Literatura unui popor nu se naşte din neant, nu apare ca Venus din spuma mării,

ci se clădeşte treptat, frază cu frază, vers cu vers, operă cu operă, an de an, veac de
veac, ca treptele unui templu măreţ.
Literatura este indisolubil legată de poporul care a zămislit-o, se naşte, creşte şi se
maturizează o dată cu acesta, dar, lucru interesant, nu moare o dată cu el, ci
supravieţuieşte veacuri, chiar şi după moartea poporului care i-a dat viaţă, aşa cum
astăzi trăiesc Epopeea lui Ghilgameş sau Iliada lui Homer, mult după ce autorii lor,
cunoscuţi sau nu, au murit, mult după ce au dispărut în neantul istoriei societăţile şi
popoarele antichităţii.
Se pune firesc întrebarea din ce se naşte şi cum se naşte literatura unui popor şi, în
speţă, literatura română cu referire la literatura cultă.
Două sunt sursele care au influenţat şi au determinat evoluţia literaturii culte
româneşti: prima şi cea mai importantă este literatura populară în care se regăsesc
mentalitatea, valorile etice, tradiţiile, obiceiurile, superstiţiile, limba, într-un cuvânt
specificul naţional. Cea de-a doua este literatura universală, literatura altor
popoare, a unuia mai mult decât a altuia, care influenţează literatura naţională aşa
cum civilizaţia avansată a unui popor influenţează şi determină evoluţia
popoarelor mai puţin dezvoltate.
Din punct de vedere etimologic, termenul „clasicism” provine
din limba latină („classicus”), însemnând „de primă clasă”,
„de prim rang”, „demn de urmat”. Într-una din accepţiunile
sale, clasicismul reprezintă un curent literar şi artistic afirmat
în secolul al XVII-lea, în Franţa. Principiile şi normele
estetice specifice acestui curent literar au fost exprimate în
„Arta poetică” din 1674, a lui Nicolas Boileau care valorifică
poeticile antice ale lui Aristotel şi Horaţiu. Clasicismul este un
curent raţionalist, în care predomină modelele antichităţii.
Literatura clasică se caracterizează prin cultivarea subiectelor
nobile, a expresiei echilibrate şi al idealului moral al artei.
 -cultul, primatul raţiunii (clasicii puneau raţiunea mai presus de toate şi o
considerau suprema valoare)
 -valorificarea moştenirii Antichităţii greco-latine;
 - regula verosimilităţii (cu punctul de plecare în teoria mimesului aristotelic, pecare
clasicii au denaturat-o înţelegând arta nu ca o transfigurare a realităţii, ci ca o
fotografie mecanică a realităţii);
 -regula caracterului (clasicii considerau personajele ca nişte caractere atemporale,
general-valabile, dincolo de contextul socio-istoric, alcătuite pe baza unei singure
trăsături dominante);
 -regula celor trei unităţi – de timp, de loc şi de acţiune (care conducea spre o
stânjenitoare limitare a imaginaţiei);
 -puritatea genurilor şi speciilor (clasicii nu admiteau amestecul de genuri şi
specii);
 -puritatea stilului (clasicii erau adepţii stilului înalt, aristocratic).
 În literatura romana, clasicismul, ca un curent literar, a fost destul de slab reprezentat şi a
apărut cu o întârziere de peste un secol faţă de clasicismul francez. Clasicismul românesc s-a
manifestat în literatura noastră spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea prin scriitori lipsiţi de o valoare deosebită: poeţii Văcăreşti şi Costache Conachi.
Clasicismul românesc a fost mai mult o imitaţie după clasicismul francez, la care s-a adăugat
influenţa anacreontismului grecesc. Dincolo de această perioadă istorică se poate spune că de
fapt clasicismul s-a manifestat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, coexistând cu
romantismul în operele multor scriitori. Clasicul este:
 - obiectiv- raţional- echilibrat (apolinic)
 - dezinteresat de natură (Natura reprezintă pentru clasic un simplu element de decor)
 - moralist (preocupat de caracterologie)- canonic (respectă normele şi regulile).

 În literatura romana regasim elemente specifice clasicismului la autori precum Grigore
Alexandrescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Ion Pillat, Al.
