UNIVERSITATEA ,,ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Facultatea de științe economice și administrație publică

Teorii privind politica dividendelor

Proiect realizat de Ungureanu Andreia

FB, anul 2, grupa 2
 Politica de dividend reprezintă opțiunea întreprinderii
între reinvestirea și distribuția profitului. Opțiunea rațională trebuie să se
fundamenteze pe cerință majoră a finanțelor, care este maximizarea valorii
întreprinderii.
În teoria financiară modernă s-au concretizat două teze principale privind politică
de dividend.
1. Teza neutralității sau irelevanței dividendelor a fost fondată de
către întemeietorii finanțelor moderne Merton Miller și Franco Modigliani. Teza
afirmă că valoarea de piață a întreprinderii este dependență numai de capacitatea
acesteia de a genera profit și de clasa de risc a afacerii, deci este indiferență de
modul în care este repartizat profitul între dividende și reinvestire.
Teza a fost demonstrată în condiții de mediu economic cert, dar are și aplicabilitate
practică. S-a plecat de la ideea că venitul acționarului este format din dividend, care
reprezintă o remunerație certă și din câștig de capital, care reprezintă doar o
remunerație sperața dată de aprecierea pieței financiare.
Venit acționar = dividend + câștig de capital
 2. Teza necesității distribuției de dividend ca factor de creștere a valorii
întreprinderii, a fost fundamentată de Myron Gordon și de către John Linter. Teza
consideră că este optimă distribuirea de dividende crescătoare, într-o rată constantă
(g) de la an la an.
Teoria susține că se înregistrează o creștere a costurilor capitalurilor odată cu
reducerea dividendului, deoarece investitorii sunt mai puțini siguri de câștigurile de
capital decât de cele de dividend. Altfel spus, aceștia conferă o mai mare valoare
unei unități monetare prezente decât uneia viitoare, dată de câștigurile de capital
care au un grad ridicat de nesiguranță.

INDICATORI AI POLITICII DE DIVIDEND

Pentru o fundamentare corectă, atât a politicii de dividend cât și a celei de
autofinanțare, s-a elaborat un sistem de rate financiare, fiecare scoțând în evidență
un aspect sau altul al celor două politici. Imaginea de ansamblu se obține numai
prin interpretarea corelată a acestor indicatori.
1. Rata distribuirii dividendelor se calculează că raport între suma dividendelor de
plata și profit.

Acest indicator dă informații privind raportul dintre profitul reinvestit și cel

distribuit sub formă de dividende. Dacă rezultatul tinde spre (100%) înseamnă că
se reinvestește puțin și în consecință, ritmul de dezvoltare a întreprinderii este mic.
Dacă rezultatul tinde spre zero, atunci situația este favorabilă reinvestirii. Deficiența
indicatorului este aceia că nu dă informații despre volumul absolut al dividendelor.
2. Dividend pe acțiune:
în care n este numărul de acțiuni.

Acest indicator indică suma absolută a dividendelor distribuite pe acțiune și se

interpretează corelat cu rată distribuirii. Acest indicator este interesant în primul
rând pentru acționari și pentru evoluția întreprinderii la bursă.
Dezavantajul sau este acela că nu exprimă integral forța economică a
întreprinderii, deoarece ia în considerare numai partea din profit care se distribuie
sub formă de dividend.
3. Randamentul pe acțiune:
    

Acționarii sunt interesați de acest indicator deoarece le permite să facă

comparații cu alte oportunități de investire.
4. Profit pe acțiune:

Acest indicator reprezintă gradul de îmbogățire a acționarului în decursul unui

an. Nu reprezintă un flux financiar propriu-zis deoarece nu întregul profit se
distribuie, dar este esențial pentru aprecierea valorii pe piață a acțiunilor.
5. Coeficientul de capitalizare sau multiplu de capitalizare:

Indicatorul este folosit și cu formulă inversă. Exprimă valoarea întreprinderii pe

baza numărului de ani de profit sau altfel spus, numărul de ani în care acționarul își
recuperează valoarea de piață a acțiunilor pe seama profitului anual. Este cel mai
utilizat indicator pe plan internațional.
6.Capacitate de autofinanțare pe acțiune:

Acest indicator se compară cu dividendul pe acțiune pentru a stabili ce tip de

politică este dominantă într-o anumită perioada în firmă: reinvestire sau distribuire
de dividende.
7.Activul net pe acțiune:

Acesta se utilizează atât în formă contabila (ANC), cât și în formă corectată .

