LEGILE RĂSPÂNDIRII SOLURILOR PE

TERRA
 LEGEA ZONALITĂŢII

Termenul de zonalitate, cât şi concepţia generală privind zonalitatea solurilor,

privită ca o lege importantă a răspândirii acestora, au fost introduse în terminologia
pedologică de către fondatorul Ştiinţei solului, V.V. Dokuceaev, în anul 1898.
În acest sens, Dokuceaev a separat pentru emisfera nordică cinci zone:

arctică
de pădure
a cernoziomurilor
aerală
a solurilor lateritice.

De asemenea, un alt reprezentant important al şcolii ruse de pedologie, I.P.

Gherasimov a separate pe Harta solurilor lumii editată în anul 1956, cinci zone mondiale
de soluri.
La nivelul României, primul care face referire la zonalitatea solurilor legat de
influenţa climatului este fondatorul şcolii româneşti de pedologie, Gheorghe Munteanu-
Murgoci, în anul 1911.
Nu în ultimul rand, în anul 1934, N.C. Cernescu publică o lucrare având ca
temă raportul între factorii climatici şi zonele de sol din România.
 În general este acceptat ideea că zona de sol reprezintă un teritoriu extins
caracterizat prin predominarea unui tip de sol. Din acest punct de vedere, solurile pot
fi clasificate în zonale, a căror formare este influenată predominant bioclimatic şi
intrazonale, care apar în interiorul unei zone de sol, pe suprafeţe restrânse, datorită
unor condiţii locale de pantă, rocă sau drenaj.
Trebuie remarcat însă faptul că în interiorul unei zone de sol pot apărea mai
multe tipuri de sol, din cel puţin două motive. În primul rând, pot apărea soluri
intrazonale, fără însă ca acestea să fie dominante, dar şi în cazul lor s-a demonstrat că
suferă o anumită influenţă bioclimatică, în sensul că pentru o anumită zonă de sol sunt
specifice anumite soluri intrazonale.
Spre exemplu, zonei cernoziomului îi sunt specifice ca soluri intrazonale
solonceacul şi soloneţul. În al doilea rând, pot apărea aşa numitele “serii genetice de
soluri” care reprezintă stadii diferite de evoluţie ale solului zonal. Exemplificăm cu
situaţia în care un sector de vale segmentează zona de silvostepă. În acest caz, în
sectorul de luncă datorită vârstei tinere apar soluri neevoluate de tipul celor aluviale,
iar pe terasele inferioare cernoziomuri, care însă vor evolua în timp spre solurile
zonale reprezentate prin cernoziomurile cambice şi argiloiluviale.
Totuşi, regula de bază este aceea că în cadrul unei zone de sol există un sol
dominant condiţionat bioclimatic.
Zonalitatea solurilor se referă practice la dispunerea succesivă şi corelată a
zonelor de climă, vegetaţie şi sol. Această modalitate de răspândire a solurilor pe Terra
poate fi orizontală sau verticală.
 ZONALITATEA ORIZONTALĂ

Zonalitatea orizontală este de cele mai multe ori latitudinală (fâşii

dispuse succesiv de la nord la sud), ca în cazul Europei şi Africii.
Regiunile de litoral aflate sub influenţa curenţilor marini, dar şi cele din
apropierea lanţurilor muntoase orientate de la nord la sud, prezintă o zonalitate
orizontală longitudinală, zonele de sol fiind dispuse succesiv în sensul
meridianelor, ca în cazul vestului Americii de Nord şi de Sud, sau estului Chinei.
Chiar şi în regiunile în care se manifestă zonalitatea orizontală
latitudinală, în apropierea oceanelor se poate observa o arcuire spre sud a zonelor
de sol (vestul Europei).
 LEGENDA

Kastanoziomuri

Cernoziomuri

Luvisoluri

M
UN
Albeluvisoluri

ŢI
Podzoluri

I
UR
Gleisoluri, criosoluri

AL
Soluri intrazonale (cambisoluri,
histosoluri, leptosoluri, fluvisoluri,
andosoluri, solonceacuri)
I C
T
N
A
L
T
A
L
U
N
A

M
AR
E
C

EA
O

CA
Ă
MAREA NEAGR

SP
IC
Ă
Scara 1:34.000.000 M AR EA M ED
IT ER ANĂ

Harta solurilor Europei (după World soil resources, FAO/UNESCO, 1993).

