CARACTERIZAREA GENERALĂ

A NEMETALELOR
Sunt considerate nemetale elementele cu
electronegativitatea mai mare sau egală cu a hidrogenului,
precum şi gazele rare.
Nemetalele au proprietatea de a accepta electroni şi de a
forma ioni negativi (anioni). Procesul de acceptare a unui
electron este exoterm iar energia degajată se numeşte
afinitate pentru electron. (unitatea de masură : kJ .mol -1 )
Caracterul electronegativ şi afinitatea pentru electroni
cresc, în aceeaşi perioadă, de la stânga la dreapta iar în
grupă scade de sus în jos.
Trecerea de la metale la nemetale nu se face net, ci
treptat; elementele aflate la limita de separație între metale
și nemetale se numesc metaloide sau semimetale.
•Se consideră nemetale următoarele elemente:

hidrogenul,
borul (grupa 13; III–A),
carbonul şi siliciul (grupa 14; IV–A),
azotul, fosforul şi arsenul (grupa 15; V–A),
oxigenul, sulful, seleniul şi telurul (grupa 16; VI–A),
fluorul, clorul, bromul, iodul şi astatiniul (grupa 17; VII–A),
neonul, argonul, kriptonul, xenonul şi radonul (grupa 18; VIII–
A).
• Borul,siliciul şi telurul sunt uneori considerate
semimetale, dar totuşi caracterul lor nemetalic este mai
pronunţat.
 STARE DE AGREGARE
• Hidrogenul, oxigenul, azotul şi unii halogeni
(fluorul şi clorul) sunt gaze şi au molecule diatomice.
• Bromul – lichid.
• Iodul şi astatiniul – solide.
• Celelalte nemetale (sulf, carbon, fosfor etc.) –
solide.
STRUCTURA
• În stare elementală, nemetalele formează legături
covalente, realizând astfel configuraţii stabile de
dublet (H 2) sau octet.
• În compuşi, nemetalele formează atât legături
covalente cât şi legături ionice.
 PROPRIETĂŢI OXIDO - REDUCĂTOARE
• Nemetalele, în stare elementală, oxidează majoritatea
metalelor.
• Fluorul şi oxigenul sunt agenţi oxidanţi puternici.
• Azotul şi carbonul sunt oxidanţi slabi.
• Nemetalele au numere de oxidare variate în compuşi, în
funcţie de poziţia lor în Tabelul Periodic şi de natura
elementului cu care se combină.
• Fiecare nemetal poate oxida elementele situate sub el în
grupă şi pe cele situate în stânga sa în perioadă.
• Cu cât un nemetal este un agent oxidant mai energic, cu
atât ionii negativi pe care–i formează vor fi mai stabili.
• Astfel, cei mai stabili ioni negativi sunt formaţi de
primele elemente din fiecare grupă.
PROPRIETĂŢILE ACIDO - BAZICE
• Majoritatea oxizilor nemetalelor au caracter
acid.
• Aceştia reacţionează cu apa, formând oxoacizi
iar cu oxizii ionici sau cu bazele formează săruri.
• Excepţie face monoxidul de carbon (CO),
oxidul nitros (N2O), oxidul nitric (NO) şi apa
(H2O).
• Tăria oxoacizilor creşte odată cu
electronegativitatea nemetalului şi cu creşterea
numărului de oxidare al acestuia.
 HIDROGENUL H H2
ISTORIC
Hidrogenul a fost preparat, pentru prima dată, în
secolul al XVI-lea, de către Paracelsius, prin tratarea
fierului cu acid sulfuric.
Fe0 + H2+SO4 → H20 + Fe+2SO4
El l-a denumit aer asemănător vântului sau gaz ventosum.
În stare pură, hidrogenul a fost izolat abia în anul 1766,
de către Henry Cavendish, care îi descrie şi unele
proprietăţi, numindu-l aer inflamabil sau hidrat de flogiston.
Ulterior, în anul 1781, Lavoisier, obţine hidrogenul prin
trecerea vaporilor de apă peste fier încălzit la roşu.
3 Fe + 8 H2O → 4 H2 + Fe3O4 + 4 H2O
Lavoisier este cel care-i atribuie gazului denumirea
de Hidrogen: idor = apă, gennao = a forma, deoarece, prin