Philippide, G. Călinescu (în opera acestora apar şi influenţe ale altor curente literare). Ca
specii mentionam oda, satira, pastorala, epigrama, idila, epistola, comedia, fabula,
epopeea.Clasicismul defineste ansamblul culturii si literaturii greco-latine, prin extensiune
antice. Este o acceptie bine conturata, consolidata, inderptatita prin faptul ca mai toate
caracterele spriritului, esteticii si structurii de tip clasic isi gasesc realizera in oprele sau
teoriile autorilor antici. In felul acesta,ideea de clasicism si antichitate tind sa devina
sinonime,in orice caz strins asociate.
Costache (Constantin)
Negruzzi (n. 1808, satul
Herziu, judeţul Iaşi - d.24
august 1868) a fost
publicist, traducător, poet,
dramaturg, prozator,
filolog, creatorul nuvelei
istorice româneşti,
neegalate până astăzi,
Costache Negruzzi este un
deschizător de drumuri în
literatura română modernă,
„un clasic al
romantismului” (Al. Piru).
Negruzzi este iniţiatorul unor specii literare inedite în acel moment în
literatura română, cum ar fi: primul model de literatură memorialistică
(Fragmentul Cum am învăţat româneşte); nuvela romantică (Zoe, O
alergare de cai);
Negruzzi a fost preocupat şi de problemele limbii într-un număr de patru
scrisori, intitulate Critică, pe temeiul cunoaşterii limbii vorbite, a textelor
vechi; preocupat şi de creaţia folclorică (Păcală şi Tândală), a grupat
proverbele pe teme (ca şi A. Pann în Povestea vorbei). Scriitor plin de
spirit, în opera lui Negruzzi sunt prezente ironia şi umorul, vorbirea în
sentinţe şi aforisme ca la clasici. Aflat la temelia literaturii moderne, în
opera sa se reflectă modalităţile artistice ale epocii, clasice şi romantice.
Prin nuvela Alexandru Lăpuşneanul, C. Negruzzi a devenit un scriitor
clasic.
 Opera “Alexandru
Lăpuşneanu” de Costache
Negruzzi este prima nuvelă
romantică de inspirație
istorică din literatura
română.
 Publicată în revista Dacia
literară în anul 1840 şi
inclusă ulterior în volumul
Păcatele tinereţelor (
1857 ), nuvela Alexandru
Lăpuşneanu este apreciată
ca o culme artistică a prozei
istorice, dăinuind ca o
valoare permanentă a
literaturii române.
 Această operă este o nuvelă în primul rând
datorită faptului că este o creație epică, în proză
cu acțiune amplă.
 Un alt argument care susține apartenența acestei
scrieri la specia numită nuvelă este dimensiunea
acesteia, Alexandru Lăpușneanul este mai întinsă
decât povestirea și schița însă mai redusă decât
romanul.
 Această creație pune accentul pe caractere și pe
conflicte, spre deosebire de povestire care este
caracterizată de epicul pur.
 Sursa de inspirație a lui Negruzzi este istoria, astfel,
această operă literară dovedește că este o nuvelă
istorică încercând să reconstituie artistic o serie de
evenimente relatate în cronica lui Grigore Ureche, și
cea a lui Miron Costin. O altă caracteristică a nuvelei
istorice întâlnită în această creație este faptul că, spre
deosebire de textul istoric a cărui singură menire este
relatarea faptelor așa cum au avut loc, nuvela istorică
uneori prezintă adevărul prin intermediul talentului
artistic al autorului, sacrificând astfel adevărul istoric
pentru a-l salva pe cel artistic.
 Faptul că Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă
istorică este indicat și de atenția deosebită pe care
Negruzzi o acordă detaliilor care oferă culoarea locală
și atmosfera epocii respective. Utilizarea arhaismelor
în scopul unei reconstituiri cât mai izbutite a epocii
relatate reprezintă un bun exemplu în acest sens.
Tema nuvelei este reprezentată de evocare celei
de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu,
într-o perioadă istorică în care luptele pentru
tron însemnau vărsare de sânge. Moldova
celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea
devine un spaţiu ficţional în care guvernează
un domnitor tiran, pentru care obişnuinţa de a
ucide – la început, pentru a se răzbuna –
devine patimă şi plăcere.
Nuvela are o structură clasică, simetrică, fiind
alcătuită din patru capitole ce pot fi considerate
acte cu mai multe tablouri ale unei drame în care
eroii stau sub semnul tragicului. Mottourile
fiecărui capitol atrag atenţia asupra faptelor
esenţiale, având funcţie constatativă sau
anticipativă, marcând şi dezvoltarea gradată,
tensionată, a faptelor într-o înlănţuire lineară
logică, din care se pot desprinde şi momentele
subiectului.
