CIRCULATIA VENOASA

Dupa ce a cedat oxigenul si substantele nutritive la

nivelul retelei capilare, sangele incarcat cu CO2 se
intoarce prin vene la nivelul inimii drepte → pompat in
mica circulatie in vederea indepartarii acestuia si
reoxigenarii la nivelul alveolo-capilar.

Sistemul venos al marii circulatii: venule, vene mici,

mijlocii si mari → AD
Particularitati morfo-functionale ale
sistemului venos
Proprietatile functionale ale venelor:
- extensibilitatea
- contractilitatea
Extensibilitatea (distensibilitatea) –caracteristică a tuturor vaselor şi se defineşte ca raportul între
variaţia de volum (∆V) şi produsul dintre variaţia de presiune (∆P) şi volumul iniţial (V0):
Distensibilitate = ∆V/∆P x V0
- 6-10 ori mai mare decat a arterelor.
Complianţa vasculară(capacitanţa) – Exprimă modificarea de volum corespunzătoare unei modificări
de presiune:
Complianta = ∆V/∆P
Complianţa şi distensibilitatea=diferite:
vasul cu distensibilitate ↑ şi volum ↓⇒ complianţă ↓
vasul cu distensibilitate↓ şi volum ↑⇒complianţă ↑

Volumul venelor x3 decat al arterelor; distensibilitatea x8; complianta x24

Curba presiune-volum evidenţiază fenomenul de
histerezis (o parte din energie este înmagazinată în
timpul distensiei şi nu este recuperată în timpul revenirii
venelor la dimensiunile iniţiale).

In cazul unei creşteri de volum rapide presiunea

înregistrează o creştere iniţială, urmată de o scădere fără
modificarea volumului, aspect numit fenomen de
recuperare.

In cazul distensiei venoase la presiune constantă creşte

volumul, aspect numit fenomen de fluaj.
Dacă presiunea externă este mai mare decât presiunea
luminală, vena este aplatizată, curgerea făcându-se
prin cele două porţiuni laterale cu aspect tubular
rămase deschise.
Pe măsura creşterii presiunii transmurale forma
secţiunii transversale se modifică spre elipsă şi cerc,
cu creşterea ariei corespunzătoare.

La creşteri ulterioare de presiune transmurală (>10 cm

H2O), tensiunea parietală urmează legea Laplace
pentru secţiune circulară, iar panta curbei presiune-
volum este mult mai mare.
Contractilitatea venelor este asigurată prin prezenţa de
muşchi neted şi inervaţia simpatică (tonus venos) şi are rol
în depozitarea şi mobilizarea de sânge în funcţie de
necesităţi.

Conductanţa venoasă variabilă permite variaţii de debit

sanguin în funcţie de diametrul venos.

Tonusul musculaturii netede influenţează şi

distensibilitatea peretelui venos.
Relaţia dintre volumul venos şi presiunea venoasă evidenţiază
deplasarea curbei presiune-volum spre stânga pentru
domeniul de presiune redusă.

Pentru aceeaşi presiune se observă diferenţe de încărcare cu

sânge a sectorului venos mai ales în partea medie a
curbelor, adică pentru aceeaşi presiune cantitatea de sânge
este net superioară în vasele cu perete relaxat.

Constricţia venelor destinse are un efect evident mai

important privind variaţia de volum, adică mobilizarea
sângelui (în limitele de funcţionare eficace a muşchiului
neted).
Caracterele circulatiei venoase
Circulaţia venoasă face parte din sistemul de joasă presiune,
alături de circulaţia capilară, circulaţia pulmonară şi
circulaţia limfatică.
- calibrul vascular creşte progresiv dinspre periferie spre
cord, iar suprafaţa totală de secţiune scade progresiv.
- viteza de circulaţie înregistrează o creştere progresivă (10-
25 cm/s în vena cavă inferioară; 7-10 cm/s în vena cavă
superioară).
- viteza de curgere este mai mica decât în artere, deoarece la
acelaşi debit total (debit cardiac = retur venos) în vene
secţiunea totală este mai mare de ~3 ori.

