METODE DE CUNOAŞTERE

A ELEVILOR
 Necesitatea cunoaşterii psihologice a
elevilor
 Reprezintă o premisă a realizării unui învăţământ diferenţiat şi
individualizat;

 Determină alegerea strategiilor didactice. Strategii didactice identice

generează rezultate diferite, în funcţie de caracteristicile individuale şi
de vârstă ale elevilor, nivelul intelectual şi al aptitudinilor, opţiunile
profesionale, atitudini şi convingeri, determinând o receptare şi o
prelucrare diferenţiată a mesajelor

 Serveşte scopurilor activităţii de orientare şcolară şi profesională;

 Urmăreşte eficientizarea muncii instructiv – educative a profesorului cu
elevii, contribuie la dezvoltarea şi valorificarea optimă a capacităţilor şi
însuşirilor psihice pozitive, precum şi la prevenirea şi/sau corectarea
trăsăturilor psihocomportamentale negative.
 Fiecare profesor trebuie să se orienteze în
activitatea de cunoaştere a elevilor săi după
următoarele trei întrebări:

1. Cum poate dobândi cunoştinţele necesare şi

relevante referitoare la capacităţile elevilor
săi ?

2. Care sunt cunoştinţele de care are nevoie ?

3. Dacă dispune de aceste cunoştinţe, ce fel de

decizii poate lua în procesul de învăţământ ?
 Dificultăţi ale cunoaşterii psihologice
 procesele, stările şi însuşirile psihice nu pot fi studiate direct, ci prin
modalităţile lor de manifestare în conduită;

 nu toate comportamentele unei persoane observate se dovedesc

relevante şi semnificative, ci doar acele manifestări comportamentale
care sunt constante, stabile şi invariabile;

 complexitatea structurală a personalităţii, precum şi unicitatea ei, fac

ca procesul cunoaşterii psihologice să fie complex şi dificil de realizat;

 personalitatea este un sistem dinamic-evolutiv, aflat într-o continuă

transformare şi evoluţie;

 complexitatea însăşi a procesului cunoaşterii care implică nu numai

latura cognitivă, ci şi pe cea empatetic-afectivă ;
 necesitatea de continuitate în timp;

 relaţiile dezadaptative profesor – elev şi, în special, diriginte – elev;

 imposibilitatea cunoaşterii elevilor şi în cadrul activităţilor extraşcolare;

 necesitatea corelării aprecierilor, a informaţiilor despre elev provenite

din mai multe surse;

 numarul mare de elevi repartizat psihologului şcolar.

 Factori distorsionanţi în cunoaşterea psihologică

 apelul la cunoaşterea empirică în locul unei cunoaşteri ştiinţifice şi

sistematice a elevilor, realizată cu metode şi tehnici adecvate

 utilizarea unor clişee şi tipare de apreciere a elevului

 subiectivismul în cunoaşterea şi în aprecierea elevilor

 importanţa primei impresii şi tendinţa acesteia de a rămâne stabilă şi

de a influenţa evaluările ulterioare despre elev

 efectul expectanţelor profesorului

 efectul de halo
Temă aplicativă: Prin prisma informaţiilor anterioare interpretaţi din punct de
vedere psihologic rezultatele următorului experiment:

 Într-o clasă au fost extrase două seturi de lucrări de control stabilite a fi de

nivel mijlociu, pe baza unei evaluări prealabile.
 S-au constituit două echipe de evaluatori formate fiecare din câte 8 studenţi
practicanţi şi 8 profesori cu experienţă. Lucrările au fost dactilografiate –
pentru a fi uniform prezentate – şi apoi împărţite aleatoriu celor două grupe
de evaluatori.
 Despre primul pachet de lucrări s-a spus că acestea aparţin elevilor buni, iar
despre celelalte că aparţin celor mai slabi elevi. Rezultatul a fost că
lucrările atribuite fictiv celor mai buni elevi au fost notate în medie mult
mai favorabil decât celelalte.
 Deşi toate lucrările au fost de un nivel mediu, diferenţele dintre cele două
seturi de lucrări au fost în medie de 1-2 puncte în favoarea celor aşa-zişi
„buni”. Nu s-au găsit în acest sens deosebiri între începători şi profesorii cu
experienţă (Bonniol, Caverni şi Noizet, 1972).
 Metodele de cunoaştere psihologică

