TEMA 5.

GÂNDIREA POLITICĂ
ÎN ROMA ANTICĂ.

Şedinţa nr. 2 Gîndirea politică în

Roma antică.
 SUBIECTELE DE STUDIU:
1. Concepțiile politice ale lui Titus
Lucretius Carus.
2. Activitatea poitică și ideile lui
Marcus Tullius Cicero.
3. Curentul stoic roman: Seneca,
Epictet, Marcul Aurelius.
 OBIECTIVELE:
 să explice concepţiile social-politice ale
partiţiilor şi plebeelor;
 să cunoască specificul și etapele principale
a formării doctrinelor politice din Roma.
CONCEPŢIILE POLITICE ALE POLITICILOR DIN
ROMA ANTICĂ PERIOADA REPUBLICII „SPQR”

I. Perioada regală;
2. Perioada republicană;
3. Principat;
4. Imperiu;
5. Perioada decăderii.
Marcus Tullius Cicero (106–43 î.Hr.) este cel mai strălucit
exponent al filosofiei politice din Roma republicană, a cărui
viaţă se structurează pe binomul otium şi negotium, adică
gândire şi acţiune (pentru care fapt i-a fost decernat titlul
onorific „Tată al Patriei”). Stoic în concepţie, el era un spirit
eclectic, idei reflectate în trilogia sa: De republica („Despre
stat”), De legibus („Despre legi”) şi De officis („Despre
îndatoriri”, în care spiritul său patriotic şi umanist este transpus
în ierarhizarea datoriilor: în primul rând, faţă de patrie, în al
doilea rând, faţă de semeni şi, în al treilea rând, faţă de genul
uman).
 Pentru Cicero, una din problemele cruciale este dacă există o
filosofie politică sau orice acţiune a oamenilor de stat se reduce la
persuasiune, retorică, sofistică. El este un adept al tezei lui
Polybios despre guvernământul mixt, pledând pentru un echilibru
stabil al statului, pentru a preveni răsturnările, schimbările de
regim care creează în cetăţi dezordine şi nenorocire. La originea
societăţii a stat un instinct născut care i-a unit pe oameni în cetăţi,
dar şi nevoia lor de a se proteja reciproc. În fine, o idee
îndrăzneaţă priveşte dialectica riguroasă a raportului dintre cetate
şi individ. Ea, cetatea, e făcută pentru el şi de el: scopul ei final
este de a-l proteja. Exista aici o încercare de distanţare faţă de
concepţiile dominante ale grecilor. Pentru el proprietatea nu este
un bun natural, dar societatea are funcţia de a proteja şi garanta
proprietăţile dobândite de membrii ei, altfel s-ar distruge fides
(încrederea), unul din principalele sale fundamente („bunăstarea
poporului – lege supremă”).
 Pentru Cicero, statul cel mai bun nu era întruchiparea
ideală a dreptăţii; el putea cel mult să se apropie de
această dreptate ideală, întrucât un regim perfect
depăşeşte posibilităţile omului. În opinia sa, omul politic
şi legislatorul trebuie să tempereze asperităţile dreptăţii
perfecte, cărora oamenii, în realitate, nu pot să-i suporte
aplicarea strictă. Astfel, se revelează una din ideile
fundamentale ale gândirii lui Cicero şi anume:
cunoaşterea limitelor intrinseci ale acţiunii politice.
Pentru el, statul, res publica, având ca scop apărarea
proprietăţii, este o res populi, adică activitatea tuturor
cetăţenilor, iar „poporul nu este însă orice adunare de
oameni uniţi între ei oricum ar fi, ci este o adunare de
oameni asociaţi printr-un drept recunoscut de toţi şi
printr-o comunitate de interese”.
 Pentru Cicero, angajarea activă a filosofului în acţiunea politica
este soluţia; el respinge acel otium (răgaz, dar şi retragere) al
epicurienilor. Dreptul de otium este garantat doar de angajamentul
împlinit. Politica bună este opera oamenilor de bine; daca ei se
abţin, vor triumfa cei rai. Cicero consideră că este necesar a căuta
şi reînsufleţi spiritul legilor pentru a regăsi adevăratele remedii cu
privire la ameliorarea guvernământului. Pentru el esenţial este
echilibrul organic între libertas (libertatea poporului), potestas
(puterea autentică a magistraţilor), auctoritas („a oamenilor de
bine”). Aceasta este, în viziunea sa, piatra de încercare a oricărei
democraţii – adevărata libertate şi adevărata virtute.