- curgerea sângelui în vene este non-pulsatilă şi non-

turbulentă.

- volumul de sânge prezent la nivelul venelor este net

superior celui din sectorul arterial

- rezistenţa la curgere este mică.

- presiunea este scazută.

 Presiunea venoasa
In decubit dorsal toate venele sunt ~ la nivelul AD şi
presiunea este egală.

In marea circulaţie presiunea venoasa scade:

- de la 12 mm Hg în capilarele venoase
- la 7-8 mm Hg în venele mici,
- la 3-4 mm Hg în venele mijlocii,
- la 0-2 mm Hg în venele mari.
 Variaţii ale presiunii venoase determinate de:
- fluctuaţiile de presiune din AD în cursul ciclului
cardiac,
- variaţii legate de ciclul respirator,
= fenomene de aspiraţie, presiunea putând coborî
în inspirul forţat până la - 4 mm Hg.

Presiunea venoasă poate fi determinată (măsurată şi

înregistrată) direct, atât la nivelul venelor superficiale
(presiune venoasă periferică, 4-12 cm H2O), cât şi în
venele intratoracice (presiune venoasă centrală, 6-16 cm
H2O).
 Determinarea directă necesită punerea în contact a
lumenului venei cu un dispozitiv manometric / un
traductor de presiune;
- flebomanometria prin metoda sângerândă foloseşte
manometrul cu apă.
Variaţiile presiunii venoase pot fi înregistrate
(jugulograma) prin plasarea unui traductor piezoelectric
pe tegumentul suprajacent unei vene suficient de
superficiale.
Presiunea venoasă este mai scazută în inspir şi creşte în
efort.
 Variaţii fiziologice apar în
- efort fizic,
- stări emoţionale,
- modificări posturale.
- in ortostatism la nivelul membrelor inferioare presiunea
venoasă este 90 mm Hg, în timp ce la jugulară este 0 mm
Hg.
Variatii patologice se înregistrează în: insuficienţa
cardiacă dreaptă, pericardite, compresiune venoasă, şunt
arterio-venos. Scăderi patologice apar în colaps, şoc,
varice.
 Jugulograma reprezintă înregistrarea presiunii venoase
sistemice “centrale” :
- presiunea din atriul drept reflectată ca modificări de calibru
la nivel jugular, captate cu traductor piezoelectric.
In cursul ciclului cardiac apar trei deflexiuni pozitive (a, c,
v) şi două negative (x, y), care corespund modificărilor de
presiune în atriul drept :
 a - sistola atrială,
 c - bombarea planşeului AV spre atriu în sistola
ventriculară isovolumică,
 x - coborârea imediată a planşeului atrioventricular în
timpul ejecţiei,
 v - restabilirea poziţiei iniţiale a planşeului în diastola
ventriculară izovolumică, în paralel cu acumularea
sanguină atrială prin retur venos,
 y - evacuarea rapidă a atriului în ventricul la începutul
umplerii ventriculare
 Modificari patologice ale jugulogramei:
- In fibrilaţia atrială dispare unda a datorită absenţei unei
sistole atriale eficace.
- In insuficienţa tricuspidiană:
- unda a pare mai redusă,
- depresiunea x este redusă,
- dispare sau este înlocuită de unda pozitivă R (de regurgitare),
- unda v fiind mai amplă;
- undele c, R, v se pot contopi într-o amplă undă pozitivă
sincronă cu sistola ventriculară,
- depresiunea y este mai profundă decât în mod normal.
- In stenoza tricuspidiană:
- unda a este mai amplă,
- unda c este mai scurtă,
- depresiunea y diminuă pâna la dispariţie.
- In pericardita constrictivă:
- unda a este mai amplă
- depresiunea y este mai profundă.
- In insuficienţa cardiacă dreaptă şi în cea globală:
- unda a creşte foarte mult,
- depresiunea y diminuă.
 Factori ce determină şi influenţează
circulaţia venoasă
1. Activitatea de pompă a inimii
Intoarcerea venoasă este rezultatul diferenţei de presiune
dintre capilare şi atriul de destinaţie, curgerea sângelui în
vene spre cord fiind deci în ultimă instanţă determinată de
pompa ventriculară din circuitul respectiv (ventriculul
stâng pompează sângele prin arterele, capilarele şi venele
din circulaţia sistemică, până în atriul drept).
 Sistola ventriculului stâng determină un gradient
presional (capilare arteriale 30-45 mm Hg, capilare
venoase 10-15 mm Hg, vene 5-7 mm Hg, atriu 0 mm Hg).
Factorii care contribuie la întoarcerea venoasă sau o
influenţează include:
a. volemia, debitul cardiac şi rezistenţa periferică,
b. complianţa şi statusul contractil venos (venoconstricţia
simpatică scade complianţa şi creşte presiunea venoasă),
c. presiunea hidrostatică şi valvele venoase,
d. efectul de aspiraţie al ventriculului drept,
e. pulsaţiile arterelor învecinate,
f. modificările presiunii abdominale şi toracice (aspiraţia
toracică, determinată de presiunea negativă intratoracică
în inspir; se amplifică în efort şi este eliminată în
respiraţia artificială).
g. contracţia muşchiului scheletic poate determina o presiune
externă de 100-150 mm Hg, în cazul mersului realizând o
adevărată pompă periferică.
CIRCULATIA LIMFATICA
Sistemul limfatic este o cale derivată de drenaj a lichidului
interstiţial, care este în relaţie de schimb cu plasma la
nivelul capilarelor sanguine, prin difuziune dar şi în masă,
conform echilibrului Starling (filtrare la nivelul capilarelor
arteriale şi reabsorbţie la nivelul capilarelor venoase).

