TEMA 8.

Statul – instituţia
fundamentală a sistemului politic.

Şedinţa nr. 3 Elita şi liderismul politic.

 SUBIECTELE DE STUDIU:
Conceptul politologic a noţiunii Elită politică.
Noţiunea de liderism politic.
Teoreticienii concepţiilor elitei politice: G.
Mosca, V. Paretto.
Elita politică din Republica Moldova.
Elita politică opoziţională şi rolul ei în viaţa
politică.
 OBIECTIVELE:
- să definească noţiunea de elită politică;
- să specifice noţiunea de liderism politic;
- să revizuie contribuţia teoreticienilor privind
dezvoltarea teoriei elitismului politic;
- să caracterizeze elita politică din Republica
Moldova.
 Conceptul politologic a noţiunii Elită politică.
Elita politică, în mare măsură, determină structura
(“fizionomia” sau “fiziologia” socială, politică şi
economică) unei societăţi, ea fiind cea care determină
scopurile imediate şi perspectivele dezvoltării comunităţii
umane. Aceste obiective îşi găsesc reflectare în adoptarea
deciziilor strategice importante şi în folosirea resurselor
puterii de stat întru realizarea lor, adică într-o formulă
politică (concept naţional sau ideologie de stat), fără de care
nu poate activa şi funcţiona în mod normal nici o elită
politică. Pentru a ne determina ce reprezintă elita politică,
trebuie, mai întîi de toate, să clarificăm unele aspecte
terminologice.
Noţiunea “elită dominantă” include diferite grupuri (politic,
economic, ideologic, ştiinţific, cultural, militar etc.), care, direct
sau indirect, se implică în relaţiile de putere. Elita politică, vizavi
de alte grupuri care constituie elita dominantă, participă
nemijlocit la exercitarea puterii politice, folosind diverse resurse
şi mijloace pentru atingerea scopurilor trasate. Utilizarea
ştiinţifică a noţiunii “elită politică” se bazează pe ideea locului
actorului politic şi pe rolul politicii în societate, politica
reprezentînd prin însăşi natura şi scopurile sale un demers
subiectiv, de permanentă evaluare şi modelare a lumii, a
mediului social-economic, în funcţie de anumite interese,
concepţii sau doctrine. Locul elitei politice este determinat de
rolul politicii considerat drept mecanism de reglementare a
relaţiilor sociale, de realizare a intereselor de mare valoare
socială, de exprimare directă a opţiunilor în funcţie de anumite
condiţii ce ţin de loc, de timp şi de interesele social-umane.
Elita politică este definită de majoritatea autorilor în
raport cu puterea, pe care fie că o deţine, fie că o
influenţează. Ea poate fi prezentată în mod constant drept
actor politic care reuneşte persoane cu acces la
exercitarea puterii politice, care au influenţă asupra
structurilor de putere, sau, aflîndu-se în opoziţie,
urmăresc să obţină puterea politică. Acest agent (actor,
subiect) este compus din persoane care posedă experienţă
politică şi prestigiu graţie statusului politic, vîrstei,
pregătirii profesionale, autorităţii şi, nu în ultimul rînd,
trăsăturilor psiho-sociale (motivaţie politică, dorinţă de
reuşită etc.).
Elita politică, fiind compusă dintr-o anumită specie de
lideri şi profesionişti politici (acele persoane care trăiesc
din şi / sau pentru politică), nu este în totalitate
conducătoare, ci cuprinde atît elita politică de la putere,
cît şi elita politică de opoziţie contestatară, precum şi
elita politică de influenţă. În sens larg, elita indică
ansamblul acelor persoane care deţin resurse politice rare
într-o măsură abundentă: bani, putere, influenţă,
prestigiu, cultură, competenţă, capacitate de creaţie.
Toate aceste “bunuri” sînt distribuite într-o măsură
inegală în structurile sociale şi de aceea elita îi indică pe
“cei mai buni”.