Începutul nuvelei Alexandru Lăpușneanu surprinde personajul ce
oferă numele nuvelei intrând în Moldova întovărășit de vornicul
Bogdan și o armată numeroasă având intenția de a-și recăpăta tronul
pierdut din cauza trădării boierilor. Lăpușneanul intenționează sa facă
acest lucru înlăturându-l de la tron pe Ștefan Tomșa.
La un moment dat Lăpușneanu poposește undeva în apropierea
Tecuciului unde este întâmpinat de patru boieri: Vornicul Moțoc,
postelnicul Veveriță și spătarul Spancioc și Stroici, aceștia vin din
partea lui Ștefan Tomșa și încearcă să-l întoarcă din drum pe
Lăpușneanu spunându-i că poporul nu îl vrea. Însă acesta, înțelegând că
boierii doar încearcă să-l descurajeze, se înfurie și le promite răsplata
cuvenită de îndată ce își va recăpăta tronul.
După plecarea celorlalți trei boieri, Moțoc, impresionat fiind de mânia
lui Lăpușneanu îi cade la picioare și îi cere iertare acestuia și îl roagă
să intre în Moldova fără armata străină deoarece va fi sprijinit de boieri
și de popor. Domnitorul nu are încredere însă în cuvintele amăgitoare
ale bătrânului vornic, rămânând neclintit în hotărârea sa.
Acest capitol constituie expozițiunea și intriga (hotărârea domnitorului
de a-și relua tronul și dorința sa de răzbunare față de boierii trădători).
Cel de-al doilea capitol al nuvelei reprezintă
desfășurarea acțiunii.
 Alexandru Lăpușneanu nu întâmpină niciun fel de
rezistență din partea lui Tomșa și instalându-se la tronul
Moldovei începe să ducă la îndeplinire ceea ce le
promisese celor patru boieri. Astfel voievodul omora
boierii la cea mai mică abatere.
 Doamna Ruxandra, îngrozită fiind de faptele
soțului său îl roagă pe acesta să înceteze și obține
promisiunea că acest lucru se va întâmpla curând,
Lăpușneanu de asemenea îi promite soției sale ce îi va
oferi un leac pentru frică.
 In cadrul celui de-al treilea capitol este atins punctul culminant al
acestei nuvele
 In acest capitol Lăpușneanu îi invită pe toți boierii la un ospăț care are
loc într-o zi de sărbătoare după slujba religioasă la care domnitorul participă.
Acesta se suie din nou în strană și se căiește de faptele sale promițându-le
boierilor că le va aduce pacea. Mai mult, domnitorul le cere boierilor iertare și
apoi îi invită la un ospăț. Bănuind intențiile necurate ale domnitorului,
Spancioc și Stroici nu se duc la masa domnească.
 Confirmând temerile celor doi boieri, ospățul se transformă pe
neașteptate într-un măcel în care sunt uciși 47 de boieri.
 Poporul vine la palat amenințând să forțeze porțile. Toate
nemulțumirile mulțimii se îndreaptă împotriva lui Moțoc, considerat a fi cauza
tuturor relelor, de aceea poporul cere într-un glas capul lui Moțoc. Alexandru
Lăpușneanu îl aruncă pe Moțoc mulțimii care omorându-l, se răzbună pentru
suferințele îndurate. Acest moment constituie punctul culminant.
 După ce Vornicul Moțoc este ucis de mulțime, Alexandru
Lăpușneanul poruncește să fie tăiate capetele boierilor din care face o piramidă
pe care o arată Doamnei Ruxanda pentru a-i da un leac de frică.
Timp de patru ani Lăpușneanu nu mai poruncește
nici o execuție însă ii schingiuiește pe unii boieri.
 In timpul șederii sale la Hotin, Lăpușneanu se
îmbolnăvește și căzând la pat, într-un moment de
delir cere să fie călugărit.
Odată revenit la realitate, Lăpușneanul, îi alungă pe
cei care l-au călugărit. Acesta o alungă și pe
Ruxanda, care, la sfatul lui Spancioc și Stroici, pune
otravă în băutura soțului său care își găsește astfel
sfârșitul.
Acest ultim capitol reprezintă, bineînțeles,
deznodământul nuvelei.
 Naratorul este omniscient, omniprezent, sobru, detașat, predominant
obiectiv, dar intervine direct prin câteva epitete de caracterizare
(“tiran”,”curtezan”,”mișelul boier”). Narațiunea la persoana a III-a (cu
focalizare zero, viziunea “dindărăt”) amintește prin obiectivitate și
concizie de relatarea cronicarilor.