Elementele componente sunt: vasele limfatice (capilare,

vene, colectoare limfatice) şi ganglioni limfatici.
 Limfa se formeaza din lichidul interstiţial la nivelul
capilarelor limfatice şi este drenată prin vase de calibru mai
mare pâna în venele subclaviculare;
- dreapta pentru canalul limfatic drept, ce transportă limfa
din membrul superior drept şi jumătatea dreaptă a capului,
gâtului şi toracelui (parţial);
- stânga pentru canalul toracic, ce transportă limfa din restul
corpului.
Sunt lipsite de circulaţie limfatică ţesuturile epitelial, osos,
cartilaginos, precum şi sistemul nervos central.
Capilarele si vasele limfatice
Situate în apropiere de capilarele venoase, capilarele
limfatice au aspect incipient în fund de sac, au
diametru de 20-30 μm, mai mare decât capilarele
sanguine, şi sunt în număr mai mic decât acestea.
Celulele endoteliale care formează peretele capilarului
limfatic prezintă filamente citoplasmatice contractile,
sunt conectate prin rare joncţiuni intercelulare de tip
aderent, dar nu prezintă joncţiuni strânse şi sunt
dispuse parţial suprapuse, cu spaţii intercelulare de
ordinul μm, realizând structuri de tip valvular, în care
marginea celulei externe este ancorată în ţesutul
înconjurător prin legături cu fibrele de colagen.
Permite drenarea de lichid interstiţial şi asigură
permeabilitatea pentru moleculele mari.
Dispozitivul valvular favorizează formarea limfei, fiind
deschis când ţesutul este destins prin acumularea de lichid
interstiţial şi închis când presiunea din capilarul limfatic
este superioară celei interstiţiale.
Muşchiul neted din peretele vaselor limfatice asigură prin
contractilitatea sa modificări de calibru şi de presiune
luminală, datorită prezenţei de valvule ce împiedică refluxul
limfatic.
 Formarea limfei
Compoziţia limfei prezintă caracteristici regionale în ce
priveşte concentraţia proteică, aceasta fiind în medie de 20
g/l, cu valori crescute în ficat (60g/l) şi intestin (30-50 g/l).
Concentraţia de lipide este de 1-2% la nivel de canal toracic.
Debitul limfatic de repaus sunt următoarele:
- canal toracic 100 ml/h;
- alte colectoare 20 ml/h;
- total 120 ml/h;
- 1/100 din debitul de filtrare la nivelul capilarelor arteriale;
- ~ 3,5 l/24 h (echivalent cu volumul plasmei sanguine).
 Factorii care determină variabilitatea debitului limfatic
includ:
- presiunea hidrostatică interstiţială (debitul limfatic creşte
de 10 ori pentru variaţia acestei presiuni de la -6,3 mm Hg
la 0 mm Hg),
- creşterea presiunii sângelui capilar,
- scăderea presiunii oncotice a plasmei,
- creşterea presiunii oncotice interstiţiale,
