TENSIUNEA INTRAOCULARA

Oftalmotonusul este rezultanta stării de echilibru dintre

conţinutul globului ocular şi elasticitatea pereţilor săi.

Presiunea intraoculară variază între anumite limite fiziologice

care dacă sunt depăşite au repercusiuni asupra vederii prin
alterarea fibrelor nervului optic şi metabolismului ocular.

Factori ce intervin în menţinerea oftalmotonusului sunt:

- Presiunea exercitată de conţinutul globului ocular: umoare
apoasă, vitros, cristalin, sânge.
- Elasticitatea pereţilor globului ocular
- Presiunea exercitată de muşchii ce se inseră pe globul ocular
- Factori emoţionali şi psihici.
 Umoarea apoasă reprezintă elementul principal ce modifică
oftalmotonusul. Se produce probabil din sânge printr-un
proces activ de secreţie la nivelul epiteliului corpului ciliar
(mecanism ipotetic, incomplet cunoscut), ajunge în camera
posterioară şi apoi trece prin pupilă în camera anterioară.

Circuitul umorii apoase

Din camera anterioară umoarea
apoasă este evacuată la nivelul
unghiului irido-cornean prin
trabeculul sclero-cornean în canalul
lui Schlemm şi apoi prin venele
apoase în circulaţia venoasă
episclerală.
Sindromul de hipertensiune
intraoculară apare când creşte
secreţia de umoare apoasă sau
scade filtrarea şi evacuarea, vorbind
în acest caz de rezistenţă la
scurgere.
Tensiunea intraoculară (TIO)
normală este de 20 mmHg. Atunci
când depăşeşte 24 mmHg vorbim de
hipertensiune intraoculară, iar când
scade sub 10 mmHg de hipotensiune
intraoculară.
Metode de măsurare a tensiunii intraoculare
Metoda digitală este indicată numai atunci când
există leziuni corneene.

Metoda instrumentală se poate face prin

indentaţie sau aplanaţie; metoda prin indentaţie - cu tonometrul Schiotz, şi
metoda prin aplanaţie - cu tonometrul Goldman sau Maclakov.
FO normal Escavatie

Escavatie Escavatie