 Cicero preia de la Aristotel cele şase forme simple de organizare a
statului: monarhia – tirania, aristocraţia – oligarhia, politeia –
democraţia. Urmărind scopul de a impune forma de organizare a
statului adecvată realităţilor politico-juridice romane, el afirmă că
fiecare dintre aceste forme de organizare a statului prezintă
anumite avantaje şi dezavantaje.
 Titus Lucretius Carus (99/96–55 î.Hr.) a fost un poet latin şi
filosof roman. Singura sa lucrare cunoscută este poemul
filosofic De Rerum Natura („Despre natura lucrurilor”), în care
este elaborată teoria evoluţiei sociale. Lucretius a continuat şi
dezvoltat concepţia atomistă a lui Epicur, fiind adeptul acestuia.
În această lucrare, Lucretius tratează lumea microscopică a
atomilor, fiinţa umană şi universul. Gânditorul expune ideea
mortalităţii sufletului şi a universului, ceea se explică prin
asocierea şi separarea atomilor.
 Religia este originea tuturor superstiţiilor şi a tuturor grozăviilor, prin
teama pe care ea o trezeşte cu pedepsele veşnice; ea ucide în om
bucuria vieţii şi liniştea sufletească. Din nimic nu se poate naşte nimic.
Cine afirmă contrariul, acela nu este însufleţit de spiritul ştiinţific.
 Atomii sunt începuturile şi se mişca prin spaţiul gol al nesfârşitului
univers. Mişcarea atomilor, zice el, este veşnică, iar forma acestora este
foarte variată. Din combinaţia acestor atomi se nasc lucrurile, aşa cum
din combinarea literelor se formează cuvintele. La sfârşitul acestei cărţi
este expusă concepţia materialiştilor antici despre numărul infinit al
lumilor, care dispar pentru ca să apară iarăşi.
 El lămureşte care este esenţa sufletului şi a combătut concepţia despre
nemurirea lui. Punctul de plecare este încercarea de a înlătura frica în
faţa morţii, care, credea Lucretius, este originea tuturor viciilor. Acesta
face deosebirea dintre suflet şi spirit. La sfârşitul acestei cărţi, Lucretius
ajunge, ca şi Epicur, la concluzia că moartea este ceva indiferent,
fiindcă atunci când suntem noi, nu este ea şi atunci când este ea, nu mai
suntem noi.
 Antropologia lucretiană cuprinde concepţia materialistă despre
om, tratând şi despre importanţa vieţii sexuale.
 El expune istoria lumii şi a evoluţiei vieţuitoarelor, mai ales a
omului. Tot aici el mai vorbeşte despre originea graiului, a
artei, a statului şi a religiei, adică este vorba despre filosofia
istoriei. Pentru acest poet-filosof religiozitatea adevărată nu o
constituie ceremoniile cultice, ci liniştea cu tot ceea ce se
întâmplă în lume.
 El vorbeşte despre fenomenele extraordinare ce se întâmplă în
natură şi despre bolile de care suferă omul. Analizând tabloul
general al dezvoltării societăţii de la sălbătăcie şi primitivism
până la afirmarea progresistă a omenirii, el a încercat să
prognozeze unele aspecte asupra viitorului omenirii şi să
evidenţieze contradicţiile cu care se va confrunta omul.
 ROMA OLIGARHICĂ
 Stoicismul (Stoa), ca doctrină panteistă (Dumnezeu e forţa vitală a
lumii; Dumnezeu se identifică cu lumea), a avut o priză la
gânditorii greci şi romani, cunoscând o evoluţie de mai multe
secole, fapt despre care s-a vorbit mai sus. Învăţătura centrală a
stoicismului este morala derivată din însăşi legile naturii.
Acceptarea acestei evidenţe compensează durerea şi nefericirea,
împacă binele cu răul, viaţa cu moartea. O altă trăsătură constă în
recomandarea iubirii faţă de oricare alte fiinţe.
 Lucius Annaeus Seneca (3–65), este cel mai important dintre
filosofii stoici romani, fiind considerat „al doilea fondator al limbii
latine” (primul se consideră Cicero).
