IASI

-In secolul al XIX-lea

DATE EXACTE
In secolul XIX, Iasiul:
 Era resedinta judetului Iasi
 Avea o populație de 59.427 de locuitori
 Suprafaţa era de 3.227 km²
 Era aşezat în mijlocul Moldovei, la o importanta raspântie de drumuri mari
 Din punct de vedere al infatisarii pamantului: se întindea pe o parte a regiunii
de contact dintre podisul înalt si depresiunea Jijiei, şi anume: la Sudul si la
Vestul tinutului se ridica in trepte repezi, povarnisurile care duc sus, pe
culmile netede ale masivelor înalte de 300-500 m. Restul judeţului, adica
partea lui cea mai întinsa, era acoperit de dealurile joase (sub 200 m)
ramificate printre vaile de directie NV-SE, care coboara toate in această
direcţie. Dincolo de valea Prutului, cu luncă largă inundabilă şi cu terase,
judeţul I. se întinde şi peste o parte din pintenii de deal care se lasă, pieziş,
din culmea înaltă paralelă cu acest râu, pe stânga lui.
INSTITUTII SI PUNCTE DE
INTERES
Cine vrea să descopere Iașiul va intra aici ca pe o imensă poartă a istoriei
neamului românesc. La Iași „fiecare piatră vorbește de trecut", prin numărul
mare de mănăstiri, muzee, case memoriale. De aceea, se poate spune că
orașul Iași este un veritabil muzeu național, prin comorile de istorie și de
artă pe care le are.
In Iasi, putem vizita:
  Biserica „Sf. Nicolae Domnesc”, cea mai veche din oraș, ctitorie a
lui Ștefan cel Mare, restaurată integral la sfârșitul secolului XIX
 Biserica Aron Vodă, datând de la contemporanul lui Mihai Viteazul
 Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, infiintat in 1840
 Biserica  Sf. Ioan Botezătorul, a cărei zidire a fost începută de Miron
Barnovschi şi terminată de Vasile Vodă la 1635
 Biserica Sf. Spiridon, construită în 1704, restaurată spre a servi
aşezămintelor spitaliceşti de Constantin Racoviţă Cehan, domnul Moldovei
„SUNT ROMÂNI CARE N-AU FOST NICIODATĂ LA IAȘI, DEȘI
N-AR TREBUI SĂ FIE NICI UNUL, CĂCI CINE N-A FOST AICI
NU POATE SĂ STRĂBATĂ CU ÎNȚELEGERE FOILE CELOR MAI
FRUMOASE CRONICI, NU SE POATE PĂTRUNDE DUPĂ
CUVIINȚĂ DE SPIRITUL TRECUTULUI NOSTRU CARE
TRĂIEȘTE ÎN ACEST LOC MAI VIU ȘI MAI BOGAT DECÂT
ORIUNDE AIUREA [...]. ÎN CONȘTIINȚA LUI NAȚIONALA AR FI
O LIPSA DACĂ EL N-AR FI VAZUT ORAȘUL CARE A FOST ȘI-
ȘI ZICE ÎNCĂ ASTĂZI, CU MÂNDRIE, CAPITALA MOLDOVEI...”