combustie formează apă.
 P R E P A R A R E: Sursele principale de hidrogen
sunt apa, acizii şi gazele naturale.
Obţinerea hidrogenului din combinaţiile sale se bazează
pe două tipuri de reacţii redox:
• Reducerea ionului H +
H+ + e → H · 2 H · → H2
• Oxidarea ionului hidrură (H -)
H- - e → H · 2 H · → H2
METODE DE LABORATOR: toate elementele aflate în stânga
hidrogenului în seria Volta-Beketov pot scoate hidrogenul din apă
sau din acizi.
Reducerea ionilor de H+ din apă
•Cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase:
2Na + HOH → 2NaOH + H2
•Alte metalele (Mg, Fe, Mn) reacţionează cu apa, degajând
hidrogen, în condiţii diferite de temperatură (700 C - 1000 C),
în funcţie de reactivitatea lor.
• Nemetale : B, Si, P, C reduc hidrogenul apei, la cald
C 0 + 2 H +OH → C +4O2 + 2 H2 0
P4 0 + 16 H +OH → 4 H3P+5O4 + 10 H2 0
• Reducerea ionilor de H + din apă poate fi realizată cu ionul de
H:- (hidrură) din hidrurile metalice:
Ca +2H2-1 + 2H +1OH → Ca +2(OH)2 + 2H2 0
• Reducerea ionului de H + din apă, cu metale, în mediu alcalin:
2 Al 0 + 6H2O + 2NaOH → 2Na[Al +3(OH)4] + 3H20
Zn 0 + 2H2O + 2NaOH → Na2[Zn+2(OH)4] + H20
• Reducerea ionului de H + din apă, cu nemetale, în mediu
alcalin :
Si0 + 4 H +OH - + 2 Na +1OH → Na2Si +4O3 + 3H2O + 2H20
-4e +1 e metasilicat de sodiu
• Reducerea ionilor de H+ din acizi, cu metale :
Zn0 + H2+1SO4 → Zn +2 SO4 + H20
-2e +2e
PROPRIETĂŢI FIZICE
* Gaz incolor, inodor, insipid. Difuzează foarte uşor în aer.
* Este cel mai uşor gaz (de 14,4 ori mai uşor ca aerul).
* Se lichefiază şi se solidifică (la temperaturi foarte scazute).
* Puţin solubil în apă (1 L apă, la 0oC dizolvă, 21,5 cm3 H2).
În stare lichidă este incolor, nu conduce curentul electric, are
d = 0,07, fiind astfel cel mai uşor lichid. În stare solidă este incolor
şi transparent, cristalizând în sistemul cubic.
* Se dizolvă în unele metale topite (ex: Ag, Al, Pd, Pb).
* Dintre toate gazele, are cea mai mare căldură specifică.
* Este stabil termic, la 2500oC disociază doar 3%.
* Molecula este diatomică: H2 (formată prin legătură covalentă
simplă, nepolară).
* Prezintă 3 izotopi:
- 11 H
- 21 H deuteriu, 21 D = hidrogen greu
- 31 H tritiu, 31 T = hidrogen supragreu
PROPRIETĂŢI CHIMICE
1. Reacţionează cu nemetale
- excepţie: P, As, Si, B – reacţionează pe cale indirectă
Reacţia este cu atât mai energică, cu cât elementul este
mai electronegativ.
2. Reacţionează cu halogenii (se formează HX)
- cu F2 : H2 + F2 → 2HF (- 250o C)
- cu Cl2: H2 + Cl2 → 2HCl (lumină)
- cu Br2 şi I2: H2 + Br2 → 2HBr (la cald)
3. Reacţionează cu O2 (se formează H-OH)
2H2 + O2 → 2 H-OH
Hidrogenul în stare pură arde, cu flacără liniştită, fără
explozie.
În momentul amestecării hidrogenului cu aerul, reacţia
devine explozivă si necontrolabilă.
4. Se combină cu :
- Sulf H2 + S → H2 S (hidrogen sulfurat)
- Seleniu H2 + Se → H2 Se (hidrură de seleniu)
- Azot 3H2 + N2 → 2NH3 (amoniac)
- Telur H2 + Te → H2Te (hidrură de telur, la 400o C)
5. Reducerea oxizilor metalici (de Fe, Co, Ni, Pb, Cu, Ag)
Cu+2O + H2o → Cuo + H2 +1O (400o C)
Ag2+1O + H2o → 2Ago + H2+1O (20oC - 25o C)
6. Reducerea clorurilor, iodurilor, sulfurilor:
2 AgCl + H2 → 2 Ag + 2 HCl
7. Hidrogen atomic (hidrogen în stare nascândă)
- Este foarte reactiv, comparativ cu H2
- Rezultă în reacţia dintre: Metal (Zn, Al, Fe, Sn) + Acid
- Are caracter puternic reducător !
- Reduce ionul Mn+7 din KMnO4 la Mn+2

