și economică a indivizilor și
a familiilor în curentul dominant al societății. Cooperativele sunt una din
formele unor asemenea corporații.
1. Obiectul de studiu al economiei sociale
Organizațiile Economiei Sociale sunt actori economici si sociali activi în toate sectoarele
care se caracterizează in principal prin scopurile si prin forma lor specifica de
antreprenoriat. Economia sociala include organizații cum sunt cooperativele, mutualele,
asociațiile si fundațiile. Aceste întreprinderi sunt deosebit de active in anumite domenii
cum ar fi protecția sociala, serviciile sociale, sănătatea, băncile, asigurările, producția
agricola, serviciile de Proximitate, educație si formare, cultura, sport si activități
recreative.”
(Definiția CEP – CMAF Conferința Europeana Permanenta a Cooperativelor, Mutualităților, Asociațiilor si Fundațiilor este
singurul Comitet din Europa care regrupează si are autoritate asupra principalelor categorii de actori ai Economiei
Sociale)
1. Obiectul de studiu al economiei sociale
Economia socială:
Se bazează pe principiile solidarității si a implicării individuale in procesul cetățeniei active;
Generează slujbe de buna calitate și un nivel de viața mai bun;
Oferă un cadru care sa permită apariția unor noi întreprinderi și noi forme de munca;
Joacă un rol important în dezvoltarea locala și coeziune sociala;
Este responsabilă social;
Este un factor de democrație;
Contribuie la stabilitatea și pluralismul piețelor economice;
Este formatoare de noi mentalități care sa contribuie la atingerea unei conștiințe sociale de ordin
superior;
Corespunde priorităților Uniunii Europene și ale obiectivelor strategice: coeziune socială, ocupare
deplină, lupta împotriva sărăciei, democrație participativă, o mai buna guvernare, dezvoltare durabilă.
1. Obiectul de studiu al economiei sociale
1. Obiectul de studiu al economiei sociale
Caracteristicile distinctive ale întreprinderilor economiei sociale:
Supremația individului si a obiectivelor sociale în fața capitalului;
Calitatea de membru voluntară și deschisă;
Controlul democratic exercitat de către membri;
Combinarea intereselor membrilor, utilizatorilor si/sau interesul general;
Apărarea și aplicarea principiului solidarității si responsabilității;
Management autonom și independent față de autoritățile publice;
Surplusul este utilizat pentru a contribui la obiectivele de dezvoltare durabila,
servicii de interes pentru membri sau servicii de interes general.
1. Obiectul de studiu al economiei sociale
Activitățile specifice întreprinderilor economiei sociale:
Asigura realizarea infrastructurii și a serviciilor necesare pentru a face mai ușor pentru alții
sa înființeze întreprinderi mici sau sa înceapă proiecte generatoare de venit pentru
comunitățile locale;
Asigura servicii comunitare și comerciale care sa satisfacă necesitățile locale cele mai
importante si mai urgente;
Se angajează în activitățile de comerț din care sectorul privat s-a retras ca urmare a
faptului ca nu era destul de profitabil;
Acționează sa furnizeze unele dintre serviciile care în trecut erau asigurate de sectorul
public, lupta mai degrabă pentru o comunitarizare a serviciilor publice decât pentru o
privatizare a acestora;
Acționează intens pentru a crea locuri de munca mai ales pentru persoanele care sunt slab
calificate sau pentru persoanele cu handicap;
Folosește resursele umane disponibile pe plan local pentru a dezvolta proiecte locale.
1. Obiectul de studiu al economiei sociale
Reieșind din considerentul, că orice individ își are propriul sistem de apreciere a
utilităților, care deseori nu se supune unor evaluări monetare, decizia economică
individuală poartă un caracter subiectiv. Acest enunț are o importanță deosebită în
analiza cererii și ofertei individuale de muncă, or decizia de a presta sau de a nu
presta servicii de muncă pe piața muncii este determinată nu numai de nivelul
salariului, dar și de o serie de factori neeconomici.
2. Considerente metodologice
Economia socială utilizează mai multe metode și instrumente de cercetare
împrumutate:
Fizico-matematice. Prin intermediul metodelor fizico-matematice realitatea
economică este privită ca un fenomen fizic, încercând să se descopere legi și
principii similare celor fizice, exprimate prin diverse formule sau modele
matematice.
Biologo-organiciste. Metodele și instrumentele biologo-organiciste caută să
analizeze realitatea economică în contextul legilor vieții organice. Această
concepție este mai nuanțată, mai puțin rigidă, ea reușind să scoată omul din
ecuațiile matematice.
Psihosociologice. Metodele și instrumentele psihosociologice se deosebesc de
celelalte prin faptul că privesc omul concomitent și ca obiect și ca subiect al
realității economice, el fiind atât observator, cât și observat.
2. Considerente metodologice
Instrumentele procesului de cercetare și analiză utilizate de economia socială:
principiul “ceteris paribus” – pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei
economice sunt stabile, în timp ce altele sunt variabile. Acesta este o aplicare a
logicii, conform căruia interpretarea fenomenului se face prin neglijarea acelor
elemente și factori care sunt variabile și nu au o legătură directă cu evoluția
fenomenului. De regulă, sunt considerate stabile acele elemente care pot fi
cuantificate matematic.
abstracția științifică – este o altă componentă a metodologiei economiei.
Caracterul complex al economiei și posibilitățile limitate ale fiecărui cercetător
fac necesară înaintarea în trepte pe drumul dificil al cercetării.
2. Considerente metodologice
unitatea dintre analiză și sinteză – Analiza înseamnă descompunerea,
dezmembrarea fenomenului, procesului sau fenomenului cercetat în
elementele sale componente și cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca părți
necesare ale întregului. Sinteza presupune unirea elementelor analizate
separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi interne și desemnarea
acestuia printr-un simbol.
unitatea dintre metoda istorică și cea logică de analiză economică – Metoda
istorică înseamnă reflectarea, descrierea și fixarea faptelor și evenimentelor,
așa cum s-au petrecut ele în timp. Cercetarea logică este aceea care
presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real
numai ceea ce este esențial și constituie verigi obiectiv necesare.
2. Considerente metodologice
unitatea analizei cantitative și calitative – Pornindu-se de la premisa că
realitatea însăși se caracterizează printr-o asemenea unitate, cercetarea
trebuie să țină seama de conexiunile dintre actele și faptele economice
(aspectul calitativ al analizei). În măsura în care sunt cunoscute legile de
mișcare a economiei, analiza cantitativă este calea de aflare a sensului și
intensității acestei mișcări.
modelarea matematică – (reproducerea schematică a unui proces economic
sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de
desfășurare a procesului și fenomenului real) constituie o treaptă importantă
în indicarea de la abstract la concret, în realizarea efectivă a unității analizei
calitative și cantitative
3. Evoluția conceptului de economie
socială
• Adam Smith
• Revoluția marginală
• Instituționalismul
• Revoluția Keynesiană
• Concepția statului bunăstării
• Teoria capitalului uman
• Conceptul de calitate a vieții
• Conceptul de dezvoltare umană
• Statul social European
3. Limitele (dimensiunea economiei
sociale)
1 Материально-
производственная сфера Экономическая среда
4 Рынок труда
Социальная
7 Человеческий
сфера
капитал
6 Виртуальный 5 Реальный
сектор сектор
2 Финансовый 3 Товарный
рынок рынок
3. Limitele (dimensiunea economiei
sociale)
Ramurile sferei sociale Activitatea reală
Ocrotirea sănătății Servicii medicale
Educația Servicii educaționale
știința și tehnologia Inovații
Cultura mass-media, sport, turism Dezvoltarea fizică și spirituală a populației
Servicii sociale, comerț, alimentația publică Prestarea serviciilor sociale
Прогностика
Экономическая
теория Социология
Социальная
Экономика и
Экономика и экономика
управление
управление
социальной
народным
сферой
хозяйством
Социальная
Теория защита и
управления страхование
Управление
Теория Экономика
социально-
организаци труда трудовыми
и
системами
4. Economie socială versurs politici sociale
Politica socială reprezintă
intervenția statului în configurația proceselor sociale caracteristice unei anume
colectivități, în scopul modificării lor intr-o direcție considerate de către actorii politici
a fi dezirabila. Se încearcă astfel prin mecanisme proprii de distribuire si redistribuire
a resurselor existente in comunitate la un moment dat, realizarea unei bunăstări
colective.
modificarea caracteristicilor vieții sociale
egalizarea oportunităților vieții sociale
Actorii implicați în promovarea obiectivelor politicii sociale
Sectorul public (Statul)
Sectorul privat (organizațiile, întreprinderile, companiile etc.)
