1.

* Muzica –
Muzica Preistorică;
2.
3.
Periodizare4
Antichitatea;
Evul Mediu – Timpuriu (secV-secXI)
- Mijlociu (secXII-secXIV)
= Ars Antiqua (secXII-secXIII)
= Ars Nova (secXIII-secXIV)
- Dezvoltat = Renașterea (XIV-prima jum. a sec.
XVII)
- Târziu = Barocul (a doua jum.XVII-prima jum.
XVIII)
4. Clasicismul (1750 - 1827)
5. Romantismul (1820-1900)
6.
* Sfr. sec. XVIII = o estetică nouă, un suflu nou, progresist.
* Continuatori ai artei clasice: A. Weber; Fr. Schubert; R. Schumann; F.M. Bartholdy;
* Compozitori pe deplin romantici = Hector Berlioz; R. Wagner; G. Verdi; Fr. Chopin;
Fr. Liszt; R. Strauss.
* Johannes Brahms – ori neoclasic, ori neoromantic.
* Evoluție corală:
* - corul a câștigat mult în expresie prin: armonii bogate; fraze de largă respirație;
ritmuri deosebite; influențe folclorice; cromatisme. Exemple: Saint – Saens,
Schubert, Schumann și Bartholdy.
* - fraza romantică are un ambitus mai larg;
* - apar noi indicații: mezzo-voce; sotto-voce; parlando; piagendo, ș.a.
* =˃ evoluția dramatismului piesei corale.

*Romantismul
(1820-1900)
* Caracteristicile muzicii specifice romantismului:
* - intensitatea emoțională a muzicii;
* - îmbinarea muzicii cu literatura;
* - trecere foarte rapidă dintr-o tonalit. în alta;
* - modulație continuă =˃ neliniștea autorului.
* Elemente de limbaj specifice epocii:
* 1. Simple – melodia = sistemul tonal → tonalitate lărgită;
* = re-apare melodia liberă, netematică;
* = tipuri de melodii: - mel. infinită (Wagner),
* - mel. - declamație/psalmodie
* (Mussorgski, Ceaikovski);
* - arioso – veriștii;
* - mel. impresionistă (Debussy).
* = re-apare sist. modal, în sinteză cu cel tonal, pe urm. căi: - inspir. din muz. epocilor pre-tonale - medievală,
* renascentistă, bizantină;
* - inspir. din foclor;
* = tema – continuă direcția barocă – clasică;
* - capătă semn. estetice suplim.: - ciclică (Beethoven, Simf. V; Schubert, Cvintetul cu 2 celli; Dvorak,
* Simfonia IX);
* - leit-motivul (Berlioz, Wagner);
* - tema de inspir. pop.
* - ritmica = metrică clasică divizionară;
* = ritmul =˃ noi semnif. : tema ritmică (Beethoven, Simf. V,); poli-ritmii și poli-metrii (Mussorgski, Ceaikovski);
* ritmica parlando; ritmul pop.
* = agogica – mult mai diversă, mai bogată, mai contrastantă.
* - dinamică = bogată, diversă, contrastantă;
* = capătă rol egal cu melodia și ritmul;
* = crearea impresiei de spațiu cu ajutorul
* nuanțelor (Beethoven-Simf. VI, p. III;
* Berlioz-Simf.fantastică).
* - timbrul = capătă rol egal cu mel., dinam., rit.;
* = apar tratate de orches. (Berlioz, Korsakov);
* = mijl. de divers. a timbrelor:
1. mărirea nr. de instr./voci;
* 2. includ. de instr. noi, în special cele de
* suflat-percuție;
* 3. noi tehn. de emisie-interpret.- con
* sordino/sul tasto/sul ponticello/

* pizzicato, etc.
*
* 2. Complexe – plurimelodia = monodia acomp./polif./omofonia;
* - armonia = continuă să fie tonală;
* = cultivă disonanța tonală;
* = cadrul tonal se „lărgește”→tonalit. lărgită;
* = apar primele relații armonice modale.
* - forme muzicale = prel. din baroc-clasic.: sonata,
* rondo, lied (bi/tripartit), temă cu
* variațiuni, fuga etc.
* = de sinteză – 2 sau ˃ forme comb. în
* aceeași lucr. muz. (Brahms–Simfonia IV,
* p. 4 = passacaglia+temă cu var.+sonată).
* - genuri muzicale – posibile clasificări:
* = după durată: a) miniaturi-vals, preludiu, impromtu, mazurka;
* b) durată medie-sonată, suită, concert, simf.,poem simfonic, uvertură,
* rapsodie, dans...
* c) monumentale-operă, simfonie-oratoriu, simfonie.
* = după nr. de interpreți: a) solistice-capriciu, sonată, preludiu...
* b) camerale-lied vocal, duo-sonată, cvartet, octet, trio...
* c) simfonice-simf., concert, poem simf.,uvertură, suită, rapsodie..
* d) operă-simf. cu voci, operă, missă (requiem).