2 KMn +7O4 + 5 Zno + 8 H2SO4 → 2Mn +2 SO4 + 5 Zn+2S O4

+5e -2 e K2SO4 + 8 H2 O

- Reduce ionul Cr2+6 din K2 Cr2+6 O7 la Cr+3

K2Cr2 +6O7 + 3 Zno + 7 H2SO4 → Cr2+3 (SO4)3 + 3 Zn+2SO4

+ 6 e/:2 -2 e/:2 K2SO4 +7H2O

- Reduce ionul Ag +1 din AgNO3 la Ag o metalic, în mediu

de HCl
Ag +1NO3 + HCl → Ag+1Cl-1 + HNO3
(precipitat alb)
 HIDRURI H-

Combinaţiile binare ale hidrogenului cu diferite elemente se

numesc hidruri.

După natura legăturii, hidrurile se clasifică în:

- hidruri ionice (saline)
- hidruri covalente (hidruri moleculare)
- hidruri metalice (hidruri interstiţiale)
 1. HIDRURI IONICE (SALINE)
Hidrurile ionice (saline) sunt combinaţii care conţin ionul
hidrură H- : alături de cationul metalului respectiv şi sunt
formate de metale alcaline şi alcalino-pământoase, prin reacţia
directă cu hidrogenul, la temperatură de 350 - 400o.
Reacţionează cu apa:
Li +1 H -1 + H +1OH - → Li +1 O -2 H +1 + H 20
-1 e +1e
Hidrurile ionice au caracter reducător:
Pot reduce sulfaţii la sulfuri, acidul sulfuric la hidrogen
sulfurat etc.
PbS+6O4 + 2 Ca+2 H2-1 → PbS -2 + 2 Ca(O -2H +1)2
+ 8 e/:2 - 4 e/:2

Reduc siliciul:
Si +4Cl4-1 + 4 Na+1 H-1 → Si - 4 H4+1 + 4 Na +1 Cl -1
+ 8 e/:2 - 2 e/:2
2. HIDRURI COVALENTE (MOLECULARE)

