7.

RESURSELE UMANE ŞI
MATERIALE ÎN SECTORUL
TERŢIAR
7.1. Resursele umane
7.1.1. Rolul serviciilor în ocuparea populaţiei
7.1.2. Caracterizarea muncii şi a modelelor de ocupare
a forţei de muncă în servicii
7.1.3. Productivitatea muncii în servicii: particularităţi,
evoluţie
7.2. Resursele materiale
7.2.1. Conţinutul şi rolul capitalului tehnic în
dezvoltarea serviciilor
7.2.2. Investiţiile şi eficienţa lor
• Evoluţia populaţiei angajate în servicii
poate fi analizată pe ramuri sau sectoare
de activitate şi pe categorii profesionale.
Analiza evoluţiei populaţiei ocupate pe
sectoare ca şi pe categorii profesionale
evidenţiază tendinţa de terţiarizare a
economiei ţărilor dezvoltate, îndeosebi
după 1980.
• Piaţa muncii în servicii se caracterizează
prin existenţa unei
• pieţe primare, constituită din angajări cu
statut favorabil, cu posibilităţi de carieră
etc.
• şi a unei pieţe secundare, cu angajări cu
nivel mediocru de calitate şi stabilitate
• Din punct de vedere al gradului de
competitivitate pe care o au diferitele
categorii profesionale în cadrul economiei
globale, serviciile pot fi:
• de rutină în producţie,
• pentru public şi
• de analiză conceptuală.
• Principalii factori care determină
eterogenitatea ocupaţiilor şi a sistemelor
de ocupare a forţei de muncă în servicii
sunt:
• eterogenitatea tehnică,
• formele de organizare,
• concentrarea economică şi
• interesele economice şi instituţionale.
• Faţă de modelul industrial al pieţei muncii,
cel terţiar are mai multe caracteristici,
printre care:
• ponderea mai mare a angajărilor din
servicii publice,
• feminizarea,
• folosirea într-o măsură mai mare a
angajărilor cu timp parţial etc.
• Modelul de gestiune flexibilă a forţei de
muncă în servicii cuprinde mai multe
categorii de angajaţi şi anume:
• specialişti,
• tehnicieni şi alţi profesionişti de nivel înalt,
• salariaţi permanenţi,
• angajaţi cu timp parţial,
• angajaţi cu contracte cu durată
determinată,
• lucrători temporari,
• forţă de muncă angajată prin sub-
contractare.
• Productivitatea muncii în servicii este
mai dificil de evaluat datorită faptului că
serviciile sunt, în general, foarte
diversificate şi puţin standardizabile. Astfel
pentru aceste servicii nu dispunem de o
definiţie şi de o măsură a produsului, care
să se refere, ca în cazul bunurilor, la
criterii sau specificaţii tehnice, obiective şi
precise. Prin urmare, nu putem identifica
unitatea de producţie, şi în consecinţă nici
preţul pe unitatea de produs.
• Atunci când vorbim de un bun – de
exemplu, un automobil – putem descrie
produsul cu obiectivitate şi precizie,
făcând referire la un număr de specificaţii
tehnice, cum ar fi suprafaţa planşeului,
numărul de cilindri, puterea motorului, tipul
de schimbare a vitezei, viteza de vârf,
consumul de energie, fiabilitatea. La
acestea se adaugă un set de elemente
calitative, mult mai subiective: designul,
linia, culoarea, detaliile.
• Pentru prestaţiile de servicii cum ar fi cele
ale medicului, profesorului, consilierului,
avocatului dispunem în mică măsură de
această posibilitate de referire la
specificaţii tehnice, în timp ce elementele
calitative specifice şi subiective devin din
ce în ce mai importante.
• Dar, deşi ţine de esenţa serviciului,
calitatea nu este şi nu poate fi luată în
considerare direct în definirea şi
măsurarea producţiei, fiind repartizată de
o manieră arbitrară, mai ales în
componenta preţ a produsului. Aceasta
este şi una din explicaţiile sporurilor mai
lente ale productivităţii în servicii. În
condiţiile în care valoarea producţiei se
calculează în preţuri constante, creşterea
volumului producţiei este subestimată, iar
creşterea preţurilor supraestimată.
