Migraţia.

Un fenomen
intergenerational

Prof.univ.dr. Mona Vintilă,

Universitatea de Vest din Timişoara, Catedra de Psihologie
“A avea o ţară înseamnă să nu fii
singur, să ştii că, în oameni, plante,
pământ, este ceva de al tău, care,
chiar dacă nu eşti acolo, continuă să
te aştepte”.

Cesare Pavese, 1950

Statistici
 În concordanţă cu Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Copilului, în România
există 82 464 copii lăsaţi acasă, fără
unul sau ambii părinţi după ce aceştia au
emigrat (26.406 fără ambii părinţi);
 Vârsta părinţilor care emigrează este, în medie, între 25 şi
45 de ani, majoritatea având 2 sau mai mulţi copii;
 Aproximativ 3500 de copii se află în grija unei surori sau a
unui frate mai mare;
 Doar 10% dintre părinţii care emigrează îşi iau copiii cu
ei;
 68% dintre divorţuri sunt cauzate de emigrarea unuia
dintre parteneri.
Consecinţe
 Îmbunătăţirea stării de bine
economice a familiei;

• Modificări în structura familiei;

• Schimbări ale rolurilor în
familie;
• Schimbări culturale care
aduc noi mentalităţi;
• “Părinţi de hârtie”;
• Probleme cu copiii.
Consecinţe asupra copiilor lăsaţi acasă
 Probleme de integrare socială (izolare);
 Deteriorarea imaginii şi a stimei de sine,
deficite în auto-percepţie, tensiunile interne
intense;
 Depresie, frustrare, furie, agresivitate;
 Sentimente de lipsa de protecţie, confuzie;
 Probleme de somn;
 Performanţe şcolare scăzute, absenteism
şi abandon şcolar.

Eforturi de a compensa lipsa

părinţilor prin:
• jocuri la calculator,
• frecventarea barurilor,
• creşterea infracţionalităţii.
 Copiii care emigrează cu părinţii
resimt stres legat de noua şcoală,
noul mediu, noii colegi.

 Copiii născuţi în noua ţară (a doua

generaţie):
 au o imagine mai comprehensivă
asupra sistemului;
 pot, deseori, acţiona ca translator sau
ca mediator cultural pentru părinţii lor;
 îşi pot considera părinţii ca fiind mai
puţin competenţi, ei pun la îndoială
autoritatea parentală, fiind privaţi de
modele de identificare.
Influenţa migraţiei asupra familiei
 Efecte transgeneraţionale;
 Stres legat de relaţionare şi aculturaţie;
 Efecte psihologice şi psihopatologice:
 depresie,

 anxietate,

 boli psihosomatice,

 addicţii,

 probleme comportamentale.
 Aceste efecte pot apărea la oricare dintre membrii
familiei, indiferent de locaţie şi de moment (la plecarea
din ţară, la acomodare, la evenimente importante ale
ciclurilor vieţii şi chiar la momentul întoarcerii în ţara de
origine).
Pierderea
 Migraţia implică, întotdeauna, o
pierdere de capital social. Emigranţii
îşi pierd de cele mai multe ori, cel
puţin pentru o perioadă scurtă de
timp, simţul identităţii şi aspecte
culturale.

 Pentru oameni pierderea reprezintă dispariţia unui obiect

sau a unei caracteristici care a avut o semnificaţie fizică,
psihologică sau emoţională. Percepţia este subiectivă,
fiind diferită pentru fiecare persoană: o dramă unică
caracterizează migraţia în fiecare caz.
 Măsura în care resimţim pierderea este influenţată
subiectiv de momentul migraţiei, identitate şi alte
circumstanţe.
Tipuri de pierdere
 Pierderea prin moarte (inclusiv avortul
şi copiii născuţi morţi);
 Boli (fizice sau psihice, acute sau cronice);
 Pierderea stilului “normal” de viaţă;
 Divorţul;
 Pierderi esenţiale (poziţie, putere, casă, avere);
 Şomajul, diverse catastrofe, pierderea libertăţii;
 Pierderea încrederii ex. Relaţiile incestuoase,
abuzul fizic, abandonul, lipsa protecţiei;
 Pierderea stimei de sine, speranţei, idealurilor,
viselor.
Ce pierde familia?
 un stil de viaţă cunoscut şi relativ sigur faţă de care au
reacţii comportamentale mai mult sau mai puţin adecvate;
 patternurile comportamentale sunt adesea
nefolositoare, îşi pierd, poate brusc, modelul familiar;
 semne familiare de interacţiune socială;
 simţul apartenenţei;

 îşi pierd mediul social si reţelele

sociale;
 prieteni, statut, profesie şi
posesii;
 limba maternă;
 identitatea.
 Cele mai comune probleme cu care
se confruntă imigranţii
 dificultăţi de comunicare,
 lipsa informaţiilor,
 sentimentul de a fi respins
(care poate duce la izolare şi
agresivitate),
 sentimente de neajutorare,
 stereotipuri legate de statutul
de imigrant.
Posibilităţi de depăşire a pierderii
 experienţe pozitive din trecut;
 intimitatea şi coeziunea dată
de structura şi funcţionarea
familiei;
 prezenţa altor membrii ai
familiei.
Etapele procesului de migrare
1. Etapa pregătitoare
 atunci când membrii familiei fac primele mişcări
concrete spre luarea angajamentului de emigrare;

