INTERCULTURALITATEA

ÎN
LUMEA CONTEMPORANĂ

Prof. univ. dr. Dorin Herlo

Universitatea “Aurel Vlaicu” Arad
 Ce este
“CULTURA”?
 CULTURA,
în sens clasic,
este un fenomen social ce cuprinde
comportamentul socio-uman
implicând mintea şi corpul,
obiectele materiale şi
informaţionale integrate acestui
comportament.
 CULTURA
este un sistem complex de
cunoaşteri şi credinţe, de
raţionamente şi trăiri, de
acţiuni şi retroacţiuni
împărtăşite de un grup larg de
oameni.
 CULTURA
este un fenomen colectiv care nu
este în mod necesar restricţionat
la etnicitate, religiozitate.
Dacă culturile regionale sau ale
grupurilor profesionale sunt
destul de cuprinzătoare, pot
deveni culturi distincte.
 Ce este
“MULTICULTURALITATEA”?
 Multiculturalitatea înseamnă
pluralitatea, diversitatea
culturilor dar de cele mai multe
ori semnificaţia este
restricţionată la «producătoare
de identităţi, de recunoaştere a
culturilor minoritare de cea
majoritară» şi atât.
 Multiculturalitatea este
consemnată a fi ansamblul de
culturi diverse, acceptate de
cultura majoritară dar închistate
în cuştile lor.
Cultura majoritară le ademeneşte
într-o cuşcă nouă cu tendinţe
chiar de asimilare în timp.
 Dar ce înseamnă
“Interculturalitatea”?
 Interculturalitatea
reflectă acea dimensiune a
întâlnirii, relaţionării şi interacţiei
dintre culturi, implicând la indivizi
capacitatea de a defini, a plasa şi
negocia, între anumite limite,
propria apartenenţă şi propria
identitate culturală.
 Interculturalitatea
semnifică recunoaşterea
importanţei interacţiei care are
loc simultan între multiplele
registre ale aceleiaşi culturi
şi/sau între diferitele culturi.
 Interculturalitatea
mai înseamnă - societăţi în
interacţie fiecare cu fiecare şi în
concordanţă cu lumea întreagă.
 Interculturalitate
înseamnă şi cunoaşterea,
comunicarea şi comuniunea între
culturi diverse conducând la buna
înţelegere între oameni,
promovând parteneriatul,
toleranţa, civilizaţia şi contribuind
la armonia noii Europe.
 Interculturalitatea
postulează modele normative de
integrare şi nu de separare
culturală între majoritari şi
minoritari.
Care este diferenţa dintre
România
şi
Statele membre ale UE
în definirea
interculturalităţii?
Diferenţa rezultă din percepţia diferită
faţă de ceea ce constituie diversitatea
culturală:

- în Romania, bazată pe etnicitate şi

religiozitate
(minorităţi etnice şi religioase);

- în UE, distincţia între

imigranţi/băştinaşi.
 Cum se poate forma
competenţa interculturală?
 Prin
educaţie interculturală!
 Educaţia interculturală
are menirea dezvoltării la indivizi
a cunoaşterii diferenţelor culturale
a consolidării unei strategii
referitoare la absorbţia valorilor
umaniste şi ştiinţifice, spirituale şi
materiale dintr-o cultură spre/în
alta.
 Educaţia interculturală
promovează cu mijloace didactice,
raporturile – liber consimţite –
între culturi, proiectează
standarde clare (educaţionale,
morale şi juridice) capabile să
dezvolte reguli de comunicare,
colaborare şi cooperare.
 Educaţia interculturală are ca scop
dezvoltarea capacităţii indivizilor de a
recunoaşte diferenţele care există în
aceeaşi societate (în judeţul Arad românii,
maghiarii, germanii, sîrbii, bulgarii,
slovacii, evreii, ukrainieii, cehii şi
populaţia romă trăiesc împreună în
armonie) nereferindu-se la o educaţie
diferenţiată pentru diferitele culturi ci
unitară, pentru interferenţele culturale.
 Educaţia interculturală
constituie în fapt o opţiune
ideologică a societăţilor
democratice şi are ca scop
formarea viitorilor cetăţeni
capabili de a diferenţia şi a selecta
“nucleul tare” al variilor sisteme
de valori!
 Obiectivele educaţiei interculturale:
(1)
- dobândirea cunoştinţelor bazale cu privire la
cultură şi impactul ei asupra comportamentului
indivizilor şi grupurilor de oameni vis a vis de
propria cultură şi de cultura celorlalţi;
- dezvoltarea capacităţilor şi formarea
deprinderilor legate de realităţile unei societăţi
multiculturale (a fi conştient de amprenta
propriei culturi, de stereotipurile şi prejudecăţile
sale; a le identifica şi la alţii; a avea puncte de
vedere bazate pe argumente; a avea aptitudini
comunicaţionale şi relaţionale);
 Obiectivele educaţiei interculturale
(2)
- construirea unor atitudini precum:
respectul pentru diversitatea culturală,
pentru identitatea propriei culturi dar şi
altor culturi, refuzând discriminarea şi
intoleranţa;
- stimularea participării la promovarea
principiilor societăţii interculturale şi luptei
împotriva discriminării şi intoleranţei.
 Educaţia interculturală
poate fi privită de asemenea ca un
proces direct conectat cu educaţia
non-formală şi informală.
 România face eforturi mari pentru armonizarea
legislaţiei naţionale cu cea Europeană în educaţia
interculturală, dând atenţie (dar nu numai):
- promovării schimburilor cultural-spirituale;
- încurajării transferului de cunoştinţe şi a
cooperării între oameni;
- perfecţionării politicilor promovate de instituţiile
de educaţie prin dezvoltarea receptivităţii la
spiritulitate şi la comunicarea mutuală;
- valorizarea diversităţii şi tuturor aspectelor care
se referă la natura specifică a unor valori certe.
Adaptarea la schimbările culturale şi
la diversitatea lumii contemporane
este necesară atât “minorităţilor” cât
şi “majorităţii” (sunt situaţii în care
nu este o distincţie foarte clară –
minoritate/majoritate) aflate în
interacţiune în prezent şi în viitor.
 România,
la fel ca şi Europa,
trebuie să facă paşi fermi în ceea
ce priveşte educaţia interculturală
spre a promova
transculturalitatea!
 Transculturalitatea
propune societatea ca un ecumene
global în care indivizii cu
identităţi culturale diferite au
capacitatea personală sau
colectivă de a transcende graniţele
culturale.
MULŢUMESC
pentru atenţie!