Societatea civilă (organizațiile non-guvernamentale)
Populația (prin activități de voluntariat)
4. Economie socială versurs politici sociale
Obiectivele politicilor sociale
promovarea unor bunuri publice (apărare, securitate, infrastructura urbanistica, sănătate, educație,
cultura, știința),
dezvoltare sociala (politica socială formulează obiective de asigurare a unor condiții sociale care sunt considerate a
fi importante global pentru colectivitate în procesul de dezvoltare a științei, educației, culturii, responsabilității umane etc.)
calitatea muncii – se referă la locuri de muncă mai bune și la moduri mai echilibrate de combinare a vieții
profesionale cu viața personală, ceea ce implică existența unor politici de angajare mai bune, salarii rezonabile și o
organizare a muncii adaptată atât nevoilor companiilor cat și nevoilor indivizilor;
calitatea politicii sociale propriu-zise – implică un grad ridicat de protecție socială, existența unor
servicii sociale de calitate pe tot cuprinsul Uniunii și accesibile tuturor, crearea de oportunități reale pentru toți
indivizii și garantarea drepturilor fundamentale și a celor sociale – aspecte ce joacă un rol esențial in atingerea
obiectivului pe zece ani al politicii sociale, prin îmbinarea productivității cu satisfacția personal-profesională;
calitatea relațiilor industriale – are in vedere adaptarea cu succes la schimbările industriale și reflectă
impactul „cunoașterii” – adică al noilor tehnologii și al cercetării – în progresul economic. Aceste priorități reflectă
nevoile cu care se confruntă la ora actuală societatea europeană și se constituie ca puncte de referință ale noii
politici sociale, fiind secondate de instrumente și direcții de acțiune special adoptate in vederea realizării lor.
4. Repere de bază ale politici sociale UE
expuse în Strategia de la Lisabona.
Direcții de acțiune ale politicii sociale
Prioritatea 1: - gradul ridicat de ocupare al forței de muncă și calitatea muncii - țin
de dinamica pieței muncii și de sfera profesională, ele sunt tratate împreună și
dispun de direcții comune de acțiune ce au in vedere:
crearea de locuri de muncă mai multe și mai bune - cu scopul de a crește rata generală
de ocupare pană la 70% și rata de ocupare în rândul femeilor pană la 60%;
abordarea integrată, ce presupune extinderea Direcțiilor politicilor pieței muncii in sfera altor
politici (sociale, educaționale, antreprenoriale, regionale și de impozitare).
5. Strategii, instrumente și metode de
implementare a politicii sociale
Dialogul social – inițiat in 1985, promovat in 1986 (prin Actul Unic European) și
consolidat în 1998 - este unul din elementele cheie ale modelului social european și
joacă un rol important în cadrul Strategiei europene de angajare a forței de muncă.
Dialogul social reprezintă o procedură de consultare la nivel comunitar, in care sunt
implicați diverși parteneri sociali, pe de o parte, și Comisia Europeană, pe de altă parte.
Partenerii sociali implicați , așa cum am arătat anterior, sunt: Confederația Sindicală
Europeană (ETUC), Uniunea Patronatului din Comunitatea Europeană (UNICE) și Centrul
European pentru Întreprinderi Publice (CEEP), reprezentând angajații, patronatul și
sectorul profesiilor liberale. In timp, dialogul social s-a dovedit a fi o procedură eficientă
de găsire a soluțiilor comune in dezvoltarea politicilor sociale, având ca rezultat un
număr de opinii comune și de acorduri colective (4) intre partenerii sociali și Comisia
Europeană. Opiniile sunt expresii formale ale rezultatului dialogului social, ce nu impun
obligații asupra părților implicate ci reprezintă numai o poziție comună, de compromis,
asupra unui aspect problematic.
5. Strategii, instrumente și metode de
implementare a politicii sociale
Pană acum au fost adoptate 15 astfel de opinii comune. Spre deosebire de
acestea, acordurile colective au caracterului unui angajament asumat de comun
acord de către părțile interesate și reprezintă o modalitate de a conveni asupra
unei soluții ce rezolvă o problemă comună. Acordurile realizate pană in prezent
se referă la:
concediul parental (1996) – prevede posibilitatea lucrătorilor de a primi concediu
parental după nașterea copilului și expirarea concediului de maternitate;
munca cu jumătate de normă (1997) – permite lucrătorilor să își adapteze orarul de
muncă;
contractele pe termen limitat (1999) – permite angajatorului să folosească mai multe
contracte pe timp limitat pentru același muncitor;
organizarea timpului de lucru al personalului de pe mare (1999) – ce stabilește
organizarea timpului de lucru și alternarea orelor de lucru cu cele de odihnă.
5. Strategii, instrumente și metode de
implementare a politicii sociale
Dialogul social (continuare)
Toate aceste acorduri au fost transformate in directive. Un aspect particular al dialogului social
este dialogul sectorial, ce reprezintă derularea unor procese de negociere și consultare la nivel
descentralizat și având ca rezultat încheierea unor acorduri cadru (o soluție de compromis intre
opinii comune și acorduri colective). Caracterul acestor acorduri nu este unul obligatoriu, ci
voluntar, care exprimă dorința părților implicate de a avea cadre comune de acțiune într-o anumită
direcție. Un exemplu de astfel de acord este cel încheiat intre CEEP și ETUC (1990) in domeniile
transportului și distribuției energiei. Dialogul sectorial se dovedește a fi un mod eficient de
intervenție la acest nivel și asigură dimensiunea orizontală a procesului de consultare și negociere,
ceea ce nu face decât să vină in întâmpinarea noilor tendințe de dezvoltare a politicilor europene,
bazate pe voluntariat. Dialogul social este un element esențial al modelului social european, dar nu
numai. Implicarea și consultarea partenerilor sociali in procesul de decizie a dobândit din ce in ce
mai multă importanță in dezvoltarea politicilor comunitare, iar pentru țările in curs de aderare
crearea structurilor de dialog este un aspect necesar al acestui proces.
5. Strategii, instrumente și metode de
implementare a politicii sociale
Fondul Social European (FSE), înființat prin Tratatul de la Roma, reprezintă
principalul instrument financiar al politicii sociale europene și este unul din
fondurile structurale ale politicii regionale. In particular, FSE constituie instrumentul
de implementare a Strategiei europene de ocupare și finanțează trei tipuri de
acțiuni: formarea profesională, reconversia profesională și măsuri ce duc la crearea
de locuri de muncă. In urma procesului de reformă prin care au trecut fondurile
structurale in 1999, prioritățile de acțiune s-au schimbat iar pentru perioada 2000-
2006 FSE va sprijini măsurile de combatere a șomajului, de dezvoltare a resurselor
umane și integrare pe piața muncii cuprinse in Strategia de ocupare. Astfel,
prioritățile tematice pentru perioada 2000-2006 sunt grupate in două categorii: (a)
adaptarea la noua economie manifestă in cadrul dialogului social și (b) promovarea
strategiilor locale de ocupare (a forței de muncă) și inovare. Pentru prima categorie,
au fost stabile 5 astfel de teme:
5. Strategii, instrumente și metode de
implementare a politicii sociale
Fondul Social European (FSE) (continuare):
anticiparea schimbării economice și sociale;
utilizarea instrumentelor informatice in cadrul dialogului social;
noi abordări in direcția dezvoltării responsabilității sociale corporative19;
modernizarea organizării muncii;
promovarea învățării continue.
Pentru promovarea strategiilor locale (categoria b), prioritățile tematice sunt date de:
analizarea situațiilor existente la nivel local privind ocuparea forței de muncă;
dezvoltarea de parteneriate locale, cu actori relevanți din diferite sectoare;
studii și cercetări relevante pentru pregătirea strategiilor locale de ocupare;
dezvoltarea și implementare de strategii locale;
monitorizare și evaluare;
schimbul și diseminarea de informații, dezvoltarea de rețele.
5. Strategii, instrumente și metode de
implementare a politicii sociale
Fondul Social European (FSE), (continuare)
După cum se poate observa, aceste priorități reiau prioritățile Agendei Politicii
Sociale și ale Strategiei de ocupare și le translează la nivel practic. Finanțarea prin FSE
este susținută și de programul comunitar EQUAL, care susține acțiuni ce promovează
egalitatea de șanse și lupta împotriva discriminării, alături de un set de Acțiuni
inovatoare ce promovează noi abordări privind formarea profesională și adaptarea
industrială (și cunoscute ca măsuri ale „Articolului 6”).