Corecțiile elimină activele fictive care nu contribuie la derularea activității și
actualizează valoarea de piață a imobilizarilor.
ANC = Active totale – Datorii totale
Activul net se compară cu valoarea de piață a acțiunilor:
Daca AN < cursul bursier rezultă că pe piață, întreprinderea este supraevaluată.
Daca AN > cursul bursier înseamnă că întreprinderea este subevaluată pe piață.
 TIPURI DE POLITICĂ A DIVIDENDELOR

Întreprinderea își alege politica de dividend pe care o consideră optimă pentru

situația în care se află și pentru strategia de dezvoltare pe care și-a propus-o.
În practică, se utilizează următoarele tipuri de politici:
-politică reziduală de dividend;
-politică de dividend în rată fixă;
-politică de dividend în suma fixă;
-politică dividendului minimal.

1. Politică reziduală susține că dividendul trebuie să fie o politică a restului.

În practică se dă prioritate, de obicei, oportunităților de investire și procurării de
fonduri pentru finanțarea acestora. Plata dividendelor se face numai dacă există un
excedent de profit peste cel alocat reînvestirii.
2. Politică de dividend în rată fixă. În momentul emisiunii de acțiuni,
întreprinderea se angajează să distribuie sub formă de dividend un anumit procent
din profit.
 3. Politică în suma fixă presupune că pentru fiecare acțiune se cunoaște precis
cât se va primi, indiferent de profitul realizat de întreprindere. Într-o asemenea
situație, randamentul este scăzut dar sigur. În perioade inflaționiste se procedează la
ajustarea dividendelor pe acțiune în așa fel încât acesta să depășească nivelul
inflației.
4. Politică dividendului minimal este o combinație între politică în rată fixă și
cea în suma fixă, dividendul având două componente: una constantă care se
distribuie indiferent de situația firmei și una variabilă în funcție de evoluția
profitului peste minimul prevăzut.

FORMELE DE PLATĂ A DIVIDENDELOR

Dividendele se distribuie în bani, natură și sub formă de acțiuni.

1.Plata în bani este cel mai des întâlnită, dar acționarul trebuie să suporte
incidența fiscală.
2.Plata în natură se folosește limitat, dar prezintă avantaj pentru acționar,
deoarece primește produse la preț de fabrică, iar pentru întreprindere pentru că își
mărește cifra de afaceri.
 3.Plata în acțiuni se folosește de acele firme care au un acționariat fidel,
interesat în reinvestirea profitului și prezintă următoarele avantaje pentru firmă:
- nu înregistrează flux financiar negativ de ieșire de fonduri prin plata dividendelor;
-nu este nevoită să mai suporte costurile de procurare a fondurilor printr-o nouă
emisiune de acțiuni;
Plata dividendelor conform legislației române, se face după încheierea
exercițiului financiar, într-o perioada de 9 luni de la aprobarea în Adunarea
Generală a Acționarilor; în SUA și Canada, plata se face trimestrial, iar în Anglia
semestrial.

Procedura în distribuirea dividendelor este următoarea: A.G.A. stabilește

suma dividendului pe acțiune și îl face public printr-o declarație. În momentul
declarării, suma dividendului se înregistrează contabil ca datorie pe termen scurt,
diminuandu-se corespunzător profitul. Dată înregistrării acționarilor este o dată la
care firma încheie registrele de transfer de acțiuni și întocmește o listă cu acționarii
înregistrați la data respectivă. Numai cei trecuți în registru primesc dividende,
indiferent dacă la dată plății mai sunt sau nu proprietari ai acțiunilor. Practic, la acea
dată, dividendul este desprins de acțiune.
 AUTOFINANȚAREA ȘI DISTRIBUIREA DE DIVIDEND

Cele două politici sunt concurente și în același timp

complementare. Concurente sunt în sensul că ambele vizează împărțirea profitului,
iar complementare în sensul că dezvoltarea întreprinderii, inclusiv prin utilizarea
fondurilor proprii, creează în viitor perspective de creștere a dividendelor și a
cursului acțiunilor.
În practică, echilibrul celor două politici este dat de conjunctura de existență.
Reperul pentru distribuirea de dividend îl constituie raportul între costul suportat de
întreprindere cu distribuirea de dividend și rentabilitatea economică.

în care:
     Ip – impozitul personal
    Is – impozitul societății
   Re – rentabilitatea economică
 Rentabilitatea pe care o obține acționarul diferă de costul suportat de
întreprindere, în funcție de modul în care intervine între cele două părți fiscalitatea.
Statul utilizează fiscalitatea că instrument pentru realizarea politicilor macro-
economice. Dacă se urmărește accelerarea ritmului de dezvoltare economică, se
reduce impozitul pe profitul reinvestit, concomitent cu creșterea fiscalității în
domeniul distribuției de dividend. Dacă se urmărește o politică de staționare
economică sau migrarea capitalului spre alte ramuri economice se procedează în
sens invers.
Bibliografie:
1. http://www.scritub.com/economie/POLITICA-DE-
DIVIDEND61188.php
2. https://conspecte.com/Finantele-
Intreprinderii/politica-de-dividend.html