Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1) Croşetul Adams
- este croşetul de elecţie pentru ancorarea plăcilor
ortodontice când sectoarele laterale ale arcadelor
nu prezintă puncte de contact
- foloseşte ca retenţie divergenţa spre ocluzal
dintre feţele aproximale ale dinţilor laterali
- autorul le indică în toate situaţiile, inclusiv pe
dinţii erupţi parţial, unde precizează
necesitatea gravării modelului
Avantaje:
- este mic şi necesită un minimum de spaţiu
vestibular şi în baza plăcii
- poate fi utilizat pe orice dinţi (temporari,
semierupţi)
- este rigid şi precis
- nu necesită cleşti speciali pentru
confecţionare
- permite conceperea de variante constructive
- pare a fi o îmbinare a unor elemente din croşetul
încălecat Jackson şi croşetul în săgeată Schwarz
Tipul de bază:
- se compune din două pelote mici verticale care
se aplică dinspre vestibular pe feţele aproximale
ale dintelui pe care se ancorează, unite între ele
printr-o conexiune centrală.
- prezintă două conexiuni terminale care se
termină cu retenţiile în baza plăcii
Variante constructive:
a) Croşetul de tracţiune
- sudarea unui cârlig pe conexiunea centrală
(dificil de realizat)
- conformarea unei bucle circulare în mijlocul
conexiunii centrale
- conformarea unei bucle alungite care
prelungeşte o pelotă de retenţie în vestibul,
paralel cu mucoasa alveolară. Aceasta se află
între pelota de retenţie şi conexiunea terminală.
Este cea mai practică modalitate
- sudarea de tubuşoare orizontale pe
conexiunea centrală a croşetului de pe
molarul de 6 ani în care culisează arcuri în
vederea unor tracţiuni -
-monomaxilare
- intermaxilare
- sau alte construcţii cranio-maxilare
b) Croşetul cu o singură pelotă de retenţie se
poate utiliza:
- independent- când dintele pe care se aplică nu
este erupt suficient şi nu are faţa distală
retentivă. Pelota de retenţie se aplică numai pe
faţa mezială, iar distal conexiunea centrală se
continuă direct cu cea terminală
- sub formă de croşet semisagitat accesoriu- când
din lipsă de spaţiu nu se pot amplasa două
conexiuni terminale la nivelul aceluiaşi spaţiu
interdentar. Se renunţă la pelota mezială a
croşetului distal căruia i se efectuează doar pelota
distală care se va suda pe conexiunea centrală
Confecţionarea croşetului tip
- sârmă elastică de 0,7mm (pentru caninii temporari,
de 0,6mm)
- se ia un segment de sârmă de 7-10cm şi spre
mijlocul său se marchează un sector puţin mai scurt
decât diametrul mezio-distal al dintelui pe care
urmează să se confecţioneze croşetul
- la fiecare semn se face câte o îndoitură în unghi
drept în acelaşi plan încât se înscriu cele trei laturi ale
unui dreptunghi
- pe una dintre ramuri pe o profunzime de 2,5-3mm
de la nivelul unghiului se prinde sârma între fălcile
late dar înguste ale cleştelui şi se face o mişcare
rotatorie cu reflectarea sârmei în jurul uneia dintre
fălci. Aceeaşi manevră se face pe cealaltă ramură
- astfel au fost confecţionate pelotele şi conexiunea
centrală
- se face proba pe model şi eventualele adaptări
- succesiv, pe conexiunea terminală, cât mai aproape
de vârful pelotei sârma este reflectată din nou la
180 grade spre ocluzal după care încalecă arcada şi
se termină cu retenţia din baza plăcii
- unghiurile de la îndoiturile aproximale sunt strânse
cu un cleşte crampon
- spre a evita fracturarea datorită unghiurilor
multiple şi ascuţite unii autori recomandă utilizarea
sârmei de elasticitate medie (hart). În caz de
tratamente termice –punctare electrică, lipire cu lot-
se utilizează sârmă de 0,8mm
11) Croşetul Jackson, croşetul inelar
- se deosebeşte de croşetul Adams doar prin
absenţa pelotelor aproximale
- partea centrală vestibulară vine în contact cu
zona subecuatorială vestibulară şi aproximală
-utilizează zonele retentive subecuaturiale
vestibulare şi aproximale