5. Strategii, instrumente și metode de
implementare a politicii sociale
Metode și strategii adiacente. Această categorie a modalităților de
implementare a politicii sociale cuprinde crearea unui cadru legislativ comun
tuturor statelor membre, accentuarea unei anumite priorități in mai multe
direcții de acțiune (cum este cazul egalității de gen) și utilizarea de analize
politice și cercetări. O importanță specială este acordată acestora din urmă
prin înființarea a trei organisme separate ce monitorizează evoluția și
implementarea politicii sociale: Centrul European de Monitorizare a Rasismului
și Xenofobiei21 (Viena), Fundația Europeană pentru Imbunătățirea Condițiilor
de Viață și de Muncă22 (Dublin) și Agenția Europeană pentru Sănătate și
Securitate la Locul de Muncă (Bilbao).
5. Strategii, instrumente și metode de
implementare a politicii sociale
Centrul European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei a fost înființat in 1997
(începându-și activitatea in 1998) și are drept scop furnizarea de date și informații referitoare la
situația rasismului, xenofobiei, islamofobiei și anti-semitismului la nivel comunitar, precum și
elaborarea de studii și strategii de acțiune in acest domeniu. De asemenea, Centrul diseminează
informații și exemple de bune practici prin rețeaua sa RAXEN (Rețeaua Europeană de Informații
privind Rasismul și Xenofobia)24, ce are puncte naționale de colectare și diseminare a
informației in fiecare SM.
Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă a fost înființată in
1975 pentru a contribui la planificarea și crearea unor condiții mai bune de viață și de muncă la
nivelul UE. Activitățile sale se desfășoară in parteneriat cu guvernele, organizațiile patronale,
sindicatele și Comisia Europeană, fiind orientate in două direcții: (1) managementul cercetării și
(2) informare și comunicare. De asemenea, organizația dispune de o rețea de 25 Centre
Naționale de Legătură ce funcționează ca sisteme de comunicare și fac legătura cu nivelele
naționale.
5. Strategii, instrumente și metode de
implementare a politicii sociale
Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate la Locul de Muncă a fost
înființată in 1996, în scopul de a colecta, disemina și facilita schimbul de
informații economice, tehnice și științifice privind îmbunătățirea condițiilor de
muncă, precum și bune practici de prevenire a accidentelor de muncă și a
bolilor profesionale.
Tema 3: Bunăstarea societății
1. Noțiune de bunăstare a societății
2. Cum se măsoară bunăstarea?
3. Procesele de redistribuire
4. Costurile redistribuirii
5. Echitate versus eficiență
6. Concepția statului bunăstării
1. Noțiune de bunăstare a societății
Concepte de bază:
Economia bunăstării este acel subdomeniu al economiei care analizează efectele unor
schimbări economice ale bunăstării, ca de exemplu:
modelele comportamentale ale indivizilor, familiilor sau gospodăriilor, determinate de
schimbări ale funcțiilor de utilitate;
criteriile de eficiență a schimbărilor ce afectează bunăstarea individuală sau socială;
modurile în care distribuirea veniturilor afectează bunăstarea socială;
analize de cost-beneficiu a diferitelor activități care implică externalități.
1. Noțiune de bunăstare a societății
Există mai multe viziuni ideologice privind rolul sectorului public în asigurarea echității
sociale în producerea bunăstării:
Viziunea utilitaristă – funcția bunăstării sociale este privită ca o sumă a unor funcții
individuale de utilitate. Conform acestei poziții bunăstarea în societate se formează din
bunăstările indivizilor, iar statul trebuie să aibă grijă de maximizarea rezultatului sumar.
O astfel de poziție justifică redistribuirea doar în limite foarte restrânse.
Viziunea libertarianistă – Din punctul de vedere al libertarianiștilor, statul trebuie să
contribuie numai la astfel de schimbări, care corespund optimului Pareto. O redistribuire
forțată nu este admisibilă. Pentru libertarianiști le este caracteristic un individualism care
exclude posibilitatea sumării utilităților individuale.
1. Noțiune de bunăstare a societății
Viziunea egalitaristă – reprezintă o concepție care preconizează împărțirea egală a
bunurilor, indiferent de aportul individual la producerea lor, nivelarea, egalizarea
retribuirii muncii, a trebuințelor și consumului personal al membrilor societății.
Egalitarismul este legat de ideile colectivismului. Din acest punct de vedere, bunăstarea
societății nu este doar o valoare agregată a funcțiilor bunăstării, și nici suma utilităților
individuale. Bunăstarea socială este ceva mai presus decât interesele individuale ale
indivizilor și corespunde intereselor supreme ale societății privit ca un organism integru
în care indivizii joacă rolul de membri. Iar coeziunea și solidaritatea nu sunt compatibile
cu noțiunea de diferențiere a veniturilor.
Viziunea rawlsiană -
2. Cum se măsoară bunăstarea ?
Unii autori măsoară bunăstarea cu ajutorul conceptului de utilitate. Această abordare se
regăsește în literatura de specialitate sub denumirea de „welfarism”. Această perspectivă își
propune convertirea monetară, în afara veniturilor individului, a tuturor activităților întreprinse
de acesta: producția individuală destinată consumului propriu (autoconsum), activitățile de
menaj, timpul liber Astfel se obține o măsură a utilității monetare „complete”.
Unii autori reduc măsurarea bunăstării la veniturile monetare. Această abordare este cunoscută
sub numele de „non-welfarism” și este cel mai frecvent utilizată. Bunăstarea este redusă astfel,
la o măsură de cumpărare.
Potrivit lui SEN bunăstarea trebuie privită ca o măsură a „capabilităților” de bază a indivizilor într-
o societate. Aceste capabilități se referă la posibilitatea indivizilor, de a realiza un nivel minim de
„funcționalitate socială”. Funcționalitățile sociale pot varia „de la cele mai elementare, ca de
exemplu, cele fizice, de a fi bine hrănit, adecvat îmbrăcat și de a dispune de o locuință adecvată,
la realizări sociale mai complexe, ca de exemplu a lua parte la viața comunității, etc. Avantajele
unei astfel de „măsuri” este faptul că ea pune în evidență unele disfuncționalități „de bază”, ca de
exemplu analfabetismul și bolile etc.
2. Cum se măsoară bunăstarea ?
O altă problemă în măsurarea monetară a bunăstării ar fi și dilema: ce măsoară mai
bune nivelul de trai consumul sau venitul? Majoritatea economiștilor sunt de părerea
că venitul reprezintă o măsură „mai slabă” a bunăstării decât consumul. Consumul
individului este considerat a fi mai stabil în timp decât venitul, astfel că în cazul unor
fluctuații mai puțin semnificative ale venitului, individul are tendința de a-și menține
același patern al consumului.
2. Cum se măsoară bunăstarea ?
Principalii indicatori statistici ai bunăstării:
Indicatori macroeconomici
Indicatori demografici
Familii și gospodării casnice
Sănătate
Accesul la servicii de sănătate
Învățământ
Accesul la servicii de învățământ
Ocuparea forței de muncă
Veniturile populației
Consumul populației
Securitatea alimentară
Indicatori de protecție socială
Infrastructura și accesul la serviciile comunale
Starea ecologică și sanitar-epidemiologică
Indicatori antropologici.
2. Cum se măsoară bunăstarea ?
Principalele surse de informație statistică:
Maximizare
Sincronizare
Specializare
Standardizare
Concentrare
A. Toffler “Al treilea val”
5. Concepția statului bunăstării
Premisele apariției statului bunăstării
Factorii care au condus la constituirea statului bunăstării
Extinderea sistemelor salariale
Nuclearizarea familiei
Urbanizarea
Creșterea duratei vieții
Avansul tehnicilor medicale
Necesitatea colectivității în educație
Risc generalizat (de masă)
Creșterea potențialului economic al societăților
Creșterea standardului de viață
Efectul democrației
Efectul clasei muncitoare
Riscul conflictelor sociale
Riscul proceselor sociale negative
5. Concepția statului bunăstării
Definirea Statului Bunăstării
Drepturi sociale
Mari Reduse
Preocupare pentru Mare Statele bunăstării puternic Statele bunăstării restrânse dar
ocuparea deplină a intervenționiste (Suedia, orientate spre șomaj (Elveția și
forței de muncă Norvegia, Austria) Japonia
mică Statele bunăstării Statele bunăstării restrânse,
compensatoare slabe orientate spre piață (Australia,
(Belgia, Danemarca, Canada, SUA, Marea Britanie,
Olanda) Noua Zeelandă)
5. Concepția statului bunăstării
Alte clasificări ale statului bunăstării
Esping-Andersen
statul bunăstării liberal – axat pe mecanismele de piață. Gradul de decomodificare redus,
ajutoare modeste. Statul încurajează sistemul particular (SUA Canada , Austria)
statul bunăstării conservativ-corporatist. Preocuparea liberala privind eficiența pieței nu
este importantă. Asigurările private si bunăstarea ocupaționala reduse, Biserica (catolica) rol
important. Principiul subsidiarității. (Austria, Franța, Germania, Italia)
statul bunăstării social-democrat. Servicii sociale universaliste. Rolul statului pe piață este
foarte mare, nivel de taxe ridicat. beneficiile din programe sociale determinate de venituri.