* =după tipul interpreților: a) instr.-sonată, suită, concert, cvartet, vals, preludiu, simfonie..
* b) vocale-motet, coral, psalm, liturghie ortodoxă,imn;
* c) vocal-istr.-operă, missă, simfonie cu voci, lied, romanță, arie de concert.
* = după gradul de noutate: a) tradiționale-sonata, suita,
* concertul, simfonia, fuga,
* missa, preludiu;
* b) romantice-lied, poem
* simfonic, melodrama, drama
* muzicală, opereta, impromptu,
* balada...
* c) de școală națională-rapsodia,
* mazurka, dansul, romanța,
* poloneza, polka, balada, opera.
* = după conținutul estetic: a) ne-programatice-sonata,
* concertul, fuga, simfonia,
* suita, preludiu;
* b) programatice-poem simfonic,
* simfonie, suită, miniatură
* instr., uvertură.
* = după destinație: a) relig.-missa, liturghia, imn, coral, oratoriu;
* b) laice-...restul.
* = după formă: a) cu formă inclusă-sonata, simfonia, concert, cvartet, missă;
* b) cu formă diversă-uvertura, suita, oratoriul, aria, lied;
* c) cu formă liberă-rapsodia, suita, valsul, studiul, balada, mazurka, poloneza;
* d) improvizatorice-preludiul, studiul, impromptu, tema cu var.
* - genuri reprez.: muzica programatică; poemul simfonic; simfonia cu program și simfonia cu voci;
* liedul; concertul solistic: – de virtuozitate(Paganini, Chopin);
* - concertul simfonizat (Liszt, Brahms, Ceaikovski); opera.
* - estetica romantică = cultivarea imaginarului, fantasticului;
* = estetica contrastelor: - entuziasm debordant – depresie profundă;
* - frumos – urât;
* - bun – rău;
* - monumental-miniatural;
* - particular-general;
* - național-universal.
* = cultivarea urâtului, grotescului;
* = asimetria în forme;
* = protest împotriva dogmelor, legilor,
* regulilor, prin ignorarea sau încălcarea lor;
* = sentimentul domină rațiunea;
* = cultivarea tensiunii emoționale;
* = cultivarea specificului național.
* -estetica muzicală→2 direcții:
* I. Continuarea esteticii tradiționale – clasice în special:
* 1. romanticii timpurii (1800-1830) – limbaj clasic, expresie romantică;
* 2. neoclasicii (1850-1900) – o nouă sinteză clasic (baroc) – romantic;
* II. O nouă estetică:
* 1. contrastul, asimetria, diversitatea, accesibilitatea;
* 2. programatismul, sincretismul, specificul național.
*
* Revoluția franceză de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a determinat rigoarea compozitorilor
de a scrie cântece patriotice, revoluționare pentru 2400 de persoane (Gossec), sau pentru
trei coruri și orchestră (Mehul), ori coruri cu patru orchestre (Lesseur), bucurându-se de
importanța și atenția specifică perioadei revoluționare. Concomitent cu spiritul clasic, încep
să se întrevadă trăsături ale romantismului ( tendința către fantastic, sentimentalismul,
dorința de retragere în natură). Creșterea rolului și a expresivității textului în substanța
melodică, bagajul emoțional al conținutului muzical romantic sunt doar câteva din
preferințele preluate de muzica corală de-a lungul dezvoltării noului curent, cunoscând o
gamă variată de compoziții de la miniaturi și până la ample forme caracteristice vocal-
simfonice. Figurează, astfel, aproximativ 50 de lucrări pentru voci bărbătești și peste 20 de
coruri mixte cu sau fără acompaniament. Ceea ce a influențat creația de coruri prin
melodismul său este liedul, gen care se dezvoltă cu prioritate. Tot de la lied pleacă și Robert
Schumann, compunând lucrări corale în care îmbină elemente clasice și romantice (Popasul
țiganilor, opera Genoveva, oratoriul Paradisul și Peri).
* Secolul al XIX-lea poate fi denumit în cele din urmă, „ secolul ansamblurilor imense”,
întrucât întâlnim coruri cu 800 de persoane ( Hector Berlioz ), 400 de persoane ( Lesseur ),
chiar și un ansamblu de 1100 de persoane ( Creațiunea, de Joseph Haydn ). Aceste coruri
impresionează prin intensitatea dramatică și sugestivă, finaluri spectaculoase în cadrul unor
forme și de regulă bine determinate. Se înțelege deci, că rolul corului se regăsește în operă,
iar datorită cadrului scenic pe care aceasta i-l oferă, intervențiile corale au rezistat de multe
ori concurenței, virtuozității vocale soliste. Datorită posibilităților expresive ale corului, se
dezvoltă în creațiile corale ale compozitorilor tendințe naționale și romantice până la
momente de fantastic ( Karl Maria von Weber ), exprimarea voalată sau imperativă a
spiritului de patriotism ( Giuseppe Verdi ), corurile devenind adevărate strigăte revoluționare
și patriotice. Tot astfel se continuă spiritul revoluționar și în Franța prin corurile lui Charles
Gounod, Massenet, Georges Bizet, ș.a.