11) Croşetul Duyzings
- se confecţionează din sârmă elastică sau de
elasticitate medie rotundă de 0,7mm
Confecţionare:
- fiecare braţ porneşte de pe versantul aproximal
vestibular şi merge subecuatorial până aproape de
mijlocul feţei vestibulare a dintelui unde trece
supraecuatorial şi se pliază 90 de grade spre spre
aproximal, urmăreşte faţa aproximală corespunzătoare
şi se termină cu retenţia
- fiecare croşet este alcătuit dintr-o pereche de
asemenea braţe
- se poate utiliza şi ca semicroşet ( are un singur braţ)
12) Inelul ortodontic
- are rol de croşet circular
- este o soluţie bună de ancorare atunci când
dinţii izolaţi nu au retentivităţi anatomice
- pe inelul cu perimetrul corespunzător
dintelui se sudează retentivităţi prin care să
poată fi solidarizat cu baza plăcii
13) Croşetul simplu- utilizat sub două
variante
a) Sub formă de croşet interdentar
- la plăcile inferioare când există condiţii
favorabile de retenţie
- are formă liniară şi pătrunde subecuatorial
într-un spaţiu interdentar
b) Croşetul simplu cu traseu vestibular – este
asemănător croşetului cervicoalveolar
B) Gutiera ca element de ancorare a
plăcilor ortodontice
- la plăcile ancorate prin gutiere, baza plăcii se
continuă pe faţa ocluzală şi vestibulară a dinţilor
laterali venind în contact intim cu toată suprafaţa
lor
- constituie un excelent mijloc de ancorare a
plăcilor
- ancorarea pe gutiere se face de obicei bilateral,
dar se poate face mixt (pe gutiere şi pe croşete)
- sectoarele acoperite de gutiere pot fi identice
sau diferite ca număr de dinţi
- gutierele determină o înălţare provizorie de
ocluzie
- în zona de contact a gutierei cu arcada antagonistă
efectul poate fi diferit:
- de dezangrenare – dacă suprafaţa
gutierei este netedă şi permite
alunecarea cuspizilor dinţilor antagonişti
- de conducere a poziţiei mandibulei şi de
transmitere a forţelor la arcada
antagonistă când faţa ocluzală a gutierei
este prelucrată în acest scop
- gutiera este acea construcţie care acoperă un
grup de dinţi vecini, de la cel puţin doi până la
întreaga arcadă pe feţele lor vestibulare,
ocluzale şi orale putând fi asemănată cu un
grup de coroane de înveliş solidarizate între
ele
- unei gutiere i se pot descrie
- 2-4 pereţi verticali
- o margine
- un perete ocluzal (capacul gutierei)
- o faţă interioară
- o faţă exterioară
Pereţii verticali:
- vestibular
- oral
- distal
- uneori mezial, dacă există o breşă, sau acesta este
redus la o porţiune îngustă care prelungeşte capacul
gutierei
- pereţii trebuie să prezinte grosime uniformă, care să
le confere elasticitate uniformă. Aceasta permite o
uşoară lărgire a gutierei în momentul în care marginile
ei depăşesc ecuatorul dentar cu revenirea la loc, prin
care se asigură o bună adaptare la suprafaţa dentară
- o grosime neuniformă favorizează fracturarea
gutierei
- grosimea pereţilor verticali ai unei gutiere este
dictată de compararea a două cerinţe:
- soliditatea sa (rezistenţa mecanică),
care cere pereţi cât mai groşi
- cerinţele de comoditate şi igienă, care
necesită pereţi cât mai subţiri
- grosimea cea mai potrivită a pereţilor gutierei
este de circa 1mm
- întinderea verticală – până la 0,5-1mm de
festonul gingival, pe care trebuie să-l urmărească
cu fidelitate
Marginile gutierei trebuie bizotate (subţiate de
la exterior-dinspre vestibular şi oral- către
interiorul său) spre a se evita stagnarea resturilor
alimentare între gingie şi marginea gutierei.
Trebuie să permită
- curăţirea
- autocurăţirea
o atenţie aparte trebuie acordată regiunii
triunghiurilor interdentare spre a preveni
traumatizarea papilelor interdentare
Capacul gutierei = peretele ocluzal
- uneşte pereţii verticali
- are grosime variabilă în funcţie de
necesităţile terapeutice. Dacă nu sunt
necesare înălţări provizorii de ocluzie, are
aceeaşi grosime ca şi pereţii verticali