Statul este principalul furnizor de bunăstare sociala (Suedia Norvegia)
5. Concepția statului bunăstării
Mishra 1990
Regimul neconservator – guvernare de dreapta. A abandonat atât preocuparea pentru
“șomajul 0” cât și pentru prevenirea sărăciei. Sindicatele sunt slabe. Aceste regimuri au
favorizat dualizarea societății, divizarea ei în săraci și bogați. S-a realizat o creștere economica
apreciabila, stabilitatea prețurilor. (SUA, Marea Britanie).
Regimul social-corporatist: ocuparea totala a forței de munca, servicii sociale universaliste si
menținerea unui nivel minim de trai (Suedia Austria).
5. Concepția statului bunăstării
Tipuri de state ale bunăstării în Europa
lipsa unui sistem de ajutor social bazat pe testarea mijloacelor. Or, un asemenea sistem nu
părea a fi necesar în contextul de ansamblu al politicii sociale socialiste;
întreprinderea juca un rol deosebit de important în furnizarea bunăstării. Beneficiile oferite
de întreprindere – locuință, bilete de tratament, suport financiar în situații excepționale – erau
bazate pe mecanisme proprii de testare a nevoilor și a resurselor. În plus, ele erau frecvent
condiționate de atitudinea față de muncă, fiind un instrument important de motivare;
atenție specială acordată copiilor. Beneficiile sociale oferite pentru copii erau, de regulă
extrem de variate și generoase;
Preferință puternică pentru servicii sociale în raport cu transferurile directe în bani.
Tema 4: Rolul sectorului public în
economia modernă de piață
1. Noțiune de sector public într-o economie.
2. Dimensiunea sectorului public în economia de piață.
3. Funcțiile și activitățile de bază ale sectorului public
4. Organizațiile necomerciale
5. Eșecurile pieței
Limitarea mediului concurențial
Asimetria informațională
Externalitățile
Totalitatea mărfurilor și serviciilor sunt produse de: firmele private; organizațiile necomerciale;
sectorul public.
Majoritatea mărfurilor și serviciilor este produsă de firmele private care urmăresc scopul de
maximizare a profitului.
Organizațiile necomerciale, se implică în acele activități care urmăresc scopuri economice, dar
preponderent sociale, ecologice etc. Maximizarea profitului nu este un scop al organizațiilor
necomerciale.
Sectorul public intervine în activitatea economică prin producerea și prestarea bunurilor publice,
fie prin reglementarea activității întreprinderilor private și a organizațiilor necomerciale (NGO) care
nu sunt finanțate din bugetul statului. Această intervenție are loc prin intermediul cadrului
instituțional-legislativ, al politicilor fiscale, bugetare sau monetare.
1. Noțiune de sector public într-o
economie.
Economia sectorului public reprezintă totalitatea resurselor economice care se află în
proprietatea statului. Resursele de care dispune statul sunt nu numai organizațiile și
instituțiile ce se află în proprietatea lui, dar și veniturile și cheltuielile bugetului de stat.
Într-o economie modernă mixtă, anume sistemul fiscal și cheltuielile publice determină
în cea mai mare măsură fața sectorului public.
Într-o economie de piață sectorul public activează de rând cu alți agenți economici,
aflându-se în competiție cu aceștia. Astfel se explică logica comportamentului economic
al sectorului public în producerea bunurilor publice, precum și procesul de transformare
a preferințelor indivizilor în scopuri ale sectorului public și modul de realizare a acestor
scopuri din punct de vedere a principiilor de raționalitate și eficiență.
Spre deosebire de agenții economici privați statul are anumite priorități. Într-o economie
de piață toate tranzacțiile au loc în mod benevol. Statul și instituțiile lui, însă, au dreptul
la o constrângere legală autorizată de legislația în vigoare.
2. Dimensiunea sectorului public în
economia de piață.
Resursele cu care statul participă în viața economică sunt, pe de o parte proprietatea de
stat, iar pe de altă parte, veniturile și cheltuielile bugetului de stat. Dacă în primul caz este
vorba de un stoc de resurse, în al doilea caz este vorba de un flux.
Dimensiunea sectorului public ca indicator de flux reprezintă ponderea cheltuielilor
bugetare în totalul Produsului Intern Brut.
Dimensiunea sectorului public ca indicator de stoc reprezintă ponderea bunurilor din
proprietatea de stat în totalul patrimoniului țării
În țările dezvoltate sectorul public ocupă un rol important. Ponderea lui în PIB oscilează
între 30% și 60% în funcție de specificul teritorial, cultural, structura economiei naționale,
și alți factori. Dacă în anii 70 în aceste țări se observa o tendință de creștere a rolului
sectorului public în viața economică, mai târziu această tendință de creștere s-a oprit, iar în
unele țări rolul statului a început să se reducă. Aceasta este determinată de schimbarea
situației economice existente din aceste țări, precum de schimbarea doctrinei economice
dominante, ce stă la baza elaborării politicii economice a statului.
3. Funcțiile și activitățile de bază ale
sectorului public
Funcțiile de bază ale sectorului public:
Alocarea eficientă a resurselor
Asigurarea echității sociale prin procesele de redistribuire
Producerea și prestarea bunurilor publice
limitării concurenței
externalităților
informației incomplete.
6. Sectorul public al economiei în
condițiile tranziției economice
În cadrul economiei centralizate sectorul public se prezenta ca o forță integratoare și principalul
sau chiar unicul sector al ei. Această situație presupunea cu totul alte funcții, scopuri și abordări
ale activității economice a sectorului public.
În condițiile economiei de piață sectorul public este o parte componentă a sistemului
economiei de piață.
Formarea unui sector public într-o formă adecvată economiei de piață nu poate fi compatibilă
cu păstrarea structurilor și a filozofiei de funcționare dintr-o economie planificat-centralizată.
În acest context, în perioada de tranziție sectorul public al economiei trebuie să se formeze, în
fond, din nou, ceea ce, evident, nu exclude utilizarea resurselor și a personalului deja existente,
precum și a experienței acumulate.
Ponderea sectorului public într-o economie în tranziție este destul de mare. Ea trebuie să se
reducă odată cu promovarea reformelor și consolidarea raporturilor de piață. Însă această
reducere trebuie să aibă loc nu atât în urma unor schimbări structurale, cât pe contul
dezvoltării sectorului privat.
6. Sectorul public al economiei în
condițiile tranziției economice
O premisă de bază în formarea sectorului public este privatizarea. Se are în vedere nu
numai procesul juridic de trecere a drepturilor de proprietate din mâinile statului în
mâinile persoanelor private, ci și reorientarea activității întreprinderilor de la
îndeplinirea și supraîndeplinirea planurilor de producție impuse de stat spre interesele
proprii și conjunctura pieței. În rezultat, statul devine un contraagent al unor instituții
independente (întreprinderile și ONG). Iar scopurile și interesele pe care statul și le va
determina în noile condiții economice se vor concretiza, în special, în politica fiscală și
finanțele publice care vor deveni în perspectivă instrumentele de bază de intervenție în
viața economică. Neizolându-se de rezolvarea problemelor sociale, statul în mod
cardinal își schimbă limitele de răspundere și metodele de acțiune.
Prima etapă a perioadei de tranziție se caracterizează printr-un declin economic, printr-o
necesitate arzătoare în promovarea unei politici de stabilizare macroeconomică, precum
și a unei politici sociale activă. Toate acestea conduc inevitabil la dezechilibrarea
bugetului de stat. În acest context apare necesitatea de elaborare a unei noi concepții a
finanțelor publice în scopul de optimizării cheltuielilor publice și a impozitelor.