Metoda (gr. methodos = cale, drum de urmat) „calea, itinerariul, programul

sau structura de ordine după care se reglează acţiunile practice şi
intelectuale în vederea atingerii unui scop (Zlate, 2000)

 metoda observaţiei;
 metoda experimentului;
 metoda convorbirii;
 metoda biografică;
 metoda analizei produselor activităţii;
 metoda anchetei psihologice (pe bază de chestionar şi de interviu);
 metodele psihometrice (testele psihologice);
 metoda sociometrică.
 Observaţia

constă în urmărirea atentă, intenţionată şi înregistrarea imediată şi cât mai exactă

a manifestărilor comportamentale ale unui individ sau grup, ca şi a
contextului situaţional în care acestea se produc

Formele de observaţie cele mai utilizate sunt:

 după prezenţa sau absenţa observatorului: directă (bazată pe prezenţa
observatorului în câmpul observaţiei şi pe conştientizarea prezenţei
acestuia), indirectă, cu observator uitat sau ignorat şi cu observator
ascuns.
 după implicarea sau neimplicarea observatorului: pasivă sau participativă
 după durata observării: continuă şi discontinuă.
 după obiectivele urmărite observaţia poate fi integrală şi selectivă.
 după modul propriu-zis de realizare observaţia poate fi naturală şi
sistematică
Condiţiile realizării unei bune observaţii
 stabilirea clară şi precisă a scopului, a ceea ce e
necesar de observat;
 selectarea formelor, condiţiilor şi mijloacelor
care să faciliteze observaţia;
 elaborarea unui plan de observaţie care să
cuprindă ipotezele de la care se porneşte, precum
şi informaţii privind locul şi durata desfăşurării
observaţiei;
 observarea în condiţii cât mai variate, pentru a putea surprinde
manifestările definitorii;
 realizarea unui număr optim de observaţii;
 datele culese prin observaţie se consemnează imediat şi cât mai
exact, interpretarea acestora urmând a fi realizată ulterior.
 observaţia trebuie să fie cât mai discretă, prezenţa observatorului
putând influenţa comportamentul subiecţilor;

 observaţia trebuie să fie selectivă.

Avantajul principal al observaţiei constă în faptul că aceasta permite surprinderea
manifestărilor comportamentale naturale, fireşti ale subiectului

Dezavantajele şi limitele metodei observaţiei derivă din faptul că fenomenele

studiate, respectiv anumite manifestări comportamentale nu apar atunci când
ne dorim astfel ca trebuie să aşteptăm apariţia acestora.
- observatorul, prin însăşi prezenţa lui, poate induce o serie de modificări la
nivelul comportamentelor subiecţilor observaţi.
- în etapa de interpretare a datelor culese există o probabilitate crescută de
manifestare a subiectivităţii observatorului, observaţia fiind prin însăşi
specificul ei o metodă predominant calitativă.
 Experimentul psihopedagogic

contracarează anumite dezavantaje ale observaţiei şi oferă date mult mai

precise decât observaţia

Caracteristicile metodei experimentale sunt:

 declanşarea, provocarea intenţionată a fenomenului studiat, în condiţii
riguros controlate;
 varierea condiţiilor de manifestare a fenomenului studiat;
 posibilitatea repetării lui, pe aceiaşi subiecţi sau pe subiecţi diferiţi, pentru
a determina legitatea lui de manifestare;
 manipularea şi controlul variabilelor experimentale: variabila independentă
(manipulată de experimentator) observându-se efectele ei asupra variabilei
dependente;
 compararea rezultatelor obţinute la grupul experimental (în care se
intervine) cu cele obţinute la grupul de control (grup martor), pentru a
vedea în ce măsură ele se datorează variabilei experimentale utilizate.
 este necesară fixarea scopului şi o bună cunoaştere a problemei în care
acesta se înscrie

 Orice experiment are la bază o ipoteză teoretică care urmează a fi

verificată.
- anticipează tipul relaţiei şi - mai ales - nivelul, mărimea efectului produs de
intervenţia variabilei independente asupra variabilei dependente.

