Negustor lipscan

Mihail Sadoveanu
-Apartenenta la povestire-

Povestirea este o specie a genului epic in proza, de mica intindere cu un singur fir narativ in
care accentul se pune pe narator si pe actul nararii si mai putin pe intamplarile in sine. Tocmai
de aceea intre povestitor si ascultatori/cititori se creeaza o relatie speciala care implica trei
elemente: atmosfera (este creata de catre narrator care isi doreste ca intamplarile prezentate
sa fie cat mai atragatoare pentru ascultatori); ceremonialul spunerii (naratorul capteaza atentia
ascultatorilor si incearca sa o mentina vie pe tot parcursul povestirii folosindu-se de elemente
verbale, nonverbale si paraverbale si avand o tinuta cat mai adecvata momentului); oralitatea
stilului (apar elemente specific limbii vorbite precum interjectiile, constructiile exclamative si
interrogative, formele populare ale cuvintelor).
Povestirea in rama (povestea in poveste) este o forma aparte a speciei, care consta in
inserarea mai multor intamplari de sine statatoare intr-o naratiune cadru numita rama.
Intamplarile pot fi citite si separat insa ele trebuie sa existe obligatoriu un element de legatura.
Povestirea “Negustor lipscan” face parte din volumul “Hanu Ancutei” de Mihail Sadoveanu,
aparut in anul 1928, volum de deschide seria capodoperelor autorului. Acesta cuprinde 9
povestiri, dintre care putem aminti: “Iapa lui Voda”, “Balaurul”, “Judet al sarmanilor”, “Fantana
dintre plopi”,etc. Cele 9 povestiri sunt construite dupa tehnica povestirii in rama, putand fi citite
si independent, insa avand si elemente comune: prezenta comisului Ionita care spune prima
povestire, cea cu “Iapa lui Voda”, si care la final afirma ca stie alta “si mai grozava” insa nu apuca
sa o mai spuna deoarece este oprit de fiecare de un alt povestitor care are ceva de spus.
Fiind o poveste realista, reperele spatio-temporala sunt bine precizate: hanul este descris ca
o cetate, cu ziduri groase si porti de fier in interiorul caruia oamenii se simt protejati, nu au grija
bunurilor lor, singura lor preocupare fiind spusul povestilor. In incipitul volumului, in povestea
“Iapa lui Voda”, naratorul creeaza un timp ce tine de lumea basmului prin sintagme precum
“toamna aurie”, “departata vreme de mult”.
Cu toate acestea in povestirea “Negustor lipscan” apare un element temporal exact care
trimite catre secolul XIX : “M-am nascut in anul mantuirii 1814”.
Titlul povestirii face trimitere catre ocupatia lui Damian Cristisor, aceea de negustor, dar si
locul de unde aceasta vine cu marfa: Lipsca, termenul arhaic pentru Leipzig, un renumit centru
comercial al acelei perioade.
Tema o reprezinta diferenta clara de civilizatie dintre tara nemteasca si tara Moldovei din
acea perioada. In acest context, negustorul lipscan devine elementul de legatura dintre cele
doua spatii: este originar din Iasi, face comert la Lipsca si incearca, prin intermediul povestirii
sale, sa le arate oamenilor de la han civilizatia nemteasca.
In povestirea “Negustor lipscan”, tehnica narativa este diferita fata de toate celelalte
intamplari; daca pana acum se povestea o intamplare din trecutul naratorilor, in acest moment
se ajunge cu povestirea in lumea hanului si chiar mai departe. Jupanul Damian isi povesteste
peripetiile recente din tara nemteasca, ajunge cu intamplarile pana in seara in care poposeste la
han si le prezinta tovarasilor sai intentiile viitoare: sa ajunga cu bine la Iasi, sa-si vanda marfa,
sa-si plateasca darile si sa astepte momentul in care se va insura, fiind inca holtei.
Ca in orice povestire, se respecta si aici un anumit ceremonial: mai intai, negustorul este
introdus in mijlocul oamenilor de Ancuta, starnindu-le curiozitatea, apoi Mos Leonte ii afla zodia
si anul nasterii, in timp ce el isi pune lucrurile in ordine, iar in final isi spune povestea, band vin si
mancand pui fript alaturi de ceilalti.
Atmosfera este una prielnica povestirii, vinul nou fiind elementul esential dupa cum afirma
si negustorul “vinul indulceste inima omului”. Acesta este, de fapt, elementul care face ca
lucrurile sa se desfasoare intr-o maniera prietenoasa, anuland diferentele dintre dintre oamenii
simpli de la han si negustor, care are o anume tinuta si un alt statut social ( “mare si gros cu
incaltarile scartaind”).
Momentul propriu-zis al spunerii povestii este extrem de important, deoarece acum se vede
diplomatia jupanului Damian, care isi adapteaza limbajul, dar si felul de a spune la puterea de
intelegere a tovarasilor sai. El foloseste un limbal simplu si nu se arata superior niciodata, fiind
constinet ca acesti oameni ii pot fi eventuali cumparatori, el facand negot cu marfuri pentru
nevoile femeilor. Minunile din tara nemteasca le descrie firesc, insa pe indelete (strazi asfaltate,
educatie, etc), insistand totusi asupra trenului care parea sa fie ceva iesit din comun pentru
oamenii de la han. Cu toate acestea, jupanul Damian pare a aprecia mai mult tot ce este specific
tarii Moldovei, insa face lucrul acesta cu o ironie disimulata in bunavointa si politete pentru a
nu-si supara tovarasii.
Intre negustor si Ancuta exista o relatie speciala care se vede la inceputul povestirii. Hangita
ii recunoaste glasul in intuneric; ea ii cunoastea obiceiurile culinare, stie ce fel de marfa aduce si
il prezinta oamenilor de la foc; drept rasplata negustorul ii ofera in final o “zgardita de margela”
si o saruta pe ambii obraji, vazand in aceasta o posibila sotie.
Exista in aceasta povestire doi naratori: unul este jupanul Damian iar celalalt este un narator
nenumit, dar care apare prin sintagme precum: “noi”, “umbrele de la foc”, “toti”,etc. Acest
narator uneori se implica in actiune (“Ne intoarseram cu totii capetele”), alteori este un simplu
narator care ii contempla pe ceilalti( “Si eu si celalalt doream sa cunoastem..”).
Jupanul Damian este un personaj aparte a acestul volum deoarece este o imbinare intre
traditiile moldovenesti pe care le respecta cu sfintenie( se roaga la biserica, accepta mancare si
bautura specifice, dar si tovarasia oamenilor de la han) si elementele modern pe care le vede in
tara nemteasca( hainele la moda, aspectul ingrijit).
Povestirea “Negustor lipscan” este o scriere de referinta a speciei povestire in rama,
respectand elementele specifice insa venind si cu aspect noi ce tin de tehnica narativa a
autorului, dar si de limbaj ce se adapteaza la spatiu si timp.