Tema 5: Bunurile publice
1. Noțiune de bunuri publice
2. Problema supraaglomerării și teoria cluburilor
3. Cererea de bunuri publice
4. Problema “călătorului clandestin” sau a “epurașului”
5. Statul ca furnizor de bunuri economice
6. Bunurile sociale în condițiile perioadei de tranziție
1. Noțiune de bunuri publice
Producerea bunurilor și serviciilor publice reprezintă una din cele mai importante
activități economice ale sectorului public, iar ponderea cheltuielilor sectorului public
destinate producerii bunurilor publice este cea mai mare în totalul cheltuielilor publice.
În același context veniturile și cheltuielile sectorului public sunt orientate spre
satisfacerea cât mai deplină a necesităților indivizilor în bunuri publice.
De exemplu, una din principalele funcții ale statului este asigurarea securității. Dacă
indivizii și-ar fi asigurat securitatea de sinestătător, s-ar fi produs un eșec al pieței cu
externalități pozitive extrem de mari. Securitatea statului precum și alte astfel de bunuri
sunt considerate bunuri publice.
Bunurile publice pot fi atât bunuri materiale, cât și servicii. De cele mai dese ori ele sunt
concretizate în servicii și nu se aseamănă cu mărfurile obișnuite. Cu toate acestea,
bunurile publice sunt bunuri economice reale, deoarece ele posedă, pe de o parte o
anumită utilitate, iar pe de altă parte, pentru producerea și prestarea lor sunt necesare
anumite cheltuieli.
1. Noțiune de bunuri publice
Bunurile publice sunt acele bunuri care se caracterizează prin două proprietăți
principale:
Non-rivalitatea - creșterea numărului de utilizatori ai bunului dat nu conduce la scăderea
utilității individuale a fiecăruia din utilizatori;
Non-excluderea - limitarea accesului utilizatorilor la aceste bunuri este practic
imposibilă;
Bunurile ce nu posedă aceste proprietăți sunt considerate bunuri private.
1. Noțiune de bunuri publice
Non-rivalitatea este, în fond, cazul extrem al externalității pozitive. Practic întreaga
populație a țării se folosește de sistemul de securitate împotriva incendiilor, împotriva
agresiunii militare etc. Creșterea numărului utilizatorilor acestor servicii nu necesită
numaidecât o mărire a cantității lor. Astfel, cheltuielile marginale pentru prestarea
bunului social unui individ sunt egale cu zero, iar creșterea numărului utilizatorilor
reprezintă o îmbunătățire Pareto. Prin consecință, principiul de non-rivalitate specific
bunurilor publice poate conduce la unele fenomene nespecifice economiei de piață:
dacă un individ dorește să utilizeze un bun public și nu este gata să plătească pentru
acesta, el poate să-l utilizeze în mod gratuit.
Non-excluderea reprezintă situația în care producătorul nu are posibilitatea de a presta
bunul său numai acelor consumatori care plătesc pentru el. Orice sancționare a rău-
platnicilor poate afecta și consumatorii conștienți, iar îmbunătățirea Pareto nu se va
realiza, deoarece producătorul de bunuri publice nu-și poate delimita relațiile sale cu
fiecare din consumatori în parte.
1. Noțiune de bunuri publice
Bunurile care posedă proprietatea de non-excludere se deosebesc în mod radical de celelalte
bunuri consumate de indivizi în comun. Consumul în comun poate avea loc, de exemplu, când
pasagerii călătoresc împreună în autobus sau în tren, când spectatorii privesc același spectacol
la teatru etc. În aceste cazuri principiul de non-excludere nu se respectă, deoarece fiecare din
utilizatorii bunului dat intră în contact direct cu producătorul, încheind astfel o tranzacție
individuală prin procurarea unui bilet.
În același timp, în anumite cazuri, în prestarea bunurilor consumate în comun poate să nu
funcționeze nici principiul de non-rivalitate. De exemplu, utilitatea consumatorilor este mai
mare în cazul când ei călătoresc într-un autobus semigol decât într-un autobus arhiplin. Într-un
anumit moment apariția unui consumator suplimentar conduce la scăderea utilității individuale
pentru toți utilizatorii. Prin urmare principiul de non-rivalitate nu mai funcționează.
Pentru astfel de bunuri ca activitatea legislativă, sau reglementarea traficului rutier, nu poate fi
vorba doar de o utilizare a bunului în comun. Aceste bunuri sunt utile indivizilor doar în cazul
când ele sunt utilizate în același timp și de alți consumatori. În caz contrar utilitatea lor ar fi
nulă.
1. Noțiune de bunuri publice
Proprietățile de non-rivalitate și non-excludere ale bunurilor sociale se
intercondiționează reciproc. Toate bunurile ce se caracterizează prin non-excludere,
posedă în același timp și proprietatea de non-rivalitate. În caz contrar acestea ar fi fost
bunuri consumul cărora ar fi fost determinat de decizia individuală a fiecăruia (private).
Cu cât este mai accentuat principiul de non-rivalitate, cu atât este mai posibilă non-
excluderea.
În realitate, doar puține bunuri se bucură de principiul de non-rivalitate, precum
legislația, apărarea națională, securitatea civilă etc. pentru care utilitatea lor crește doar
în condițiile consumului colectiv. Orice limitare a accesului către aceste bunuri poate fi
efectuată numai pentru grupuri sociale întregi (fenomenul discriminării).
Pentru celelalte bunuri atât principiul de non-rivalitate cât și principiul de non-excludere
acționează doar în anumite zone concrete.
1. Noțiune de bunuri publice
Acele bunuri care posedă un grad înalt de non-rivalitate și non-excludere se numesc
bunuri publice pure. Acele bunuri pentru care una din proprietățile menționate se
manifestă într-o formă mai moderată, se numesc bunuri publice mixte. Între aceste
categorii de bunuri este foarte dificil de tras o linie de demarcație. Cu toate acestea,
diferența dintre ele este destul de mare.
Unele bunuri publice sunt accesibile întregii națiuni, pe când alte bunuri publice sunt
consumate doar de locuitorii unei localități. Aceste bunuri se numesc bunuri locale.
Bunurile publice mixte care sunt utilizate doar de un grup mic de indivizi se numesc
bunuri colective (ex. Cluburile private, terenuri sporitve, bibliotecile studențești etc.).
Pentru aceste bunuri zona de acțiune a principiilor de non-rivalitate și non-excludere
sunt extrem de înguste.
1. Noțiune de bunuri publice
2. Problema supraaglomerării și teoria
cluburilor
Utilitatea individuală bunurilor utilizate în comun depinde de numărul utilizatorilor. Atunci
când este depășită frontiera non-rivalității, utilitatea acestui bun scade treptat, iar utilizatorii
își provoacă involuntar incomodități.
De exemplu, pasagerii obțin o utilitate înaltă în timpul călătoriei într-un autobus semigol și
utilitate mai joasă în timpul călătoriei într-un autobus arhiplin. Pentru bunurile publice mixte
corelația dintre numărul utilizatorilor și utilitatea individuală (câștigul) este evidentă. În acest
caz utilitatea individuală poate fi interpretată prin suma de bani pe care consumatorul este
gata s-o plătească pentru bunul utilizat. Iar decizia privind consumul bunului dat este luată ca
rezultat al comparării costurilor suportate pentru utilizarea bunului dat și a utilității obținute
din aceasta.
Pe grafic se observă că utilizarea individuală a unui astfel de bun îi poate aduce utilizatorului
o utilitate U* dar îl va costa o sumă de C*. Dacă numărul utilizatorilor se află între N* și Nr,
utilitatea rămâne constantă, în timp ce costurile medii suportate de indivizi scad. Până la
frontiera Nr se respectă principiul de non-rivalitate, iar orice creștere a numărului
utilizatorilor mai mult de Nr conduce la supraaglomerare și, prin urmare, la scăderea utilității
individuale a bunului dat.
2. Problema supraaglomerării și teoria
cluburilor
Numărul optim de utilizatori nu coincide numaidecât cu Nr de la care începe
supraaglomerarea. El poate varia între N* și N**, adică în zona în care utilitatea
individuală obținută de utilizatori în rezultatului consumului bunului dat este mai mare
decât costurile suportate de ei.
Cantitatea bunului mixt poate fi mărită. Însă pentru aceasta ca și pentru bunurile private
sunt nevoie de cheltuieli suplimentare. În scopul evitării acestor cheltuieli, utilizatorii
preferă să accepte nivelul înalt de supraaglomerare. În acest caz ei împart între ei atât
câștigurile cât și costurile.
Problema determinării numărului optim de utilizatori este obiectul de studiu al teoriei
cluburilor. Teoria cluburilor are o utilizare largă în economia sectorului public, mai ales în
problemele legate de prestare a bunurilor publice mixte.