 Zonalitatea orizontală combinată (latitudinală şi longitudinală) poate fi
observată cel mai bine în America de Nord, unde la est de fluvial Mississippi este
latitudinală, iar la vest de acesta, până la Muntii Stâncoşi este longitudinală.

LEGENDA

Calcisoluri
Kastanoziomuri

Cernoziomuri

Luvisoluri

Acrisoluri

Albeluvisoluri
Podzoluri
Leptosoluri
Criosoluri, regosoluri
Soluri intrazonale (cambisoluri,
histosoluri, fluvisoluri, gleisoluri,
vertisoluri)

Scara 1:25.000.000

Învelişul de sol al Americii de Nord, la est şi la vest de fluviul Mississippi

(după World soil resources, FAO/UNESCO, 1993).
 Zonalitatea orizontală implică în general, succedarea de la Poli la
Ecuator a următoarelor zone de sol:

Criosoluri, gleisoluri şi regosoluri în tundră (climat rece)

Podzoluri sub pădurile de conifere (climat temperat rece)
Albeluvisoluri, luvisoluri şi griziomuri sub pădurile de foioase (climat temperat)
Cernoziomuri, feoziomuri sub stepă/silvostepă (climat temperat)
Kastanoziomuri sub stepa aridă (climat temperat)
Calcisoluri, gipsisoluri în zona de deşert/semideşert
Nitisoluri, alisoluri, acrisoluri, lixisoluri în zona subtropicală
Ferralsoluri, plintosoluri în zona tropicală umedă

Pentru exemplificare prezentăm situaţia din zona tropicală umedă, unde

solurile zonale, ferralsolurile (FR) şi acrisolurile (AC) deţin 57%, în timp ce cele
intrazonale printer care gleisolurile (GL) şi arenosolurile (AR) 43%.
 PONDEREA TIPURILOR ZONALE DE
SOL IN ZONA TROPICALA UMEDA
%

35 31
30 26 27

25
20
15
9
10 7

5
0
AC FR GL AR ALTELE PONDEREA TIPURILOR ZONALE DE SOL IN
ZONA TEMPERATA
%

40 37
35
De asemenea, în zona
30
temperată, solurile zonale, luvisolurile
(LV), podzolurile (PD), kastanoziomurile 25
(KS), cernoziomurile (CH), 20
albeluvisolurile (AB) şi feoziomurile (PH) 14 13
15 11
deţin 63%. 10 9
10 6
5
0 LV PD KS CH AB PH ALTELE
 În ceea ce priveşte România, exprimarea zonalităţii orizontale este
complicată de prezenţa Mării Negre şi a lanţului muntos carpatic.
În acest sens, se observă că în partea sudică se manifestă zonalitatea
orizontală latitudinală, de la Dunăre până la Carpaţi succedându-se:

zona cernoziomurilor (cernoziomuri în clasificarea F.A.O./U.N.E.S.C.O.)

zona cernoziomurilor cambice şi argiloiluviale (feoziomuri)
zona solurilor brun roşcate (luvisoluri)
zona solurilor brune argiloiluviale, brune luvice (luvisoluri) şi luvisolurilor albice
(albeluvisoluri)
zona solurilor brune eu-mezobazice, brune acide (cambisoluri) şi brune luvice
(luvisoluri F.A.O./U.N.E.S.C.O.), la contactul cu muntele

Dimpotrivă, în vestul, estul şi sud-estul ţării se manifestă zonalitatea

orizontală longitudinală, pentru ca în Podişul Transilvaniei zonele de sol să fie
aproximativ concentrice.
Această situaţie se datorează în partea de sud-est influenţei Mării Negre,
iar în celelalte regiuni direcţiei lanţului carpatic. Vecinătatea mărilor sau oceanelor
sau a lanţurilor muntoase influenţează distribuţia învelişului de sol în principal prin
modificarea regimului umidităţii.
 LEGENDA

Soluri bălane
Cernoziomuri
Cernoziomuri cambice şi argiloiluviale
Soluri cenuşii
Soluri brun-roşcate
Soluri brune luvice şi luvisoluri albice
Soluri brune eu-mezobazice, brune
acide şi brune luvice
Soluri brune acide
Soluri brune feriiluviale, podzoluri
şi soluri humicosilicatice
Soluri aluviale

Scara 1:5.425.000

Harta solurilor României

 ZONALITATEA VERTICALĂ (ETAJAREA)

Zonalitatea verticală reprezintă legea generală a răspândirii solurilor în

regiunile muntoase. În acest sens, solurile sunt dispuse în zone sau etaje care se
succed de la poale spre vârf .