* Aducându-și o contribuție remarcabilă în evoluția tehnicii vocale, Richard
Wagner va fi unul dintre primii creatori care va lărgi paleta tehnică prin
conținutul tematic și prin tehnica de cânt, corul devenind în operele sale doar
un element de tradiție. Contemporan cu Wagner, dar cu o abordare diferită
asupra tratării corului, Johannes Brahms acordă o importamță deosebiță
acestuia, întrucât compozitorul a fost apropiat de cântul coral. El compune
aproximativ 100 de coruri mixte ( partituri corale ), bărbătești, sau pentru voci
egale, cu sau fără acompaniament instrumental, pe diverse teme, printre care
cântece de pahar, coruri ocazionale, comemorative, patriotice, valsuri, etc. Îl
întâlnim de-a lungul preocupărilor sale conducând ansamblul coral al curții
micului principat Lippe, iar mai târziu, devine dirijorul corului Academiei din
Viena. În 1859, înființează „ Corul de Femei din Hamburg” pentru care creează
partituri corale pe 4 voci egale, psalmi, cântece pentru cor de femei cu
acompaniament de harpă și două coruri opus17. Creția sa mai cuprinde cântece
și romanțe pentru cor, printre care cântecele patriotice „Veniți voluntari”,
Cântece populare germane, Cântece germane pentru copii, motete, 11 preludii
corale opus 122, 6 studii în canon, o missă „ a cappella”, pierdută astăzi,
precum și alte lucrări vocal-simfonice. Observăm o paralelă între Wagner și
Brahms: în timp ce primul opta pentru o muzică nouă, o „ muzică a viitorului ”,
negând formele tradiționale, cel din urmă dorea „ orientarea culturii muzicale
europene spre marile epoci ale trecutului ”, cu alte cuvinte, păstrarea ei într-
un anumit „ cerc de fier a unei severe forme clasice
* Ritmul tonal-funcțional
* - romanticii au preluat metrul clasic prin Beethoven, generând acel concept ritmic;
* - începând cu primii romantici (Schubert, Weber, Mendelssohn), accentul periodic nu va mai
* avea același rol activ și permanent;
* - inspirația romantică→un „spațiu” mai încăpător, peste jaloanele măsurii (F. Mendelssohn, Cântece
* fără cuvinte nr. 14);
* - clasificări ale mijloacelor prin care romanticii vor depăși efectele metrului:
* a) de natură ritmică: - legato între formulele ritmice pe timpi și peste bara de măsură;
* - înlocuirea unor timpi accentauți cu pauze;
* - introd. formulelor ritmice de diviz. excepțion. prin care se estompează
* accentele divizionare (Schumann, Carnaval);
* - utilizarea hemiolei.
* b) de natură agogică: -introd. unei mari diversități de timpi și alternări de timpi;
* - utiliz. unei bogate terminol. agogice;
* - extinderea principiului agogicii până la obținerea unor momente rubato
* de tip ornamental sau declamatoriu (F. Liszt, Ani de pelerinaj);
* - compoz. romant.renunță la recit. „secco” =˃ recit. dramatic/cântat;
* - se reinventează ritmul liber = o notație specifică – note mici+termeni agogici;
* c) de natură diversă: - prevalarea accentului ritmic (Wagner, Parsifal – act. II, 136) și melodic (Wagner,
* Tristan și Isolda – act I, sc. V);
* - manevrarea accentului dinamic (F. Chopin, Poloneza op. 71, nr. 2);
* - utilizarea unor ritmuri provenite din culturile folclorice ale diferitelor școli
* naționale romantice = mazurca, poloneza, landler-vals, habanera, bolero, etc.
* -prin toate aceste mijl., muz. romantică obține adesea
configurații
* ritmice pe spații întinse, ridicând problema formulei ritmice
* complexe;
* - romanticii gândesc metric prin natura discursului armonic
* (funcțional) =˃ generațiile urm. vor impune alte principii de
* organizare ritmică (sec. XX) – seriale/asimetrice/nesimetrice;
* - teoria muzicii a sec XX a creat o ruptură în cadrul unui
fenomen
* unic (ritmul), ceea ce a provocat multe confuzii cu mari
* repercursiuni asupra înțelegerii generale a fenomenului ritmic.
* Tonalitatea = alterarea permanentă a acordurilor =˃ proces de
* dominantizare în romant. median (Schumann, Chopin) și
* cel târziu (Liszt, Wagner, Brahms)→rezolvare propriu-zisă
* mereu amânată;
* = se remarcă unele intenții de intuiție modală (modalul
* popoarelor pe care le reprezintă) la compozitorii Șc.
* naționale roman. (Grieg, Chopin, Smetan, Mussorgski –
* Tablouri dintr-o expoziție);
* = prin inclavarea tensiunilor armonice ale melodiei
* funcționale barocă, clasică =˃ melodie romantică,
* principala purtătoare a conținutului expresiv.