2.1. Beriliul şi elementele grupei III–A (cu excepţia

taliului, a cărui hidrură nu se cunoaşte) formează cu
hidrogenul hidruri covalente, deficiente în electroni.
Legătura dintre metal şi hidrogen este puternic polarizată:
Me +δ — H–δ
Lipsa unei configuraţii electronice stabile dar şi polaritatea
legăturii face ca aceste hidruri să se găsească în stare dimerizată
sau polimerizată, prin punţi de hidrogen.
H H H H H
Be Be B B
H H H H H
Fig. 1.1 – Structura BeH2 Fig. 1.2 – Structura B2H6
Aceste combinaţii cedează cu uşurinţă hidrogenul, ca ion
hidrură, H:- , având astfel, ca şi hidrurile ionice, un caracter
puternic reducător. În prezenţa apei, toate hidrurile eliberează H 2.
Hidrurile covalente deficiente în electroni, formează cu
hidrurile ionice, săruri complexe:
(Al H3)n ↔ n Al H3
Al H3 + Li H → Li +(Al H4)- tetra hidro aluminat de litiu
 2.2. Hidrurile elementelor din blocul p (gr.IV-gr.VII) sunt
covalente deoarece între aceste elemente şi hidrogen diferenţa de
electronegativitate este mică.
Moleculele hidrurilor din blocul p sunt unite între ele prin
forțe van der Waals slabe, astfel că sunt volatile și au puncte de
topire și de fierbere scăzute. Nu conduc curentul electric.
Formula generală a acestor hidruri este XH n sau XH8–n în care
n = numărul grupei din care face parte elementul.
Legătura covalentă este polarizată astfel:
Xδ– — Hδ+
Hidrurile pot ceda sau accepta electroni, comportându-se ca
acizi sau ca baze.
În grupă caracterul acid al hidrurilor creşte odată cu creşterea
numărului atomic, iar în perioadă creşte de la stânga la dreapta:
În grupă: HF < HCl < HBr < HI
În perioadă: CH4 < NH3 < H2O < HF
Caracterul bazic: variază în sens invers.
 Punctele de topire și de fierbere ale apei au valori anormal de
ridicate, comparativ cu hidrurile elementelor vecine din sistemul
periodic.
Apa este un lichid la temperatura obisnuită, în timp ce
hidrurile elementelor vecine sunt gazoase.
3. HIDRURI METALICE ( INTERSTIŢIALE )
Multe dintre metalele tranziţionale de tip d şi f (lantanidele și
actinidele) reacţionează cu hidrogenul formând hidruri metalice.
Elementele din mijlocul perioadelor 4, 5 şi 6 nu formează hidruri.
Absenţa hidrurilor în această zonă a tabelului periodic este numită
“the hydrogen gap” (golul de hidrogen).
Hidrurile interstiţiale se prepară prin încălzirea Metalului cu
Hidrogenul, la presiune ridicată. La temperaturi înalte, hidrurile
respective se descompun, și pe baza acestei reacții se obține hidrogen
foarte pur.
Acestea au, în general, proprietăţile metalului de la care provin:
sunt substanţe solide, cristalizate, au luciu metalic, conduc
electricitatea şi au proprietăţi magnetice.
În multe cazuri hidrurile metalice sunt compuşi
nestoechiometrici (exemplu: Ti Hn, La Hn etc.), compoziţia lor fiind
variabilă. Acestea pot fi considerate soluţii solide.
Metalele care pot dizolva diferite cantități de hidrogen în acest
mod, pot cataliza reacțiile de hidrogenare.
 Hidrurile metalice au densitatea mai mică decât a metalului,
deoarece atomii de hidrogen, având un volum foarte mic, se
dispun în interstițiile rețelei cristaline a metalului și astfel se
produce o dilatare a acesteia. Electronii hidrogenului se dispun pe
nivelele energetice vacante din benzile de energie ale metalului.
Nu se știe precis dacă hidrogenul este prezent în interstițiile
rețelei sub formă de atomi sau sub formă de ioni H+ cu
delocalizarea electronilor, dar hidrurile metalice au un puternic
caracter reducător.
Unele hidruri sunt piroforice.
Este interesant sistemul Pd/H2 deoarece, atunci când paladiul,
încălzit la roșu, este răcit în atmosfera de hidrogen, el poate
îngloba un volum de hidrogen gazos de aproximativ 935 de ori mai
mare decât volumul său.
Această proprietate poate fi folosită la separarea H2 sau O2 din
amestecul de gaze.
 OXIGENUL O
Z = 8; Greutatea atomică = 15,9994
Descoperitorul oxigenului este considerat chimistul englez
Joseph Priestley (1733- 1804), care l-a obţinut în anul 1771 prin
încălzirea NaNO3 şi în anul 1774 prin calcinarea oxidului roşu de
mercur, HgO, numindu-l aer deflogisticat.
Cel care demonstrat adevărata natură a acestui element a
fost Lavoisier (1781). El l-a numit generator de acizi: Oxys-
ascuţit, acid şi genaois- născător, deoarece el credea că intră în
compoziţia tuturor acizilor.
În final, în urma experienţelor sale, l-a denumit aer vital.
Oxigenul este elementul cel mai răspândit în natură.
• Liber, oxigenul se găseşte în aerul atmosferic, amestecat cu
azot şi alte gaze, în proporţie de 20,9%.
• În stare combinată, oxigenul se găsește în: apă, oxizi, silicaţi
minerali, oxosăruri (carbonaţi, sulfaţi, fosfaţi, nitrați, borați).
După Clarke, scoarţa terestră conţine 49, 13%.
 M E T O D E D E P R E PA R A R E