-Nicolae
Iorga
VECHIME SI DEZVOLTARE
ISTORICA
Iaşi este un oraş foarte vechiu, dar nu se cunoaşte data întemeierii lui. Pentru
întâia oară este pomenit în privilegiul comercial al lui Alexandru cel Bun, în
1408.
Numele îi vine - se pare – de la un popor iranic, anume Alanii, căruia Slavii îi
ziceau Iaşi.
Sub Alexandru Lăpuşneanu a devenit capitala Moldovei, prin strămutarea
definitivă a scaunului domnesc dela Suceava. Şi mai înainte domnii stătuseră
în Iaşi, ca de pildă Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, în 1434, şi Ştefan cel
Mare, care a înălţat în Iaşi biserica Sf. Nicolae domnesc.
Aici a convocat Vasile Lupu sinodul întregii Biserici a Răsăritului. La curtea
acestui domn magnific şi a urmaşilor săi pe tronul Moldovei, protectori ai
ortodoxiei,
s-au perindat patriarhii şi marii chiriarhi ai răsăritului.
La 1711 a fost primit în Iaşi de Dimitrie Cantemir, învăţatul voevod al
Moldovei, Petru cel Mare, care s-a închinat aici la toate bisericile.
Oraşul a fost pustiit de incendii adeseori în cursul istoriei sale: la 1621,1650,
1723, 1733,1753.
În 1791, la Iaşi s-a încheiat pacea între Rusia şi Turcia.
Dezvoltarea sa nu s-a produs decât încet şi greu, din
cauza nestatorniciei politice şi a deselor invazii
duşmane.
Călătorii din prima jumătate a secolului al XIX-lea
vorbesc despre Iaşi în termeni măgulitori. Astfel consulul
englez Wilkinson îl găseşte mai bine aşezat şi construit
decât Bucureştii şi ca având case mult mai moderne şi mai elegante. Tot
aşa consulul francez Billecocq, care într-o descriere publicată în “L'Illustration”  din
Februarie 1848, şi completată de cunoscutele desene ale lui Rouquet, vorbeşte de
“aerul fin, inteligent, intelectual, al ieşenilor”. Tot aşa, consulul german
Wilhelm
Kotzebue, n-are decât cuvinte calde pentru aspectul  încântător al Iaşului şi
pentru poziţia lui plină de pitoresc. Tot aşa contele rus Demidoff, ginerele lui
Jerôme  Bonaparte, care în însemnările despre călătoria sa în Principatele Române,
ilustrate şi ele de mâna de  maestru a lui Raffet, are, vorbind de Iaşi, de frumuseţile
lui, de poziţia lui, de monumentele lui, de biserica Trei-Ierarhi - accente pline de
căldură şi de încântare.
Rolul strălucit pe care oraşul Iaşi l-a jucat în formaţiunea României contimporane,
atestă însuşirile deosebite ale mediului local. Nu e o întâmplare că timp de un
secol Iaşul a fost în fruntea mişcărilor culturale, politice şi naţionale; că în sânul său
s-a desvoltat Junimea; că şcolile sale au fost mult timp cele mai bune şi mai căutate.
„IAŞII ÎN CARNAVAL”, ATMOSFERA
BALURILOR DIN SECOLUL AL XIX-LEA
Aduse din Occident