 Narațiunea și descrierea sunt reduse, naratorul obiectiv limitându-și
interventiile. Caracterul dramatic al textului este dat de rolul capitolelor în
ansamblul textului, de realizarea scenică a secvențelor narative, de
utilizarea predominantă a dialogului și de minima intervenție a naratorului
prin considerații personale. Descrierile “au valoare documentară, nu
valoare epică” și conferă culoarea locală: "In Moldova, pe vremea aceea,
nu se introdusese încă moda mâncărurilor alese. Cel mai mare ospăț se
cuprindea în câteva feluri de bucate. După borșul polonez, veneau mâncări
grecești ferte cu verdețuri care pluteau in unt, apoi pilaful turcesc, si, in
sfârșit, fripturile cosmopolite. Pânza mesii și șervețelele erau de filaliu
țesute în casă. Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerile și păhărelele erau
de argint”.
 Naraţiunea istorică aduce în prezent viaţa de la jumătatea secolului al XIV-lea, cu
scene tari, cu răsturnări de situaţii, cu fapte ieşite din comun şi, bineînţeles, cu eroi
excepţionali. Din galeria personajelor atestate documentar se desprind unele
principale, ca Lăpuşneanu, secundare, ca Moţoc sau doaman Ruxanda, episodice,
precum Spancioc sau Stroici; sunt şi figuranţi – boieri fără nume, slugile, călugării.
Din altă perspectivă, personajele sunt individuale, precum voievodul sau Moţoc, şi
colective – mulţimea adunată la porţile Curţii domneşti, caracterizată succint, dar
sugestiv de Lăpuşneanu: „Proşti, da mulţi”.
 Autorul ne propune un personaj complex şi contradictoriu, ce pare plat (după
Forester), pentru că este construit cu osingură dominantă, aceea de a ucide. De
fapt, personajul ascunde o viaţă interioară bogată în care se întâlnesc cinicul,
tiranul, ambiţiosul, diplomatul, ipocritul, violentul, disimulatul, susceptibilul.
Teama de a nu fi din nou, trădat şi dorinţa nemărturisită de a ajunge la gloria şi
autoritatea înaintaşului său, Ştefan cel Mare, îl fac să conceapă tot felul de
pedepse; treptat, dorinţa de răzbunare devine plăcere sadică de a ucide, frica de a
nu pierde tronul devine obsesie ce-i întunecă raţiunea, iar suferinţa altora – prilej
de satisfacţie. Prin antiteză cu alte personaje, defectele sale sunt mai evidente (de
exemplu, cruzimea lui se conturează mai puternic alături de blândeţea şi supuşenia
doamnei Ruxanda).
Ca personaj romantic, este alcătuit din lumini şi umbre. Poate să fie generos,
căci recunoaşte calităţile unor vrăjmaşi pe care-i apreciază. Are momente de
tandreţe, căci îşi sărută şi îşi îmbrăţişează soţia, fiind cuceritor chiar, pentru ca,
imediat, să devină violent şi să treacă de la apelativul”frumoasa mea doamnă”la
„muiere nenorocită”. În prima domnie, fusese un voievod bun: „Care s-au întors
de la uşa mea făr să câştige dreptate şi mângâiere?”, dar, trădat, devine crud,
tiran, violent. Are demnitate, iar dorinţa sa de a muri ca domn, nu ca monah,
este o dovadă grăitoare în acest sens: „Sunt domn! Sunt Alexandru Vodă” va
spune trufaş, dar demn. „Regizor” în spectacolul masacrului pe care-l priveşte
demenţial, domnitorul va rămâne doar un actor ce interpretează, chinuitor, rolul
celui ce învaţă să moară, într-un alt spectacol, regizat – de data aceasta – de
Spancioc şi Stroici, cu ajutorul mitropolitului.
Alexandru Lăpușneanu nu concepe să trăiască fără putere („Eu nu sunt
călugăr. Sunt domn! Sunt Alexandru-vodă). Începe să-i amenințe pe cei
din jur, în momentul în care se trezește în letargie și observă că este
călugăr („M-ați popit voi, dar de mă voi scula pe mulți am să popesc și
eu”), și ajunge să-și amenințe propriul fiul când află că acesta este
domn.

Alexandru Lăpușneanu rămâne un personaj bine individualizat, cu

lumini și umbre, cu gesturi și cuvinte memorabile conturând
personalitatea domnului tiran.