1. M E T O D E D E L A B O R A T O R
A. PE CALE USCATĂ. Calcinarea unor substanţe:
- oxizi de metale nobile (Hg, Ag, Au etc.):
2 Ag2+1O -2 → 4 Ag 0 + O2 0
- oxizi superiori care se reduc la oxizi inferiori, cu eliberare de
O2:
2 Pb +4O2 → 2Pb +2O -2 + O2 0
3 Mn +4O2 → Mn3 O4 -2 + O2 0
- peroxizi, cu disproporţionarea ionului peroxo- ( – O – O – ) :
2 BaO2- → 2 BaO -2 + O2 0
- săruri oxigenate cum sunt cloraţii, percloraţii, permanganaţii,
nitraţii, peroxodisulfaţii:
2 KCl +5O3 -2 → 2 KCl -1 + 3 O2 0 (500oC)
 În prezenţa unor catalizatori ca MnO2, PbO2 sau negru de platină,
reacţia decurge la temperaturi mai scăzute (1500C).
KCl +7 O4 → KCl -1 + 2 O2 0
- calcinarea permanganatului de potasiu:
KMn+7O4 + KMn+7O4-2 → K2Mn +6 O4 + Mn +4 O2 + O2 0
+1e +3e -4e
----------------------------------------

+4 e
Nitraţii se comportă diferit la încălzire:
- Nitraţii alcalini se descompun în nitrit alcalin (NaN +3O2 ) şi O2 :
2 NaN +5O3 → 2 NaN +3O2 + O2 0
- Nitraţii metalelor grele şi ai metalelor tranziţionale se descompun
în oxidul metalului respectiv, NO2 şi O2:
2 Pb(N +5O3)2 → 2 PbO + 4 N +4O2 + O2 0
2 Hg(N +5O3)2 → 2 HgO + 4 N +4O2 + O2 0
2 Cu(N +5O3)2 → 2 CuO + 4 N +4O2 + O2 0
- Nitraţii metalelor nobile se descompun în metalul respectiv, NO2 şi
O2 : 2 AgN +5O3 → 2 Ag + 2 N +4O2 + O2 0
 B. PE CALE UMEDĂ
La rece sau la cald, oxigenul se obţine din: apa oxigenată (H -1O - O-1 H),
peroxizi, unii oxizi şi unele oxosăruri, conform reacţiilor:
* la rece:
2KMn +7 O4 + 5H2O2-1 + 3H2SO4 → 2Mn +2SO4 + K2SO4 + 8H2O + 5O20
+5e -2e