Plăcerile modului de trai occidental au pătruns în Principate la începutul

secolului XIX, sub influenţa tinerilor ce studiau sau călătoreau în Occident
care aduceau, la întoarcerea acasă, obiceiuri căpătate în viaţa mondenă
din apus. Balurile şi seratele dansante au cucerit mai întâi marile saloane
boiereşti pentru a intra, cu timpul, în viaţa tuturor târgoveţilor. Găzduite la
început de palatele boiereşti, seratele erau aşteptate cu nerăbdare atât de
tineri cât şi de vârstnici, primii dorind să danseze şi să se cunoască, iar
părinţii să pună la cale încuscriri şi căsătoria odraslelor. Petrecerile de la
începutul anului aduceau şi moda occidentală în bătrâna capitală a
Moldovei. Duducile îşi pregăteau din timp costumaţiile şi giuvaierurile
după ultimele jurnale de modă. La Iaşi organizau astfel de petreceri
familiile Rosetti, Cantacuzino, Roznovanu, Mavrocordat, Catargiu.
 Se dansa liniştitul menuet plin de graţie, cadrilul cu tempo lent şi câte
patru perechi care schimbau figurile şi partenerii, după care, pe la mijlocul
nopţii, urma un supeu şi cotillonul, cu ritm de marş şi deschis de un grup
format din cei mai talentaţi dansatori. Tinerii aşteptau nerăbdători chemarea
majordomului balului: „Toţi la vals!”, dans care cucerise atât oraşele
europene cât şi capitalele principatelor româneşti. Se dansau cu nespusă
încântare valsurile renumiţilor compozitori Iohan Strauss, tatăl (1804 –
1849), şi fiul (1825 – 1899). Dansul, considerat la început ca fiind indecent
din cauza apropierii partenerilor, a căpătat tot mai mulţi adepţi, ca orice
lucru oprit şi a intrat în cele mai elegante saloane. La Iaşi, valsul vienez a
devenit vedeta saloanelor, pe la 1848 fiind dansul cel mai iubit al juneţii
saloanelor bonjuriste.
Indirect, valsul a contribuit şi la schimbarea modei, femeile părăsind rochiile
grele cu fire scumpe înlocuindu-le, pe la 1840, cu crinolinele uşoare şi suple,
în formă de clopot. Cu poalele vălurind, mijlocul încorsetat şi bustul cu
decolteu, domnişoarele veacului al XIX-lea zburau în vârtejul valsurilor, în
timp ce „neneacele”, cucoanele vârstnice, bârfeau pe margine. Moda
progresând, s-a trecut la rochia cu turnură, ce avea partea din faţă normală,
fără nicio adăugire şi doar partea dorsală bombată (1860).
 Devenite tot mai populare, balurile mascate erau deschise nu
numai pentru aristocraţie, ci şi pentru mica burghezie şi
târgoveţii înstăriţi. La Iaşi mai avea privilegiul organizării
balurilor mascate renumitul „Otel San Petersburg”, la care, cu o
taxă de intrare, avea acces oricare doritor. Mai apoi, baluri
bogate aveau loc şi la Jockey Club, dar şi la sediile societăţilor
culturale sau sportive din Iaşi. Sala de Gimnastică a societăţii
austro-germane «Turn Verein», din strada Arcu, şi sala Societăţii
de Gimnastică «Sport şi Muzică» înfiinţată de un grup de
profesori în fostul atelier al Şcolii de Arte (1903) se întreceau în
asemenea baluri populare cu subiecte istorice. Erau adresate
tuturor tinerilor şi se deschideau de un profesor care prezenta
contextul istoric. În marile încăperi devenite saloane medievale,
cu ajutorul decorurilor, participanţii purtând elegante costume
de epocă, proprii sau închiriate din garderobă, se sileau să intre
în rolul eroilor, prezentaţi de orator şi de actorii împrăştiaţi
printre dansatori drept profesori pentru Codul manierelor
elegante. Societatea germană avea predilecţie pentru
spectacole inspirate de la curtea din Viena sau Berlin, iar
societatea profesorilor pentru acele inspirate de curţile
 INTRAT ÎN LITERATURA
Carnavalul a inspirat nenumărate opere literare şi muzicale.
Obiceiul ajuns în Ţările Române ca o serată selectă a devenit, cu
timpul, o petrecere populară, zgomotoasă şi veselă, pentru toate
straturile sociale şi care aduna mase mari de orăşeni. Tema, atât de
atractivă, a fost fructificată de Vasile Alecsandri cu piesa „Iaşii în
carnaval” sau „Un complot închipuit”, ce avea premiera pe 22
decembrie 1845. Subiectul carnavalului fiind atrăgător a fost reluat
de marele dramaturg în comedia muzicală „Chiriţa în Iaşi” sau
„Două fete şi-o neneacă”, cu isprăvile cucoanei Chiriţa, din
Bârzoieni. Venise la Iaşi să petreacă câşlegile – Carnavalul – cu
speranţa că se va „cotorisi” de cele două fete Aristiţa şi Calipsiţa,
găsindu-le câte un bărbat. Un alt bal mascat, de un comic savuros,
este zugrăvit mai târziu de Caragiale în „D`ale Carnavalului”.
Încurcăturile amoroase, nebuniile, petrecerile zgomotoase sfârşite
câteodată şi cu drame marcau perioada dintre cele două mari
posturi creştine. Efervescenţa vieţii mondene a fost amintită de
Duiliu Zamfirescu în versurile „La bal mascat” (1881) unde a
 ATMOSFERA TEATRURILOR
Bal mascat la teatru