- trebuie specificat faptul că modificările respective determină diferenţe

semnificative din punct de vedere statistic între performanţele grupului
experimental şi cele ale grupului de control

Experimentul constă în măsurarea efectelor manipulării unei

variabile independente asupra variabilei dependente într-o
situaţie în care acţiunea altor factori este redusa la minimum
Tipuri de experiment:
Experimentul poate fi: constatativ (urmăreşte consemnarea unei situaţii
existente la un moment dat) sau formativ (vizează inducerea unor
schimbări la nivel psihocomportamental).

a) experimentul de laborator se realizează în condiţii special amenajate.

 Avantaj: grad crescut de precizie şi de rigurozitate (elimină sau controlează
factorii perturbatori).
 Dezavantaj: artificializarea condiţiilor şi sarcinilor de lucru afectează
comportamentele subiectului, care nu mai sunt cele normale, fireşti, astfel
că e dificil de generalizat rezultatele obţinute la conduitele din viaţa reală.

b) experimentul natural se realizează în mediul obişnuit de viaţă şi

activitate al subiecţilor. Are un grad mai redus de precizie, dar
comportamentele subiecţilor sunt cele normale.
c) experimentul psihopedagogic, variantă a experimentului natural, se
desfăşoară în condiţiile procesului instructiv-educativ.

Etape:
 1. etapa constatativă sau pretestul: se aplică probele elaborate sau
selectate la o clasă (sau mai multe) de elevi care formează grupul
experimental şi grupul de control;
 2. etapa formativă sau a experimentului propriu-zis: constă în
inducerea unor „factori de progres”, a unor modificări la nivelul
grupului experimental, factori care contribuie la optimizarea
activităţii;
 3. etapa de control sau posttestul: sunt evaluate rezultatele celor
două grupuri, prin aplicarea aceloraşi probe din pretest, pentru a
verifica existenţa unor diferenţe semnificative.
 4. etapa de retest, realizată după o perioadă de timp, pentru a se
verifica dacă modificările obţinute sunt sau nu durabile.
 Metoda convorbirii
Convorbirea reprezintă o discuţie provocată, intenţionată
care presupune următoarele caracteristici:
 relaţia directă, de tip „faţă în faţă” între cercetător şi
subiect;
 schimbarea locului şi rolului partenerilor;
 sinceritatea deplină a subiectului pentru obţinerea de
informaţii cât mai complete şi mai reale;
 existenţa la subiect a unei minime capacităţi
introspective;
 prezenţa la cercetăror a unor calităţi ca: tact, răbdare,
empatie, comunicativitate, spirit de observaţie etc.
Condiţiile realizării unei bune convorbiri sunt:
 stabilirea scopului convorbirii;
 alcătuirea prealabilă a unui plan de întrebări;
 anticiparea posibilelor reacţii ale subiectului;
 câştigarea încrederii elevului şi menţinerea constantă a interesului
acestuia pe tot parcursul desfăşurării convorbirii pentru a evita
obţinerea de răspunsuri parţiale, incomplete;
 asigurarea sincerităţii răspunsurilor prin evitarea răspunsurilor de
faţadă, menite să-l pună pe elev într-o lumină favorabilă;
 observarea expresiilor şi comportamentelor elevului, pe tot parcursul
convorbirii, poate furniza indicii importante despre gradul de sinceritate
al acestuia;
 evitarea întrebărilor sugestive;
 crearea unei atmosfere destinse, de colaborare şi încredere reciprocă;
 înregistrarea imediată şi cât mai exactă a datelor obţinute, fără a
amesteca aceste date cu propriile interpretări. Interpretarea calitativă
a datelor se realizează la final.
 Avantaje: permite obţinerea unor
informaţii numeroase, variate şi
importante, referitoare la diferitele aspecte
ale vieţii psihice interioare a elevului,
într-un timp relativ scurt.
 Dezavantaje: posibila lipsă de receptivitate
a elevului, subiectivitatea sa, lipsa de
sinceritate. Se impune completarea şi
verificarea datelor obţinute prin convorbire
cu informaţiile obţinute prin alte metode
 Metoda analizei produselor
activităţii elevului
 Completează celelalte metode, furnizând date despre „lumea
interioară” a elevului, despre bogăţia de idei, gradul de originalitate
a gândirii, prezenţa şi nivelul de dezvoltare a unor aptitudini
speciale, flexibilitatea şi fluiditatea gândirii, efortul depus, prezenţa
unor talente, motivaţia care a stat la baza elaborării produsului
respectiv etc.
 Pot fi analizate produse ale activităţii şcolare individuale sau
colective: lucrările executate în cadrul muncii independente (acasă
sau în şcoală), referatele susţinute în cadrul cercurilor, compuneri,
creaţii originale (literare, ştiinţifice, tehnice etc.), construcţii,
montaje, desene, modele, producţii literare etc.
 Analiza produselor activităţii se face după criterii ca: originalitatea,
utilitatea, aplicabilitatea, expresivitatea, progresul realizat în
domeniu sau de la o etapă la alta etc.
 Metoda biografică
 furnizează date importante despre evoluţia vieţii elevului,
despre condiţiile şi factorii (de mediu, familiali,
educaţionali, socio-culturali etc.) care au contribuit la
dezvoltarea personalităţii sale, despre evenimente
existenţiale determinante.
 - Are două etape: 1. culegerea datelor biografice şi 2.
interpretarea lor. În culegerea datelor pot fi utilizate mai
multe procedee: analiza unor documente (fişe şcolare,
medicale etc.), analiza unor produse/rezultate ale
activităţilor elevului, observarea comportamentelor sale,
convorbirea pe teme biografice cu elevul, analiza unor
documente cu caracter biografic şi autobiografic (jurnale,
curriculum-uri vitae, autobiografii etc.).
 Metodele psihometrice (testele psihologice)