NaOCl +1 + H2O2–1 → NaCl -1 + O20 + H2O –2

Na2O2-1 + 2H2O -2 → 2 Na +1 O -2 H+1 + H2O2 -1

-2e +1

Descompunere: H2O2 -1 → H2O -2 + O2 0

* la cald:
2 Mn +4O2 + 2 H2SO4-2 → 2 Mn +2SO4 + 2 H2O + O2 0 (+100oC)

K2Cr2 +6O7 + 4H2SO4 -2 → K2SO4 + Cr2+3(SO4)3 + 4 H2O + O2 0

2 KMn +7 O4-2 + 3 H2SO4 → 2 Mn +2SO4 + K2SO4 + 3 H2O + 5/2 O2 0

+5e -2e
 2. M E T O D E INDUSTRIALE
Procedeele industriale urmăresc extragerea oxigenului
din aer sau din apă.
A. EXTRAGEREA OXIGENULUI DIN AER
a. Prin încălzirea mercurului în aer la 4000C, se formează
oxidul de mercur, care, apoi încălzit la 6000C, eliberează
oxigenul fixat:
2Hg + O2  2HgO  2Hg + O2o
4000 C 6000 C

b. Oxidul de bariu, încălzit în aer la 5000C, fixează oxigenul

trecând în peroxid de bariu, care, încălzit la 7500C,
eliberează oxigenulfixat:


5000 C
 

7500 C

2Ba O + O2
+2 -2 o
2Ba O2
+2 -1
2Ba +2 O-2 + O2o

c. Metoda frecvent folosită pentru extragerea oxigenului

din aer este distilarea fracţionată a aerului lichid.
 B. EXTRAGEREA OXIGENULUI DIN APĂ
•Se realizează prin electroliza apei acidulate sau
alcalinizate:
La anod: se produce reacţia de oxidare a ionului
O –2 la O0

La catod: se produce reducerea ionului H+ la H0.

•Spaţiul anodic se separă printr–o diafragmă de spaţiul
catodic astfel încât cele două gaze să nu se amestece,
împiedicându-se difuzia şi impurificarea reciprocă a celor
două gaze.
Oxigenul se conservă şi se transportă în stare de gaz în
tuburi de oţel, la p = 150 atm şi mai rar în stare lichidă.
 PROPRIETĂŢI FIZICE
•Gaz incolor, inodor, insipid.
•Prezintă 3 izotopi naturali (16 8O; 17 8O; 18 8O) şi 3 artificiali.
•Densitatea în raport cu aerul > 1.
•Puţin solubil în apă, dar conţinutul său procentual în apă
este mai mare decât în aer.
•Solubil în solvenţi organici (CHCl3 ; CCl4).
•Se poate lichefia prin răcire şi comprimare.
•O2 lichid are culoare albastru deschis şi e mai greu ca
apa. Nu conduce curentul electric.
•O2 solid, la -2180C, formează cristale asemănătoare
gheţii.
•Molecula de O2 este foarte stabilă; la 3000oC gradul de
disociere este de 0,85%.
•În câmp magnetic, molecula de O2 se orientează în
direcţia liniilor de forţă, fiind paramagnetică, datorită
 PROPRIETĂŢI FIZIOLOGICE
•Rol important în întreţinerea vieţii
•Transportat de hemoglobină → oxihemoglobină
•Un adult consumă 600g O2 şi expiră 825 g CO2 în 24 h
•Dacă e inspirat la o presiune mai mare de 3 atm., devine
toxic deoarece procesele de ardere au loc cu mai mare
intensitate
•Plantele verzi consumă în timpul zilei CO2 şi elimină O2
(asimilaţie) iar la întuneric consumă O2 şi degajă CO2
(respiraţie)
•Procesele biologice naturale care consumă oxigen sunt
respiraţia fiinţelor vii şi putrezirea acestora după moarte,
când O2 este transformat în CO2 şi H2O. Procesul natural de