• Afirmaţiile referitoare la slaba creştere a
productivităţii în servicii sunt contrazise de
constatările referitoare la productivitatea
relativă, care este în numeroase cazuri
mai ridicată în activităţile terţiare decât în
celelalte activităţi productive.
• În plus, serviciile au pe lângă efecte
imediate (directe) şi rezultate indirecte
(multiplicatoare şi pe termen lung) şi deci
o productivitate indirectă.
• O tendinţă actuală în activităţile de servicii
este îmbinarea preocupărilor pentru
creşterea productivităţii cu cele privind
sporirea calităţii serviciilor şi a satisfacţiei
consumatorilor.
• Cu toate dificultăţile legate de măsurarea
productivităţii în servicii, acest demers
este necesar, printre metodele ce pot fi
folosite în acest scop, numărându-se:
ratele output / input, normele de timp sau
de muncă, analizele comparative,
modelele deterministe.
• Cunoscând aceste metode, algoritmul de
parcurs pentru analiza şi îmbunătăţirea
productivităţii serviciilor presupune:
determinarea obiectivelor analizei, analiza
sistemului de furnizare a serviciului,
specificarea caracteristicilor serviciului în
fiecare etapă a procesului de producţie,
selectarea şi aplicarea metodelor de
măsurare a productivităţii, analiza
rezultatelor şi propunerea unor măsuri de
îmbunătăţire.
• Capitalul tehnic – format şi în sectorul
serviciilor din capitalul fix şi capitalul
circulant – este caracterizat printr-o
puternică eterogenitate. Din acest punct
de vedere, serviciile pot fi clasificate ca
necesitând în proporţie mai mare personal
sau, dimpotrivă, echipamente.
• O caracteristică a echipamentelor tehnice
în multe sectoare de servicii o reprezintă
ponderea mare a clădirilor care au un rol
mai important decât în celelalte sectoare
ale economiei.
• În ultima perioadă, progresul tehnic a început să
pătrundă şi în sectorul serviciilor, investiţiile
jucând un rol din ce în ce mai important în
dezvoltarea serviciilor. În sens restrâns
investiţiile se referă la cheltuielile efectuate cu
dezvoltarea sau modernizarea echipamentelor
tehnice (capitalului fix).
• Investiţiile brute cuprind investiţiile noi (nete)
care cresc capacitatea de producţie şi investiţiile
de înlocuire care compensează uzura
mijloacelor de producţie din procesele de
producţie anterioare.
• De asemenea investiţiile pot fi de "capacitate",
urmărindu-se creşterea capacităţilor de
producţie şi de "productivitate", având ca
obiectiv perfecţionările tehnice menite să
conducă la creşterea productivităţii.
• Pe lângă investiţiile materiale (în imobile,
echipamente etc.) un rol din ce în ce mai
important revine investiţiilor nemateriale (în
materie de strategii, cercetare-dezvoltare,
formare de personal etc.).
• Din punct de vedere al motivaţiei investiţiilor
acestea pot fi: pentru reducerea costurilor şi
înnoirea producţiei, în infrastructură şi de ordin
strategic.
• Decizia de a investi depinde de: nevoia
de a investi, posibilitatea de a investi şi
posibilitatea de a prevedea.
• Alegerea celei mai eficiente variante de
investiţie se face pe baza unor criterii dinte
care cele mai folosite sunt: durata
(termenul) de recuperare, profitul
actualizat, taxa de rentabilitate.
• Determinarea necesarului de investiţii are
la bază dimensionarea unităţilor de
prestări de servicii care se face prin luarea
în calcul a unor indicatori cum ar fi: cifra
de afaceri (încasările) posibilă de realizat
şi randamentul scontat pe un metru pătrat,
numărul de clienţi estimat şi suprafaţa de
servire ce trebuie să revină fiecărui client
etc.