 Curba cu suişuri şi coborâşuri – perioade scurte de euforie

care alternează cu perioade scurte de supraaglomerare,
disperare, performanţe scăzute;
 Reguli familiale noi cu privire la roluri şi funcţii ;
 Cauzele migraţiei dau informaţii despre viitoarele modele
de coping ale familiei ( “pentru a-şi face o viaţă mai bună ”
sau “pentru a scăpa de o situaţie nefericită de viaţă ”;
 Migrarea este, de obicei, rezultatul unei decizii colective ,
dar unii oameni tind să fie etichetaţi ca “responsabili”.
Etapele procesului de migrare
2. Faza emigrării
 Emigranţii trebuie să facă faţă etapei
dureroase de emigrare folosindu-se doar de
ritualurile lor proprii;

 Tipuri de emigrări:
Familia care “arde podurile”
Familia care emigrează “doar pentru o
perioadă de timp”
 Emigrarea poate constitui o tranziţie scurtă
(un zbor de trei ore cu avionul) sau poate
dura o perioadă considerabilă de timp
pentru persoanele care emigrează cu
sejururi intermediare în ţări de tranziţie sau
în campusurile de refugiaţi.
Etapele procesului de migrare
3. Perioada de supracompensare
 Durează aproximativ 6 luni;
 Este perioada de “lună de miere” când lucrurile sunt văzute
ca pozitive, iar experienţa din străinătate este savurată;
 Este o fază orientată spre sarcină - există o ruptură între
rolurile "instrumentale" şi cele "afective” în cadrul familiei;
 Prima prioritate a fmiliei este aceea de a împărtăşi
supravieţuirea şi satisfacerea neboilor bazale;
 Apare un proces de anulare sau negare a disonanţei,
impactul subiectiv fiind maxim mai ales în perioada în care
bombardamentul cu experienţe disonante este şi el maxim;
 Conflictele şi simptomele tind să rămână latente;
 Regulile şi modelele familiale timd să pară exagerate.
Etapele procesului de migrare
4. Perioada de decompensare
sau criză
 Este o perioadă furtunoasă, marcată de conflicte, simptome
şi dificultăţi;

 Familia are nevoie să remodeleze noua realitate, maximizând

atât continuitatea familiei în termeni de identitate cât şi
compatibilitatea acesteia cu mediul;

 Criza intră în familie prin intermediul copiilor care se

acomodează cu nouă cultură şi limbă mult mai rapid decât
părinţii lor, declanşând un conflict de valori care loveşte chiar
în “inima” familiei.
4. Perioada de decompensare sau criză
 Familia trebuie să activeze un set complex de reguli cu privire la
schimbarea regulilor!
 Familiile practica, în mod frecvent, o împărţire între rolurile
instrumentale şi cele afective:
 Bărbatul se ocupă de activităţile instrumentale care implică o legătură cu
mediul actual;
 Femeia se ocupă de activităţile de natură afectivă care implică o legătură cu
mediul anterior.
 Distribuţia rolurilor are potenţialul de a provoca o catastrofă în sistem
dacă rigid.
 Membrii familiei orientaţi spre trecut se eliberează din acest rol atunci
când este forţat de nevoia de adaptare, dupa un divorţ.

 Frecvent, femeia va găsi, în oraş, un loc de muncă necalificată

mai uşor decât bărbatul care va deveni simptomatic
(depresiv, alcoolic sau cu simptome somatice).
 Impactul
transgeneraţional

 Orice întârziere, pe termen lung, în procesul de

adaptare familială va tinde să devină evidentă atunci
când ia naştere o a doua generaţie în ţara de adopţie
- dacă a fost evitată de prima generaţie va apărea în
a doua, ca un conflict între generaţii.

 Conflictul dintre stilul dominant de adaptare al

copilului-congruent cu cultura familială- şi regulile şi
graniţele definite diferit în spaţiul larg al lumii
extrafamiliale dă naştere unei etichete de
“delincvenţă” pentru comportamentul copilului şi
consecinţele lui.
 Implicaţii preventive şi terapeutice
 Este important să li se comunice familiilor care
experimentează migraţia avantajul:
 Prevederii şi anticipării perioadelor de singurătate şi
dezrădăcinare;
 Întreţinerea contactelor cu persoanele de la “vechiul domiciliu” ;
 Învăţarea limbii noii ţări înainte de mutare ;
 Căutarea informatiilor practice din noua realitate, precum si
aspectelor mai subtile ale normelor sociale , anterior plecării;
 Asigurarea unui anumit nivel de continuitate
în mediul lor înconjurător (obiecte cu
semnificaţie) - pentru a crea sentimentul
de familiaritate şi continuitate.
Implicaţii terapeutice
 Terapeutul ar trebui:
 să devină un ghid sau un intermediar între
sistemul familial şi cel extrafamilial;
 să transmită faptul că experienţa de emigrare este
intrinsec stresantă şi să recunoască faptul că plângerile lor
sunt normale şi nu neobişnuite, produse de familie;
 Această declaraţie poate contextualiza dramatic şi "depatologiz a"
plângerea.
 să fie conştient de discrepanţele existente între el / ea şi
familie în imagine asupra lumii şi priorităţi în adaptare;
 să fie conştient de diferenţele culturale;
 să exploreze normele de creştere a copiilor, definirile de
rol şi obiceiurile înainte de a încerca o intervenţie;
 să fie conştient de faptul că propriile sale stereotipuri
etnocentrice pot declanşa o profeţie de auto-îndeplinire.
 În primul interviu, terapeutul ar trebui să
stabilească în care etapă a procesului de emigrare
se află familia, în prezent, şi cum au făcut faţă
problemelor stadiilor anterioare.

 Specificul fiecărui caz şi al fiecărei etape vor dicta

strategia terapeutică adecvată.
 familiile uimite şi confuze – orientarea ulterioară şi
planificarea;
 familii înlănţuite– strategii de diferenţiere;
 familii disociate – nediferenţiere şi intimitate,
 familii dezorganizate –

confirmarea şi consolidarea
unor modele transgeneraţionale.