Sunt probe standardizate, relativ scurte, utilizate în scopul

măsurării/determinării nivelului de dezvoltare a unor însuşiri psihice sau
psihomotrice (senzoriomotorii, perceptive, intelectuale, motivaţionale,
aptitudinale, dimensiuni de personalitate)
Testele au un caracter constatativ, ele permiţând formularea unui diagnostic,
precum şi a unui prognostic psihologic, precum şi măsurarea diferenţelor
interindividuale
Datele brute obţinute în urma aplicării unui test necesită ulterior o interpretare
calitativă riguroasă

Clasificarea testelor:
- După modul de aplicare: individuale şi colective.
- După materialul folosit: verbale şi neverbale.
- După durata de aplicare:cu timp limitat şi cu timp la alegere.
- După scopul urmărit: teste de performanţă (de cunoştinţe, de nivel intelectual,
de aptitudini, de inteligenţă), teste de personalitate, teste de comportament
Metoda sociometrică
 metodă importantă de investigare a grupurilor sociale mici care dau
posibilitatea surprinderii unor aspecte legate de felul cum se raportează
personalitatea unui individ la alte persoane din acelaşi grup

 a fost concepută de psihologul american de origine română Moreno

 aplicată în investigarea grupurilor şcolare, metoda permite „radiografierea”

relaţiilor interpersonale din grupul şcolar, evaluarea relaţiilor socio-afective
din grup, cunoaşterea elevilor „populari”, „izolaţi” sau „respinşi”, a celor cu
rol de lideri informali, identificarea centrelor de influenţă, a subgrupurilor în
care este divizat grupul de elevi etc.

 poate fi utilizată de către consilierul şcolar sau de către profesorul diriginte

Etapele aplicării metodei sociometrice sunt:
1. Aplicarea testului sociometric

 Testul sociometric se prezintă sub forma unui chestionar prin care elevii
unei clase sunt solicitaţi să-şi exprime în mod confidenţial atitudinile vizând
preferinţele, respingerile sau poziţiile neutre, indiferente faţă de ceilalţi
membri ai colectivului şcolar.
 Exprimarea poziţiilor socio-afective se referă la criterii precis determinate:
munca în comun, dorinţa de a sta în aceeaşi bancă, petrecerea laolaltă a
timpului liber etc.
 Întrebările cuprinse în chestionar trebuie să fie clar formulate, adecvate
nivelului de înţelegere al elevilor supuşi investigaţiei.