ETAJ VEGETAŢIE SOLURI

(pe granit)
Alpin Soluri humicosilicatice
Subalpin Pajişti alpine
Podzoluri şi soluri
Pădure de conifere brune feriiluviale
Montan superior
Pădure de amestec Soluri brune feriiluviale

Montan inferior Pădure de amestec cu floră de mull

Soluri brune acide

Pădure de foioase

Etajele de vegetaţie şi de soluri din Munţii Alpi (după Ph.Duchaufour).

 Zonalitatea verticală, cunoscută şi sub numele de etajarea solurilor, este
asemănătoare celei orizontale, dar nu identice, cum s-ar pute crede la prima vedere.
În general, etajele de sol sunt mai bine individualizate, iar unele dintre ele,
cum ar fi cel al solurilor brune acide de sub pădurile de fag sau al solurilor humico-
silicatice de sub pajiştile alpine nu se regăsesc în cadrul zonalităţii orizontale.
Etajarea solurilor depinde în primul rând de situarea latitudinală a masivului
muntos şi altitudinea acestuia. Astfel, cu cât masivul muntos este mai înalt şi este
poziţionat mai aproape de Ecuator, cu atât vor exista mai multe etaje de sol. Altfel
spus, masivele muntoase situate în apropierea Ecuatorului şi cu altitudini care ating
limita zăpezilor permanente vor avea o etajare foarte diversificată (Kilimandjaro,
Anzii).
Practic, masivele muntoase, prin intermediul altitudinii, nu fac altceva decât
să permită constituirea unor zone de sol care, în cadrul zonalităţii orizontale sunt
situate mai la nord. Spre exemplu, în cazul unora dintre masivele muntoase din zona
caldă apare etajul podzolurilor, care este specific zonei temperate reci (păduri de
conifere).
Şi în cazul zonalităţii verticale, în cuprinsul unui etaj de sol pot apărea soluri
intrazonale condiţionate în special de pantă, litosoluri (leptosoluri în clasificarea
F.A.O./U.N.E.S.C.O.) şi rocă, rendzine (leptosoluri) sau andosoluri (andosoluri) fără ca
acestea să fie însă dominante.
 Influenţa climei, principalul factor care determină zonalitatea solurilor pe
Terra, nu poate fi observată decât pe teritorii întinse, în timp ce pe teritorii mai
restrânse, modelele spaţiale în care se combină solurile zonale şi cele intrazonale
sunt destul de diverse fiind condiţionate de modul specific în care se desfăşoară
acţiunea conjugată a tuturor factorilor pedogenetici. În aceste condiţii ar fi eronat să
considerăm că răspândirea solurilor pe Terra s-ar supune numai legii zonalităţii şi de
aceea a fost elaborate conceptual regionalităţii pedologice
 LEGEA REGIONALITĂŢII PEDOLOGICE

Legea regionalităţii pedologice nu exclude zonalitatea solurilor dar o

nuanţează, evidenţiind variaţiile învelişului de sol în cuprinsul unei zone de sol. Cu
alte cuvinte, această lege susţine analizarea învelişului de sol în mod unitar, ţinându-
se cont atât de aspectele de zonalitate cât şi de cele de intrazonalitate.
Spre exemplu, în zona de stepă legea zonalităţii orizontale ne arată că solul
dominant este cernoziomul, în timp ce legea regionalităţii evidenţiază mai multe
sectoare în cuprinsul acestei zone cum ar putea fi:

un sector traversat de un râu, în care cernoziomurile sunt asociate cu soluri

intrazonale condiţionate de vârsta tânără a luncii (soluri aluviale) sau de prezenşa
excesului de umiditate (soluri hidromorfe de tipul lăcovişte)
un alt sector în care există săruri în exces, unde cernoziomurile sunt asociate cu
soluri intrazonale halomorfe de tipul solonceacului şi soloneţului
un alt sector în care există depozite nisipoase, în care cernoziomurile sunt
asociate cu soluri neevoluate de tipul psamosolului (etc.)

După cum se poate observa din exemplul de mai sus, solul zonal dominant
este cernoziomul, dar în funcţie de unele particularităţi locale ale factorilor de
formare, modelele spaţiale în care se combină tipurile de sol sunt diferite, apărân în
cuprinsul aceleiaşi zone de sol sectoare distincte.