2. Problema supraaglomerării și
teoria cluburilor
3. Cererea de bunuri publice
Până acum s-a presupus că diferiți indivizi nu numai că utilizează aceleași bunuri publice
și în aceeași cantitate, dar și le apreciază utilitatea lor de pe aceleași poziții. Însă
utilitatea individuală a bunurilor publice este la fel de diferită pentru fiecare din utilizator
ca și utilitatea bunurilor private. O importanță deosebită o are în acest caz gusturile,
necesitățile, sferele de interese etc. Sunt cazuri când individul are și o atitudine negativă
față de bunul public dat (adică obține o dezutilitate în urma utilizării lui), dar nu poate să
evite utilizarea lui, fie din cauza non-excluderii lui, fie din cauza că acest bun îi este
impus.
Bunurile publice nu sunt obiecte ale unor tranzacții ordinare de piață. Prin urmare,
preferințele utilizatorilor nu se manifestă în formele obișnuite ale cererii. Însă cererea
față de bunurile publice asemenea cererii bunurilor private există și se manifestă în
utilitatea pe care fiecare individ în parte o obține în rezultatul consumului bunului dat.
Cererea de bunuri publice presupune prețul pe care individul ar fi gata să-l plătească
pentru o cantitate dată de acest bun.
3. Cererea de bunuri publice
Cererea populației față de bunurile publice ca și a celor private se formează prin
agregarea cererilor individuale. Însă, dacă pentru bunurile private are loc o însumare
orizontală, adică a cantităților de bunul dat, pentru bunurile publice însumarea are loc
pe verticală. Într-adevăr diferențierea cererilor individuale ale utilizatorilor de bunuri
private constă în aceea că ei cumpără o cantitate diferită de acest bun la același preț.
Bunul public, din cauza non-excluderii nu poate fi prestat unui individ într-o cantitate mai
mică decât altui individ. Prin urmare, diferențierea preferințelor trebuie să se
concretizeze în diferențierea plății pe care o plătesc beneficiarii bunului dat când ei
consumă acest bun în aceeași cantitate. Accesul liber la acest bun presupune că
producția lui oricum este finanțată de către comunitate, iar povara finanțării este
repartizată între membrii comunității.
3. Cererea de bunuri publice
Presupunem că un bun public este produs în cantitate de Qb și este consumat de trei
indivizi, preferințele cărora față de acest bun sunt determinate de curbele cererilor
individuale D1, D2, D3. În acest caz repartizarea poverii financiare dintre ei ar fi fost
optimală, dacă primul ar fi plătit suma de P1, al doilea, respectiv - P2, iar al treilea ar
primi o compensație pentru dezutilitatea ce-i aduce bunul public dat. Mărimea
compensației este determinată de “prețul negativ” P3, iar în calitate de sursă servește o
parte din plățile celor doi consumatori.
Diferențierea plății consumatorilor ai bunului public este realizabilă și este de dorit. În
caz contrar producția bunului public poate conduce la un proces de redistribuire latentă
inechitabilă.
Deci, prețurile individuale ale bunurilor publice nu numai că pot fi dar și trebuie să fie
diferențiate, în conformitate cu normele marginale de substituție. Dacă pentru un individ
utilitatea bunului public este negativă, asigurarea optimului-Pareto presupune acordarea
acestui individ o compensație respectivă.
3. Cererea de bunuri publice
Prețurile pentru bunul social suportate de diferiți indivizi ce reflectă întocmai
diferențierea normelor de substituție, ar putea servi drept bază pentru distribuirea
poverei fiscale între indivizi. Starea ideală care s-ar fi atins se numește echilibrul Lindahl,
iar prețurile – prețurile Lindahl.
3. Cererea de bunuri publice
4. Problema “călătorului clandestin”
sau a “epurașului”
Producerea bunului public, asemeni bunului privat necesită anumite cheltuieli financiare,
manageriale sau de muncă. Totodată, reieșind din proprietatea de non-excludere, faptul
că individul are o nevoie reală în bunul public dat, nu garantează participarea lui la
producerea acestui bun, deoarece efectul colectiv se formează în rezultatul acțiunilor
colective, indiferent de modalitatea de repartizare a cheltuielilor între indivizi. Astfel,
maximizându-și utilitatea sa, orice individ va tinde să-și minimizeze cheltuielile sale în
producerea bunului public prin eschivarea sa de la participare în producerea acestuia.
Astfel formulată, problema “călătorului clandestin” ocupă locul central în teoria
bunurilor publice și are o importanță deosebită pentru economia sectorului public.
4. Problema “călătorului clandestin”
sau a “epurașului”
Într-o altă ordine de idei, problema călătorului clandestin este formulată astfel:
se presupune că bunul public analizat este pur, adică posedă o non-excludere
absolută;
minimizarea cheltuielilor beneficiarilor bunului public dat este identică cu
neparticiparea totală a lor la producerea bunului dat;
orice constrângere nu va necesita anumite cheltuieli suplimentare. În acest caz apare
o alternativă: luând în considerație caracterul benevol și convingându-ne că toți
membrii vor să fie “călători clandestini”, iar bunul să nu se mai producă, sau de a
încredința producerea bunului statului care posedă puterea de constrângere.
Dacă este vorba de un bun public mixt, cheltuielile pentru impunerea indivizilor la
participarea producerii bunului dat pot să depășească cheltuielile necesare pentru
limitarea accesului oricărui individ la bunul dat. Astfel problema “călătorului clandestin”
transformă într-o problema a non-excluderii.
4. Problema “călătorului clandestin”
sau a “epurașului”
Totodată, luând în considerație diferențierea cererilor indivizilor față de bunul public dat
în producerea acestuia și repartizarea cheltuielilor între beneficiari este binevenită
utilizarea prețurilor Lindahl.
Nu pot fi ignorate nici limitele acțiunilor colective benevole în producerea bunurilor
publice. Într-o societate în care majoritatea cetățenilor sunt plătitori ai impozitelor
conștienți, cheltuielile pentru întreținerea serviciului fiscal sunt cu mult mai mici decât
într-o societate în care evaziunea fiscală are un caracter de masă.
Depășirea problemei „călătorului clandestin” presupune două metode: “stimulii selectiv”
și reciprocitatea.
Stimulii selectivi pot fi bunuri private, accesul la care este legat de acțiunile colective de
producere a bunului public. În acest caz oricare eschivare de la participarea acțiunea
colectivă poate fi sancționată prin limitarea accesului “călătorilor clandestini” la bunurile
private date. Sancțiunile pot fi atât materiale cât si morale.
4. Problema “călătorului clandestin”
sau a “epurașului”
Principiul de reciprocitate pune accentul pe loaialitatea indivizilor. Orice consumator în
comportamentul său rațional de maximizare a utilității nu va alege în mod obligator
calea “călătorului clandestin”, dar va tinde să compare câștigurile și costurile (atât
materiale cât și morale) din cooperarea cu partenerii săi la acțiunile colective sau
eschivarea de la aceste acțiuni colective. Dacă acțiunile colective au un caracter repetitiv,
apar premise reale în crearea unor grupuri stabile bazate pe încrederea reciprocă.
Stimulii selectivi și principiul de reciprocitate sunt utilizate pe larg în economia sectorului
public, în special în analiza comportamentului unor grupuri de interese, care prin
organizarea de lobby pot influența deciziile politice, mai ales în procesul de elaborare a
bugetului.
5. Statul ca furnizor de bunuri
economice
Reieșind din dreptul exclusiv al sectorului public la constrângere, este destul de oportună
utilizarea acestui potențial. Dar cu condiția că costurile și efectele negative ale
constrângerii nu depășesc efectele pozitive ale acesteia. În acest context, cea mai largă
participare a sectorului public poate fi în prestarea bunurilor publice pure, deoarece
pentru ele non-excluderea este practic de neînvins. Pe de altă parte, non-rivalitatea
nelimitată nu permite transformarea bunului public într-un fascicul de bunuri private.
Sectorul public este implicat destul de activ și în producerea și prestarea bunurilor
publice mixte. Deseori, acestea se produc în urma cooperării dintre sectorul public și cel
privat sau sectorul necomercial. Această cooperate depinde în mare măsură de sursa de
finanțare, precum și de caracterul concret al bunului. Totodată, în cazul bunurilor publice
mixte minimizarea participării sectorului public este justificată, deoarece atât non-
excluderea cât și non-rivalitatea pentru acest bun se manifestă într-o formă mai puțin
pronunțată.