 Criteriile elitei politice:
1) elita politică a societăţii este compusă din persoane
ocupate profesional cu activitatea politică legală;
 2) membrii elitei politice constituie un grup închegat şi
relativ izolat de societate care, în linii mari, respectă “regulile
jocului” instaurate într-un regim anumit, iar scopul final
rezidă în menţinerea şi exercitarea puterii (pentru
reprezentanţii elitei puterii) sau în obţinerea (preluarea)
puterii (pentru reprezentanţii elitei politice de opoziţie);
3) reprezentanţii elitei politice posedă o recunoaştere socială
în calitate de oameni politici (politicieni).
În principiu, grupurile funcţionale ale elitei politice sînt
reprezentate de conducerea superioară, de parlament, de
guvern, de elita de partid, de elita regională etc.
 Criteriile tipologizării elitei politice:
1) în dependenţă de volumul de putere se evidenţiază elita politică
superioară, de mijloc şi administrativă (birocratică);
 2) în funcţie de atitudinea faţă de putere – elita politică guvernantă,
neguvernantă (pasivă), de influenţă, de opoziţie (contrelită);
 3) după nivelul componenţei – elita politică superioară (naţională), de
mijloc (regională), locală;
 4) în funcţie de exprimarea intereselor maselor – elita politică
profesională, demografică, etnică, religioasă;
 5) în dependenţă de calităţile personale – elita politică charismatică,
oligarhică, profesională, aristocratică;
 6) după caracterul manifestării – elita politică democratică, liberală,
autoritară, totalitară;
 7) după metodele legitimării – elita politică “de sînge”, instituţională,
deschisă, închisă;
 8) după rezultatele (eficacitatea) activităţii – elita politică propriu-zisă
(pozitivă), pseudoelită, antielită.
 Tipuri principale de elită politică:
1) elită democratică stabilă (reprezentativitate sporită şi
integrare înaltă a grupului);
2) elită pluralistă (reprezentativitate înaltă şi integrare
scăzută a grupului);
 3) elita puterii (reprezentativitate scăzută şi integrare
înaltă a grupului);
 4) elite dezintegrate (ambii indici se află la un nivel
scăzut).
 Noţiunea de liderism politic.
Ideea liderului apare din cele mai vechi timpuri, din cele
mai adânci gânduri ale omului. Timp de secole popoarele
lumii aveau aceeaşi idee, necesitatea unei persoane care i-
ar uni pe oameni. De aceea, putem spune că, liderismul
politic este ceva inevitabil, prin esenţa sa, liderul asigură
prioritatea intereselor şi poziţiilor conducătorilor
(partidului, grupurilor conducătoare, organizaţiilor etc.)
şi încalcă, asigură sau apără drepturile, libertăţile sau
siguranţa lor.
Liderismul este un fenomen social politic universal. Acolo
unde s-a creat o societate de oameni trebuie să apară şi liderii.
Politica presupune că oamenii care se află în frunte sunt cei
mai buni. Puterea întotdeauna era concepută ca o forţă divină
care este în drept să conducă, să organizeze, să dirijeze
societatea. Legitimarea puterii devine una dintre funcţiile
principale ale liderului plasat între putere şi societate.
O condiţie obligatorie a liderismului este posesia puterii în
organizaţii concrete formale sau neformale, de toate nivelurile
începând cu grupuri sociale sau mişcări social-politice,
structuri de stat, organe ale autorităţilor publice locale,
finisând cu state sau grupuri de state. Puterea formală a
liderului este întărită prin lege. Dar în toate cazurile liderul are
o susţinere socială şi psihologică, emoţională în societate sau
în colectivele de oameni care î-l urmează.
Lideri devin persoane care posedă un set de trăsături
dominatorii ale caracterului. Trăsăturile sunt
caracteristici personale ale individului cuprinzând
particularităţi fizice, abilitate intelectuală şi personalitate.
Trăsături asociate cu faptul că oamenii devin lideri sunt
maturitatea morală, capacitatea de a influenţa oamenii,
integritatea caracterului, curajul social şi spiritul de
iniţiativă, independenţa, lipsa deprinderilor nocive,
puterea voinţei, intelectul, adaptabilitatea, caracracterul
extravert, percepţia şi empatia.