 În De otio, îndeamnă la abstenţionism politic, pe când în De
tranquillitate animi el predică acţiunea, adică participarea la
politică. Seneca viza restaurarea stării optime a principatului. El
pleda, de fapt, pentru sistemul diarhic (echilibrul de putere dintre
împărat şi Senat) al lui August, dar diarhia nu era o realitate. În De
Clementia el defineşte „bunul cezar”: natura îi îndeamnă pe oameni
să-şi dea un şef, căci trebuie să existe un principe, dar acesta trebuie
să acţioneze în interesul supuşilor şi nu al său. El este tutorele şi nu
stăpânul, reprezentantul poporului dotat cu o putere divină, dar nu
un zeu şi el trebuie să fie înainte de orice slujitorul şi interpretul
legilor. Deci sistemul lui Seneca se baza, în ultimă instanţă, pe un
act de credinţă.
 Prin doctrina sa, Seneca promova protejarea libertăţii omului,
indiferent de statutul său social. Autorul afirma că înrobirea omului
bogat din punct de vedere spiritual nu este posibilă, deoarece, în
acest caz, înrobirii îi este supus doar corpul, persoana înrobită
rămânând a fi în continuare egală prin natura sa cu ceilalţi oameni.
 Autorul concepea dreptul natural în calitate de element divin şi,
totodată, natural şi imuabil (nu poate fi modificat de către
oameni), transformându-se într-un atribut indispensabil al culturii
fiecărui cetăţean roman. Seneca prezenta dreptul natural în
calitate de fapt istoric şi cucerire a gândirii umane, a cărei
ignorare nu este permisă omului. În calitate de ideal, el promova
ideea statului universal, al cărui temei rezidă în dreptul natural.
Epictet (50/55–140/135) o perioadă de timp a fost rob (eliberat,
probabil, de împăratul Nero, 54– 68, socotit şi primul împărat
persecutor al creştinilor). După ce şi-a dobândit libertatea, s-a
preocupat de propagarea (predarea) filosofiei.
 A pus la baza doctrinei politice următoarele idei: înălţarea
spirituală a omului, supunerea faţă de soartă şi înlăturarea
robiei, criticând astfel sclavia şi bogăţia considerate amorale.
Omul tinde să devină liber, însă de el depinde numai libertatea
spirituală. Sclavul oprimat, dacă suportă cu dârzenie şi bărbăţie
necazurile, este indiferent faţă de ele, poate să devină spiritual
mai liber decât stăpânul său, care este un rob al vieţii şi al
pasiunilor sale. Adevărata libertate constă numai în
independenţa internă, spirituală a omului. În învăţătura stoică a
lui Epictet şi-a găsit o anumită expresie protestul pasiv al
maselor oropsite împotriva orânduirii social-politice existente.
Dar propagând fatalismul şi afirmând că în cursul
evenimentelor omul nu poate schimba nimic, el învăţa că acesta
trebuie să suporte toate greutăţile vieţii şi să se împace cu starea
socială firească de lucruri. Esenţa eticii/moralei politice lui este
rezumată în expresia: „Rabdă şi abţine-te”.
 În opera lui Marcus Aurelius (121–180) (De vorbă cu mine
însumi), împărat roman, dar şi un înţelept stoic exemplar,
întâlnim preocupări de morală şi metafizică, însă nicio menţiune
despre misiunea sa de împărat. Morala a absorbit complet
reflexia politică, însă ura creştinismul din raţiuni de stat. El se
defineşte pe sine ca împărat – un cetăţean al imperiului, iar ca
om – un cetăţean al lumii („ca împărat, sunt cel dintâi la Roma;
ca om, sunt egalul oricui”).
 În viziunea filosofului stoic, libertatea este expresia pasivităţii, a
unei servituţi absolute în raport cu providenţa, destinul, „lanţul de
fier” pe care nimic nu-l poate rupe. Prin doctrina sa a dezvoltat
următoarele idei fundamentale:
 necesitatea constituirii statului în care statutul legal al cetăţenilor îşi
găseşte temei în egalitatea şi libertatea persoanelor;
 necesitatea participării egale a tuturor cetăţenilor la guvernarea
statului.
Conţinutul lucrării sale, amintite mai sus, are în special un caracter
moral, o filosofie practică pentru viaţa de fiecare zi. Ea exprimă
convingerea autorului, după care numai o viaţă morală după legile
naturii poate realiza liniştea interioară, mărinimia şi perfecţiunea.
Omul trebuie să tindă către ceea ce este util şi pe măsura
comunităţii. Important este prezentul, nici viitorul, nici trecutul care
ne împovărează. Moartea face parte din natură, pentru că totul este
în continuă transformare, conform eternităţii în care totul se
produce, se reproduce şi se transformă la infinit.