5. Statul ca furnizor de bunuri
economice
Sectorul public poate fi implicat și în producerea bunurilor private. Această participare
este justificată de existența pe segmentul dat a eșecurilor pieței. În același timp eșecul
pieței nu presupune că sectorul public este responsabil totalmente de producția bunului
dat. În multe cazuri rolul sectorului public poate să se limiteze la măsuri de
reglementare.
În unele cazuri intervenția statului în producerea bunurilor private este justificată
reieșind din considerente politice și sociale. De exemplu, în scopul atenuării șomajului,
statul poate subvenționa unele întreprinderi sau ramuri ale economiei naționale. Uneori
statul poate recurge și la acțiuni de naționalizare sau achiziții guvernamentale a unor
mărfuri de o importanță strategică. În argumentarea unor astfel de decizii, accentul se
pune nu numai pe eficiența economică, ci și pe stabilitatea social-politică a țării.
6. Bunurile sociale în condițiile
perioadei de tranziție
În condițiile tranziției la economia de piață are loc de transformare mai multor bunuri
considerate publice în economia centralizată în bunuri private.
Totodată, este important de înțeles că tranziția de la economia planificată la cea de piață
nu se realizează doar printr-o eliminare simplă a cadrului instituțional vechi și, respectiv,
transformarea vechilor bunuri publice în noi bunuri private, adică a liberalizării
economiei. În noile condiții economice sunt necesare noi instituții capabile să
funcționeze în aceste condiții și să producă noi bunuri publice necesare, care necesită
cheltuieli enorme.
În perioada de tranziție economică apare necesitatea în crearea unor noi bunuri publice,
și în același timp, menținerea producerii bunurilor care s-au produs și anterior. O
economie a resurselor în acest caz este posibilă în urma încetării producerii unor bunuri
publice aparente. Doar o delimitare precisă a bunurilor publice de cele private va
contribui la determinarea limitelor raționale, a metodelor și formelor de implicare a
statului în viața economică atât prin intermediul politicii bugetare, cât și prin procesul de
privatizare.
Tema 6: Alegerea publică
Costul social poate fi economic sau non-economic. Un cost social reprezintă o degradare a
stării generale. Eficiența economică nu coincide neapărat cu eficiența socială.
Tema 8: Raporturile de muncă și
mecanismul pieței muncii
1. Raporturile de muncă și economia socială
2. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor de muncă
3. Piața muncii, concept caracteristici, particularități
4. Elemente definitorii ale pieței muncii
1. Raporturile de muncă și economia
socială
Raporturile de muncă reprezintă interacțiunea și interdependența dintre
participanții în procesul de producție și de muncă în vederea creșterii calității vieții
active de muncă a lor. Trebuie menționat faptul că raporturile de muncă sunt mai
degrabă subiective decât obiective, deoarece ele reflectă intențiile și acțiunile
unor indivizi concreți, influențate atât de factori endogeni, cât și exogeni. Prin
esența sa, raporturile de muncă se manifestă fie ca raporturi reale, obiective sau
subiective de muncă, fie ca raporturi de muncă formalizate, reflectate în cadrul
instituțional, legislativ și normativ al organizației sau a statului care le
reglementează.
Raporturile de muncă sunt definite de următoarele elemente:
- subiecții și nivelurile raporturilor de muncă;
- obiectul raporturilor de muncă;
- tipurile raporturilor de muncă și principiile ce stau la baza formării lor.
1. Raporturile de muncă și economia
socială
În calitate de subiect al raporturilor de muncă poate fi un individ sau un grup de indivizi uniți
după un anumit criteriu. Respectiv, raporturile de muncă pot fi individuale sau de grup
(colective). În funcție de numărul de subiecți implicați, raporturile de muncă pot fi unilaterale,
bilaterale sau multilaterale. În calitate de subiect al raporturilor de muncă poate fi, de
asemenea, organizația, un grup de organizații, o anumită entitate teritorială, precum și un
stat aparte. În condițiile economiei de piață principalii subiecți ai raporturilor de muncă sunt
lucrătorul salariat, angajatorul și statul.
Lucrătorul salariat – reprezintă persoana care a semnat un contract de muncă cu angajatorul
sau cu o altă persoană în vederea prestării serviciilor de muncă. Acest contract, care poate fi
în formă scrisă sau nescrisă, determină raporturile de muncă dintre subiecții dați. Lucrătorul
salariat este o categorie generală. În realitate, în calitate de lucrător salariat ca subiect al
raporturilor de muncă poate fi atât o persoană, cât și un grup de persoane unite după statutul
lor profesional, ocupațional, atitudinea față de muncă, precum și alte criterii ca: vârsta, sexul,
starea sănătății, nivelul de studii, domeniul de activitate, mediul de reședință etc. Criteriile
date influențează puternic natura raporturilor de muncă.
1. Raporturile de muncă și economia
socială
Angajatorul ca subiect al raporturilor de muncă, conform clasificărilor internaționale,
reprezintă acea persoană care lucrează de sine stătător și angajează pentru muncă alte
persoane. De regulă, angajatorul este și proprietarul mijloacelor de producție. Totodată
în calitate de angajator poate fi și un șef din sectorul public care poate angaja persoane,
fiind și el un salariat.
Statul în cadrul raporturilor de muncă apare, de regulă, în calitate de legislator,
protector al drepturilor, regulator, angajator, arbitru. Gradul de manifestare a fiecărei
din calitățile date este determinat de condițiile istorice, politice și economice de
dezvoltare a țării. De aceea, rolul statului în reglementarea raporturilor de muncă se
modifică destul de des.
1. Raporturile de muncă și economia
socială
În analiza calității raporturilor de muncă se utilizează noțiunea de „nivel al raporturilor
de muncă”. Raporturile de muncă pot fi la nivel individual sau de grup. La nivel
individual, variante de parteneri ai raporturilor de muncă pot fi: lucrător-lucrător;
lucrător-angajator; angajator-angajator. La nivel de grup raporturile de muncă se
stabilesc între sindicate și patronat. Un nivel special reprezintă raporturile de muncă
dintre lucrător și stat sau angajator și stat. De asemenea, raporturi de muncă pot apare
și la nivel de întreprindere, ramură economică, sau regiune.
1. Raporturile de muncă și economia
socială
În calitate de obiect al raporturilor de muncă la nivel de individ pot fi unele elemente ale
vieții active de muncă a persoanei, conținutul cărora depinde de faza ciclului de viață al
omului, de specificul scopurilor urmărite de persoană la faza dată.
Obiectele raporturilor de muncă pot fi structurate în trei categorii:
raporturi de muncă legate de ocupare;
raporturi de muncă legate de organizare și eficiență;
raporturi de muncă legate de recompensarea muncii.
1. Raporturile de muncă și economia
socială
Tipurile raporturilor de muncă se deosebesc în funcție de modul de soluționare a
problemelor apărute în cadrul acestora, precum și în funcție de modul de luare a
deciziilor – în baza principiilor de egalitate sau inegalitate în realizarea drepturilor,
posibilităților și șanselor subiecților raporturilor de muncă. Tipul raporturilor de muncă
depinde, în mare măsură, de modul de combinare a unor astfel de principii ca:
solidaritatea,
subsidiaritatea,
paternalismul,
parteneriatul,
conflictul sau colaborarea conflictuală,
discriminarea.
1. Raporturile de muncă și economia
socială
Principiul de solidaritate – un ideal formulat de om în procesul dezvoltării social-
economice – presupune o responsabilitate colectivă a oamenilor, bazată pe
responsabilitate individuală, consens și unitate de interese. Viziunea creștină asupra
societății și ordinii sociale, alte curente religioase, iar mai târziu, mișcarea muncitorească
și sindicală din perioada formării societății industriale i-au atribuit acestui principiu o
importanță mare. Esența acestui principiu constă în realizarea intereselor comune,
precum și depășirea riscurilor economice și sociale comune, caracteristice pentru același
grup de populație, prin eforturile unite ale membrilor grupului dat. În acest context,
principiul de solidaritate este caracteristic activității sindicatelor, care anume grație lui își
ating cu succes scopurile lor. De asemenea, principiul de solidaritate este aplicat destul
de reușit în organizarea sistemelor de pensionare ca solidaritate a generațiilor. În
prezent, principiul de solidaritate poate să-și piardă parțial din importanță drept rezultat
a dezvoltării unor sisteme de protecție socială împotriva riscurilor economice și sociale
mai performante.
