Povestirea Hanu Ancutei

de Mihail Sadoveanu

Volumul Hanu Ancutei a aparut in 1928 si este caracterizat de Nicolae Manolescu drept capodopera de la rascruce, deoarece face trecerea spre capodoperele sadoveniene. Povestirea este o specie epica, in proza, o naratiune subiectivizata (relatare din perspectiva unui povestitor implicat ca martor sau ca mesager al intamplarii), care se limiteaza la relatarea unui singur fapt epic. Se acorda importanta naratorlui si actului nararii, iar interesul pentru situatii si intamplari confera caracterul etic, moralizator al povestirii. Povestirea se situeaza intr-un plan al trecutului, principala caracteristica fiind evocarea unei lumi apuse, a ``celeilalte Ancute``. Tiltul denumeste toposul- locul unde se desfasoara principalele intamplari, hanul devenind suprapersonajul operei. Tema operei este diversificata: iubirea, viata celor multi si necajiti, lupta pentru dreptate, modul de receptare al vietii occidentale, etc. Hanu Ancutei are forma povestirii in rama deoarece noua naratiuni de sine statatoare sunt incadrate intr-o alta naratiune, prin tehnica insertiei, care utilizeaza formule specifice. Instantele comunicarii narative sunt: autorul, naratorul, personajele, cititorul. Relatia dintre instantele comunicarii este unitara si presupune oralitate, un ceremonial al zicerii si o atmosfera propice. Oralitatea reprezinta aparenta de dialog intre narator si receptor, prin prezenta persoanei I: ``am auzit multe povesti``, ``puteam sa ma pregatesc, ``un razas strain care mie imi era drag foarte``. Ceremonialul zicerii reprezinta dialogul, ce presupune un sistem de conventii (aparitia povestitorului, pretextul care declanseaza povestirea, formule de adresare ``prietene Leonte``, ``cinstite comise``, ``jupaneasa Ancuta`` si crearea atmosferei propice, cum ar fi: aprinderea focului in vatra, prepararea mancarurilor si aducerea vinului, incitarea oaspetilor spre a povesti- rol ce ii revine comisului Ionita, care promite intre povestiri spunerea unei povesti ``cum nu s-a mai auzit`` si inchiderea portilor- izolarea de exterior). Atmosfera este creata de catre narator prin regizarea anumitor tensiuni, unui anumit suspans pentru a trezi interesul receptorilor. Turnirul narativ o data incheiat, se stinge focul in vatra( focul- simbol al posibilitatii de a cunoaste oameni), predispozitia oaspetilor pentru povestire dispare si toti merg sa se culce. Tehnica povestirii in rama presupune duplicarea instantei narative. In Hanu Ancutei, exista un povestitor al naratiunii-cadru care asista ca martor la seara de la han, devenind ascultator al fiecarei naratiuni rostite de ceilalti naratori. Nu are nume, dar este acceptat de toti. Prezenta sa este redata prin utilizarea persoanei I in naratiune si confera iluzia autenticitatii. Ceilalti naratori, personaje in naratiunea-cadru si pe rand, ascultatori, au in