Popularitatea balurilor a depăşit cercul saloanelor boiereşti, odată cu apariţia

teatrului şi introducerea balurilor mascate – „măscuite”. După moda de la Paris
şi Viena, trupele teatrelor organizau cu succes şi asemenea sindrofii, căci pe
lângă sală şi orchestră puteau oferi şi costume pentru participanţi. Din acest
motiv, în majoritatea contractelor semnate de trupele de teatru cu autorităţile
orăşeneşti era prevăzut şi privilegiul de a organiza baluri mascate. La Iaşi,
privilegiul apare în contractul trupei actorilor francezi Ioseph şi Baptiste Foraux
care transformaseră (1832) casa agăi Talpan în Teatru de Varietăţi, situat vizavi
de actuala Filarmonică. Gazeta „Albina românească” din 19 februarie 1833 scria:
„În mijlocul unui carnaval atât de vioi, teatrul are un rol de seamă”, iar în
numărul din 29 ianuarie 1835 menţiona: „adunările de la curte, teatrul şi balurile
măscuite cuprind mai toate sările săptămânii”. Potrivit aceleiaşi publicaţii, prin
februarie 1836, balurile mascate erau foarte căutate „observându-se un mare
lux de costume”.
 SOCIETATEA JUNIMEA
Societatea Junimea se naște la Iași, cândva între anii 1863-1864 (1), ca
inițiativa culturală a cinci tineri cu studii superioare în Occident :Petre P.
Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi și, nu în ultimul rând,
Titu Maiorescu. Probabil că, la acel moment, niciunul dintre cei cinci nu
intuia amploarea pe care urma să o ia această inițiativă, și cu atât mai
puțin influența definitorie pe care a avut-o asupra dezvoltării culturii
române.
Junimea și Convorbiri literare au avut un rol decisiv în cultura și literatura
română. După cum este unanim recunoscut și după cum au subliniat cei
mai reprezentativi monografi și exegeți ai activității Junimii, trebuie să
recunoaștem că, spiritul junimist a făcut să triumfe ideea conform căreia,
în evaluarea operei de artă, este imperios necesar să primeze valoarea
estetică, indiferent de ideea tematică.
La mijlocul secolului al XIX-lea, în interiorul "Casei luminate", așa cum era
supranumită Casa Pogor, se întâlneau personalitățile marcante pentru
istoria României moderne. În interior, undeva la etaj, aveau loc celebrele
întâlniri ale societății Junimea. Totodată, Nichita Stănescu spunea că aici
IMPLICAREA LUI VASILE
ALECSANDRI
Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o
moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale să-și găsească
liniștea. Acesta a studiat la Iasi la pensionul lui Victor Cuenim.
În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat
conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg care i-
a adus cele mai constante succese. Acesta a scris diferite opera precum :
“Chirita la Iasi”sau “Doua fete si o naneaca”, “Iasii in carnival”, “Iasii in
1844” sau “Un salon din Iasi”.
 Iasii in 1844, publicat întâi în 1845 la Iaşi (în „Calendarul pentru poporul
românesc” al lui Mihail Kogălniceanu), acest tablou de moravuri, surprins
cu ochi critic, este reluat apoi în Salba literară (1857), fiind inclus şi în
volumul Proză, 1876.
“DE UNDE TRAGEM URMATOAREA
INCHEIERE: CA IESEANUL ESTE O FIINTA
AMFIBIE CARE TRAIESTE JUMATATE DIN
VIATA LUI PE USCAT SI CARE INOATA IN TINA
CEALALTA JUMATATE. VIATA PLACUTA SI
VREDNICA DE DORIT! NOI O RECOMANDAM
TUTUROR IUBITORILOR DE TRAI MOLATIC.”

-Fragment din “Iasii in 1844”, Vasile Alecsandri