 Personajul Alexandru Lăpuşneanu, care ilustrează un destin de excepţie, este romantic
(conceput „multilateral” printr-o paletă amplă de trăsături de caracter), cu trăsături puternice,
un erou excepţional în situaţii excepţionale, ale cărui fapte sunt impresionante prin cruzime,
perfidie, răzbunare.
 Modul de a vorbi al personajului: discursul lui Lăpuşneanu este un exemplu de discurs
romantic în care sunt folosite toate procedeele de retorică tipic romantică: repetiţia, gradaţia,
interogaţia şi exclamaţia retorică, enumeraţia şi citarea (din textul biblic) folosită drept
argumentaţie.
 Scenele cutremurătoare tipic romantice ce exercită o fascinaţie maladivă asupra celor din jur:
omorârea celor 47 de boieri, aşezarea capetelor retezate sub forma unei piramide, după
rangurile boiereşti, moartea prin otrăvire a lui Lăpuşneanu .
 Descrierea naturii sinistre, nebunia (paroxismul), culoarea de epocă prin descrierea
vestimentaţiei şi a bucatelor: „scenele dramatice, domină ansamblul compoziţiei, aproape
două treimi…” (T. Vianu);
 S-a susţinut (Pompiliu Constantinescu) că tema capodoperei care este de factură istorică,
caracterele, canoanele, culoarea epocii aparţin în mod tipic romantismului. Numai că nu
avem de-a face cu un romantism retoric, patetic, ci cu unul rece, sobru
  Specifică nuvelei este și o construcție echilibrată care amintește de structura
operelor clasice, fiecare capitol având un moto specific, de asemenea echilibrul
compoziţiei, construcţia simetrică, aspectul verosimil, credibil al faptelor,
caracterul obiectiv al naraţiunii arătând clasicismul operei.
 Descrieri amănunţite realiste care dau o imagine verosimilă şi veridică a acelei
epoci:- descriere de costumaţii (costumul Doamnei Ruxanda, lui Lăpuşneanu)-
descriere de obiceiuri de la curte (desfăşurarea slujbei, a unui ospăţ domnesc)- descrieri
interioare;
Atitudinea autorului în raport cu evenimentele şi personajele: atitudinea auctorială este
aceea a unui scriitor obiectiv care relatează evenimentele dinafară (nu se implică şi nu
cunoaşte despre personajele sale decât atât cât exprimă chipul şi faptele acestora).
Întâlnim scene de masă, magistral realizate (omorârea lui Moţoc de către mulţimea
înfuriată). Negruzzi creează pentru prima dată în literatura română personajul colectiv
(masa de ţărani) prezentat într-o manieră realistă şi surprinde psihologia acestuia:
deruta, conturarea motivaţiilor pentru care mulţimea este adunată, găsirea motivaţiei
care face ca mulţimea să se comporte ca un personaj, acţiunea propriu-zisă care
dovedeşte forţa mulţimii ca personaj unitar.
Prima nuvelă istorică din literatura română nu aduce în faţa contemporanilor un model de
patriotism, ci un antimodel de conducător (ca un avertisment adresat contemporanilor într-o
perioadă de efervescenţă revoluţionară) şi reconstituie culoarea de epocă, în aspectul ei
documentar.
Coexistenţa elementelor romantice cu elemente clasice într-o operă literară este o trăsătură a
literaturii paşoptiste. Fiind o nuvelă istorică în contextul literaturii paşoptiste, Alexandru
Lăpuşneanul este şi o nuvelă de factură romantică, prin respectarea principiului romantic
enunţat în Introducţie la Dacia literară - inspiraţia din istoria naţională, prin specie, temă,
personaje excepţionale în situaţii excepţionale, personajul principal alcătuit din contraste,
antiteza angelic-demonic, culoarea epocii, spectaculosul gesturilor, al replicilor şi al scenelor.
Elementele romantice se împletesc cu elemente clasice: echilibrul compoziţiei, construcţia
simetrică, aspectul verosimil, credibil al faptelor, caracterul obiectiv al naraţiunii. Interesul
romantic pentru specific şi culoare locală deschide drumul observaţiei realiste a cadrului prin
tehnica detaliului semnificativ, caracterul pictural al unor scene, revolta mulţimii.

Valoarea nuvelei este exprimată prin afirmaţia criticului G. Călinescu: „nuvela istorică
Alexandru Lăpuşneanul ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet dacă ar fi avut în ajutor
prestigiul unei limbi universale."(G.Călinescu).