- creşterea permeabilităţii capilare.
Rata de formare a limfei într-un ţesut poate creşte de 10-15
ori în condiţiile în care se modifică raportul dintre
presiunile transparietale la nivelul capilarelor sanguine sau
coeficientul de filtrare al peretelui, dar limfa este diferită în
cele două cazuri, având concentraţie mai mică decât de
obicei în primul caz şi mai mare în al doilea caz.
Factori determinanti ai circulatiei limfatice
Circulaţia limfatică este determinată de rata de formare a
limfei din lichid interstiţial, adică de pătrunderea
lichidului interstiţial în interiorul capilarelor limfatice,
fenomen guvernat de presiunile exercitate aici.
La acestea se adaugă funcţionarea capilarelor limfatice ca o
pompă, prin cuplul funcţional dintre fibrele
mioendoteliale şi dispoziţia valvulară.
Vasele limfatice acţionează ca pompe segmentare
(presiunea dezvoltată este de până la 25-50 mm Hg), pe
baza contracţiei muşchiului neted parietal (miogenă,
determinată de distensie) şi a valvelor prezente (la
distanţe de câţiva mm în vasele mari şi chiar mai
aproape în cele mici).
Contracţia segmentară a vaselor limfatice se produce la
intervale neregulate de timp (de câteva ori pe minut),
frecvenţa crescând cu creşterea presiunii.
Prezenţa valvelor determină unidirecţionalitatea
fluxului limfatic şi asigură coordonarea contracţiilor
miogene; contracţia unui segment este urmată de
distensia segmentului din aval, ce determină contracţia
acestuia.
Rolul circulatiei limfatice
Circulaţia limfatică asigură drenajul lichidului interstiţial,
cu reglarea presiunii interstiţiale, precum şi recuperarea de
proteine, cu menţinerea unei concentraţii proteice scăzute
în interstiţiu.
Fluxul limfatic este în funcţie de proteinele filtrate.
Insuficienţa funcţională a circulaţiei limfatice se traduce
prin edem (alb, moale, nedureros, generalizat).
Funcţia principală a circulaţiei limfatice este de
readucere în circulaţie a excesului de lichid interstiţial
şi de transport al particulelor voluminoase (proteine:
~2 g/dl periferic, ~6 g/dl hepatic, ~4 g/dl central) din
interstiţiu în sânge; acestea nu pot intra în sânge direct
prin peretele capilarelor sanguine.
Circulaţia limfatică este un factor de control al
lichidului interstiţial privind conţinutul de proteine,
volumul şi presiunea sa.
Rolul de drenaj al lichidului interstiţial şi de
recuperare a proteinelor din interstiţiu sunt
interdependente; menţinerea unei presiuni oncotice
reduse în interstiţiu limitează excesul de fluid filtrat
din capilarele sanguine, ce ar trebui readus în circulaţie
pe cale limfatică.