- Cu care dintre colegi ai dori/ nu ai dori să-ţi petreci timpul liber ?

- Cu cine ai dori / nu ai dori să stai în bancă ?
- Cu care dintre colegii tăi ţi-ar plăcea/ nu ţi-ar plăcea să înveţi ? etc
2. Întocmirea sociomatricei

 Matricea sociometrică este un tabel cu dublă intrare, în care pe

verticală, cât şi pe orizontală se trec toate numele elevilor.

 se foloseşte un sistem de notaţii, cum ar fi:

„+” – indică relaţiile de preferinţă dintre elevi;
„-” - indică relaţiile de respingere.

 Folosind aceste notaţii se marchează pe orizontală opţiunea

exprimată de fiecare elev făcându-se un semn + / - în dreptul
subiectului ales sau neales.

3. Calcularea indicilor sociometrici

 Pe coloană se face totalul alegerilor întrunite de fiecare elev la testul
dat care exprimă statutul său sociometric.
Indicele de statut sociometric se calculează conform formulei:
 S = N / (M-1), unde N este numărul de alegeri primite, iar M numărul de
elevi din grupul şcolar.

Se pot calcula şi alţi indicatori, cum ar fi:

 Indicele de expansivitate afectivă se calculează însumând pe orizontală
numărul alegerilor şi respingerilor emise de fiecare elev;

 Indicele de statut preferenţial se calculează conform formulei:

Sp = (nr. alegeri primite – nr. respingeri primite) / (N –1).
Statutele elevilor pot fi pozitive, negative sau zero, ele indicându-i pe elevii
preferaţi, populari, respinşi sau izolaţi afectiv în cadrul grupului.

 Indicele de coeziune a grupului şcolar se calculează conform formulei:

Cgr = suma alegerilor reciproce / N (N-1).
Cu cât valoarea acestui indice se apropie mai mult de 1 cu atât el indică un grad
de coeziune mai crescut. În caz contrar, atunci când indicele tinde spre 0,
acesta reflectă mai degrabă o coeziune de subgrup decât de grup.
 4. Întocmirea sociogramei
 Sociograma constituie o reprezentare grafică a relaţiilor dintre
membrii grupului şcolar.

Ea redă:
 sensul şi tipul relaţiilor existente între elevi: preferinţe unilaterale sau
reciproce, respingeri unilaterale sau reciproce, preferinţe întâmpinate de
respingeri;
 împărţirea grupului şcolar în subgrupuri („bisericuţe”), precum şi relaţiile
de apropierre sau de respingere dintre aceştia;
 tendinţa subgrupurilor de a-şi promova sau nu proprii lideri, relaţiile de
apropiere sau de respingere dintre liderii grupurilor;
 existenţa sau nonexistenţa unor verigi de legătură între subgrupurile create;
 existenţa în grupul şcolar a unor lideri informali;
 locul ocupat de fiecare elev în cadrul grupului, statutul său sociometric: de
elev preferat, respins sau izolat.
 În alcătuirea unei sociograme, reprezentarea tipului de relaţii se face
prin următoarele notaţii:

 A → B: preferinţe unilaterale
 A ↔ B: preferinţe reciproce
 A → B: respingeri unilaterale
 A ↔ B: respingeri reciproce
 A →← B: preferinţe întâmpinate de respingeri.

5. Reorganizarea grupului şcolar

 orientarea în sens pozitiv a relaţiilor dintre elevi prin schimbarea
statutului social al celor izolaţi sau respinşi
 explicarea tensiunilor latente sau manifeste existente între unii elevi
sau subgrupuri;
 convertirea relaţiilor negative, de respingere în relaţii pozitive, de
acceptare.