1. Raporturile de muncă și economia
socială
Paternalismul. Implicarea pronunțată a statului în reglementarea raporturilor de muncă
determină așa-numitul paternalism de stat. Principiul de paternalism poate fi prezent și
la nivel de întreprindere în cazul aplicării unor reglementări rigide și autoritare ale
raporturilor de muncă. Aplicarea acestui principiu al raporturilor de muncă în unele
condiții istorice, politice sau culturale a fost fi destul de eficientă (experiența raporturilor
de muncă din cadrul întreprinderilor din Japonia). Totodată, este cunoscută și o
experiență negativă în aplicarea acestui principiu al raporturilor de muncă, care se
manifestă prin pasivitate în comportamentul de muncă, diminuarea exigențelor față de
calitatea vieții, inclusiv și a calității vieții de muncă.
Într-o formulă mai concentrată, piața muncii reprezintă mecanismul de reglare prin decizii
libere ale agenților economici, prin intermediul salariului real, al cererii și ofertei de muncă.
Forța de muncă este acea „marfă” de tip deosebit care se află în proprietatea, în
posesiunea și la dispoziția oricărei persoane. Această persoană apare pe piață drept
vânzător al resursei pe care o deține, capacitatea sa de muncă. Cu toate că spre cumpărare
și utilizare întreprinzătorului îi este oferită capacitatea de muncă a lucrătorului, obiectul
tranzacției pe piața muncii este totuși munca (sau serviciul de muncă) concretizată în
capacitatea de muncă oferită de către lucrător întreprinzătorului într-o perioadă concretă
de timp. Astfel, și în contractul individual de muncă obiectul tranzacției reprezintă nu
întreaga capacitate de muncă a individului, ci doar serviciile de muncă de o anumită
calitate, prestate într-o anumită perioadă de timp.
3. Piața muncii, concept caracteristici,
particularități
Piața muncii nu este o piață de sinestătătoare. Ea este influențată de diverși factori
socio-economici, demografici, sociali. Cei mai importanți dintre factorii de influență
asupra pieței muncii sunt următorii:
progresul tehnic și productivitatea socială a muncii;
procesele demografice și de emigrare-imigrare;
caracteristicile culturale și comportamentale ale populației;
nivelul de educație și de calificare a forței de muncă;
producția și capitalul;
condițiile de muncă, în special, durata zilei de muncă etc.
3. Piața muncii, concept caracteristici,
particularități
Reieșind din conținutul pieței muncii, elementele definitorii ale acesteia sunt:
actorii sociali de pe piața muncii – putătorii cererii și ofertei de muncă;
actele normative care reglementează raporturile de pe piața muncii;
conjunctura pieței muncii – echilibrul dintre cererea și oferta de muncă care
determină nivelul salariului de echilibru și cel al ocupării forței de muncă;
instituțiile de pe piața muncii;
La rândul ei, cererea de muncă, concretizată în piața locurilor de muncă, parte componentă a
pieței muncii, include totalitatea locurilor vacante de muncă atât de la întreprinderile
care funcționează, cât și de la întreprinderile nou-formate, precum și locurile de muncă
ocupate de lucrători care nu corespund cerințelor angajatorului și, prin urmare, care vor
deveni de curând vacante.
3. Piața muncii, concept caracteristici,
particularități
În altă interpretare pe piața muncii oferta de muncă se concretizează în populația economic
activă, iar cererea de muncă reprezintă totalitatea locurilor de muncă ocupate și cele
vacante. Adepții acestei poziții sunt de părerea că persoanele ocupate în câmpul muncii
nu pot fi considerate ocupate permanent, prin urmare, și ele vor fi prezente pe piața
muncii. Or, procesul de producție este întotdeauna însoțit de diverse schimbări care
generează mobilitatea (profesională, calificațională, teritorială etc.) a lucrătorului,
inclusiv, schimbarea statutului ocupațional.
4. Elemente definitorii ale pieței muncii
Salariul
În sensul cel mai larg, salariul reprezintă costul muncii, prețul pe care îl plătește întreprinzătorul
pentru folosirea unui anumit volum de muncă, fie ea calificată sau necalificată, simplă sau
complexă, excedentară sau deficitară etc.
În același timp, termenul de salariu conține și sensul de venit al unui om care nu muncește pentru
sine (pe cont propriu) ci pentru altcineva, față de care este dependent juridic sau economic,
vânzându-i în așa fel forța sa de muncă.
Sensul contemporan al salariului este legat de economia de piață și de venitul celei mai mari părți
a populației ocupate în țările avansate economic - salariații (75-92% din populația ocupată).
Progresul tehnic conduce la diminuarea ponderii salariului în totalul costurilor de producție a
organizațiilor. Totodată, salariul ocupă cea mai mare pondere în totalul veniturilor populației.
Anume acești doi indicatori sunt utilizați în analiza nivelului de dezvoltare economică a țărilor.
4. Elemente definitorii ale pieței
muncii
Oferta de muncă
Oferta de muncă - exprimă volumul de forță muncă ce poate fi disponibil într-o perioadă
de timp pentru o anumită țară, regiune sau localitate. Ea depinde în principal de
caracteristicile naturale și dobândite ale populației potențial active (structura și rata de
activitate a resurselor de muncă pe grupe de vârstă, pe sexe, categorii profesionale,
nivele de educație și pregătire etc.), de comportamentul acesteia pe piața muncii,
comportament influențat și de elemente de ordin psihologic, social etc. La nivel
economico-social oferta de muncă este permanent influențată de factori de natură
demografică, economică și social-instituțională.
Pe piața muncii oferta de forță de muncă se manifestă ca o sumă a ofertelor individuale
de muncă ale persoanelor ce doresc să fie angajate în câmpul de muncă la un salariu
cunoscut, determinat de forțele pieței. Oferta individuală de muncă are un mod de
manifestare puțin diferit de cel al ofertei totale de muncă fiind influențat de o serie de
factori specifici, de aceea studierea ei necesită o analiză mai detaliată.
4. Elemente definitorii ale pieței
muncii
Cererea de muncă
Cererea de muncă reprezintă numărul persoanelor pe care firmele doresc să le angajeze
în procesul de producție, într-o perioadă de timp, la un salariu determinat. Grafic, ea
reprezintă o curbă pozitiv descrescătoare în funcție de salariu, ca și curbele cererilor
bunurilor de consum și ale altor factori de producție. Însă, spre deosebire de celelalte,
cererea de muncă este o cerere derivată - ea depinde nu numai de nivelul salariului ci și
de volumul de producție produs de această forță de muncă, și de cererea lui pe piața
respectivului bun. Gradul de elasticitate al cererii de muncă față de salariu depinde de
poziția firmelor pe piața bunurilor de consum și pe piața forței de muncă, respectiv, dacă
ele adoptă prețurile și salariile determinate de forțele pieței sau au putere de monopol
sau monopson. Condițiile în care funcționează economia de piață sunt, deci, în măsură
să influențeze nivelul cererii de muncă al unei firme.
4. Elemente definitorii ale pieței
muncii
În marea majoritate, firmele operează în economia de piață urmărind maximizarea profitului,
ceea ce implică alegerea celei mai rentabile combinații de factori de producție, care asigură
maximizarea producției cu costuri minime. Alegerea optimă poate fi determinată prin utilizarea
ratei tehnice de substituție a forțelor de producție, care trebuie să egaleze raportul dintre preț și
factorii utilizați.
Peste nivelul optim al producției orice angajare adăugătoare a factorului variabil la factorul fix la
un anumit stadiu tehnologic, determină reducerea productivității marginale a muncii, și, implicit,
reducerea venitului (legea randamentelor descrescătoare).
Considerând forța de muncă ca factor variabil, angajarea fiecărei unități de muncă suplimentare
contribuie la creșterea cheltuielilor de producție, prin urmare, angajarea suplimentară a unui
lucrător este eficientă numai atunci când venitul primit în urma acestei angajări nu este mai mic
decât cheltuielile salariale făcute de firmă. Venitul primit de firmă în urma măririi cantității de
muncă utilizate cu o unitate se numește venitul marginal al muncii - MRP. Dacă MRP este mai
mare sau egal cu salariul unei unități de muncă firma poate să-și permită angajări suplimentare
de forță de muncă.
Tema 9: Investițiile în capitalul uman
1. Noțiune de capital uman și investiții în capitalul uman. Tipuri de
investiții în capitalul uman
2. Decizia lucrătorilor de a investi în capitalul lor uman
3. Interdependența dintre nivelul de studii și nivelul salariului
4. Pregătirea profesională și orientarea profesională ca forme de
investiție în capitalul uman
1. Noțiune de capital uman și investiții în
capitalul uman. Tipuri de investiții în
capitalul uman
Doctorat
Masterat
Liceu
Studii gimnaziale
4. Pregătirea profesională și orientarea
profesională ca forme de investiție în capitalul
uman