povestirile relatate de ei roluri diverse: narator-martor, narrator-personaj. Ei apartin unor categorii sociale diferite: comisul Ionita (Iapa lui Voda), calugarul Gherman (Haralambie), mos Leonte Zodierul (Balaurul), capitanul de mazili Neculai Isac (Fantana dintre plopi), Ienache Coropcarul (Cealalta Ancuta), ciobanul (Judet al sarmanilor), negustorul Damian Cristisor (Negustor lipscan), orbul (Orb sarac), matusa Salomia si Zaharia Fantanarul (Istorisirea Zahariei Fantanarul). Timpul naratiunii este vag, mitic, nedeterminat (illo tempore) ``intr-o toamna aurie``, ``intr-o indepartata vreme``- impresia de atemporalitate, ``demult``, iar spatiul este prezentat din incipit: la Hanu Ancutei si in jurul acestuia ( centrul lumii ``axis mundi``;loc de intalnire al diferitelor destine si povesti). ``Negustor lipscan`` este cea de-a saptea povestire din sirul celor noua care compun culegerea ``Hanu Ancutei``. Ea este construita sub forma unui interviu pe tema calatoriei: cei de la han, dornici fiind ce a afla lucruri interesante, dialogheaza cu noul venit, un negustor care vindea in pietele romanesti marfuri aduse de la Lipsca, pentru a se informa despre ceea ce a vazut acesta prin tari straine. Timpul narativ se compune din timpul povestirii, ce marcheaza prezentul si timpul povestit, care ilustreaza un plan al trecutului. Titlul are valoare anticipative deoarece sugereaza ocupatia lui Damian Cristisor ``negustor`` si drumul acestuia de la Lipsca la Iasi. Rama debuteaza cu promisiunea, amanata de-a lungul fiecarei istorisiri, de-a asculta ce-a de-a doua intamplare pe care doreste s-o impartaseasca comisul Ionita. Ea ar fi cea de-a zecea si faptul ca drumetii nu o vor auzi pe parcurul celor trei zile cuprinse in volum da un caracter peren spunerii: mereu va exista un fapt interesant care merita sa fie ascultat. Comisul este intrerupt de Damian Cristisor, negustor care achizitioneaza produse din diverse locuri din Europa,care urmeaza a fi vandute. Cei de la han devin curiosi sa afle ce lucruri inedited a vazut in timpul peregrinarilor sale. Cristisor intruchipeaza, in propria-i povestire, ipostaza strainului care observa noi medii sociale. Ritualul spunerii este pregatit in prealabil, starnind curiozitatea auditoriului: sunt hranite animalele, apoi Ancuta aduce ``pui fript in talger de lut si pita proaspata``. Povestirea propriu-zisa aduce ascultatorilor informatii noi cu privire la ce s-a mai schimbat dincolo de granitele tarii lor. Negustorul le relateaza despre aparitia unui nou mijloc de transport, trenul, asemanat de catre auditoriu cu o caruta ``cu foc``. Ciobanul nu crede ca trenul se poate deplasa fara cai, mos Leonte isi face cruce, in vreme ce Ionita si capitanul Isac erau singurii care stiau ce este trenul. El le povesteste apoi despre ``case una peste alta``, uliti `` dintr-o singura bucata de piatra``, ``un fel de lesie amara``(berea). Le mai spune ca femeile poarta palarii si barbatii ceasuri, ca exista scoli si profesori, si ca si fetele si baietii invata carte, ca un morar s-a judecat cu imparatul pentru o bucata de pamant si pentru ca avea dreptate, morarul a castigat. Atat timp cat a calatorit prin tari strain, marfa i-a ramas intacta: ajuns in Moldova, a fost nevoit sa daruiasca saluri vamesilor si unui talhar pentru a nu fi jefuit. Finalul relatarii este marcat printr-o formulare specifica, facand trecerea de la trecutul recreat ( timpul calatoriei) la timpul povestirii: ``Asta este, fratilor crestini, sfarsi cu voie buna negustorul.``

Revenirea simetrica la rama denota respectul drumetului pentru gazda sa: el daruieste hangitei `` o zgarda de margele``. Damian Cristisor este personajul principal al povestirii, fiind caracterizat direct de catre naratorul martor ca fiind ``un barbat cu caciula si cu giubea``, care ``radea cu obrajii plini si bogati de crestin bine hranit`` si de catre personaje ca fiind o persoana care nu are intru sine ``nici viclenie, nici ascunzis``. Portretul fizic sugerea ca negustorul este un om instarit si imbracat dupa moda timpului. In momentul in care, ajuns la han si se apropie de oaspeti, ii scartaie incaltarile, fapt prezis si de mos Leonte Zodierul, denota starea sociala a negustorului. Ancuta si drumetul isi spun pe nume, ceea ce demonstreaza ca se cunosc. Mai mult, hangita recunoaste glasul musteriului, care se simte atras de tanara, oferindu-i margele. Prin caracterizarea indirecta, Jupanul Damian este prezentat ca fiind un om sociabil, rareori contrazice pe cineva, nu rade de ignoranta celorlalti, pare a aproba orice parere, desi uneori este amuzat de reactiile ascultatorilor. Este prietenos, respectuos, chibzuit, priceput in meserie, intuitiv, invata din experienta anterioara, e recetiv la nou, este credincios si devotat religiei sale si isi adapteaza limbajul. De asemenea, el se resemneaza stind ca in Moldova nu se aplica legea, dar tot se simte legat de aceasta tara si de apropiati, avand buni prieteni la han. Tine la traditia culinara, are simtul observatiei, accepta ideaa de invatamant ocidental si apreciaza respectarea legii in tara nemtilor. Personajul traieste intre Orient si Occident. Relatia dintre negustor si celelalte personaje este de respect reciproc. Ca si in celelalte povestiri, remarcam nota de oralitate, realizata prin reproducerea limbajului colocvial, specific trecutului indepartat, bogat in arhaisme, regionalisme, termeni populari (``zarva``, ``hulubita``, ``Iesi``, ``giubea``, ``iritic``, ``sarabana`` s.a.). In concluzie, cea de-a saptea povestire din ``Hanu Ancutei``, construita intr-o forma dialogata, reliefeaza diferentele dintre civilizatii, accentuand caracterul traditionalist al gandirii autohtone.