Liderul este produs de o anumită situaţie.
 Teoreticienii concepţiilor elitei politice: G.
Mosca, V. Paretto.
La baza sistemului de selectare a elitei sînt puşi diverşi factori,
cum ar fi mărimea bazei sociale, cercul de persoane care
înfăptuieşte recrutarea, sistemul politic şi regimul politic, tradiţiile
şi valorile politice, conştiinţa politică şi cultura politică, criteriile,
principiile, mecanismul şi ordinea selectării etc. Pentru prima
tendinţă este caracteristic un mecanism închis al formării elitei
politice: baza socială a formării este foarte îngustă, pătrunderea în
structurile de putere are loc, de regulă, din păturile sociale
dominante ale societăţii, cercul persoanelor care înfăptuieşte
recrutarea este limitat. Această tendinţă în formarea clasei
politice, fiind specifică pentru societăţile cu regimuri totalitare şi
autoritare, conduce la stagnare şi creşterea fenomenelor de criză
în aceste societăţi, iar elita puterii devine tot mai închisă, mai
izolată.
În cadrul acestei tendinţe se înscrie mecanismul
nomenclaturist de formare a clasei politice în fosta URSS,
iar consecinţele lui se resimt şi astăzi în unele societăţi
posttotalitare (reprezentanţii elitelor politice posedă un
nivel scăzut al profesionalismului, o parte din aceştia sînt
incompetenţi în materie de conducere a societăţii în noile
condiţii, o altă parte ocupă poziţii extreme în probleme
legate de procesul guvernării politice etc.).
Însă pentru societăţile cu regimuri politice democratice
este specific sistemul antreprenorial al recrutării elitei
politice. Deci este vorba despre cea de-a doua tendinţă în
recrutarea clasei politice, despre un mecanism aparte al
formării acestei clase, fiind vizate statele în care cea mai
mare parte a elitei puterii se constituie nu pe contul
numirii în funcţie (postul de conducere), ci în rezultatul
alegerilor generale. De aceea tendinţa dată se
caracterizează printr-un mare electorat şi un proces liber
al selectării, prin posibilitatea fiecăruia de a participa în
structurile de putere, caracterul concurenţial al recrutării,
cerinţe sporite faţă de calităţile personale şi capacităţile
pretendenţilor la funcţiile (posturile) de conducere.
Sistemul antreprenorial al recrutării clasei dominante
presupune, pe de o parte, o concurenţă dură între aspiranţii la
funcţiile de putere, unde fiecare din ei se bizuie pe
ingeniozitate proprie, activitate creatoare şi spirit inovator,
iar, pe de altă parte, acest sistem nu este predestinat unei
alegeri serioase pe principiul competenţei profesionale a
candidatului.
Însă neajunsul cel mai mare al sistemului dat constă în
posibilitatea infiltrării în politică a persoanelor întîmplătoare
(ocazionale), a aventurierilor care pot genera doar “efecte”.
De aceea în cadrul acestui sistem există o probabilitate relativ
mare a riscului şi a neprofesionalismului în politică, un nivel
sporit al elitei neomogene din punct de vedere social, un grad
relativ mare al conflictelor în interiorul elitei şi deci o
pronosticare scăzută a politicii.
 Elita politică din Republica Moldova.
Elită post comunistă din Republica Moldova nu constituia un
grup politico-cultural nou, deoarece în interiorul ei (ca, de
altfel, şi în alte societăţi postsovietice) a avut loc
redistribuirea rolurilor politice provenite în mare parte din
vechea elită managerială. O dată ce în majoritatea cazurilor la
funcţiile de conducere au fost folosite chiar de la bun început
cadrele vechi, reprezentanţii elitei politice vechi şi-au păstrat
poziţiile lor privilegiate în noile structuri politice. O bună
parte din elitele vechi, comuniste, a trecut în business şi în
alte sectoare ale societăţii civile. Noua elită postcomunistă
avea surse diverse de formare şi consolidare, principala fiind
reconversia unor grupuri ale elitei partidului unic
(nomenclaturiste).