Proiect la istorie

Miu Rares
Decebal a fost regele Dacie între anii 87-106. Acesta a fost născut între anii
55-60. Dacia s-a aflat la apogeul puterii sale sub regele Decebal. Deși mai
restrâns ca arie geografică decât Regatul lui Burebista (82-44 î.Hr.) -
cuprinzând Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul și sudul Moldovei, noul
stat era mai puternic și mai bine organizat. Limitele statului dac în timpul lui
Burebista (82-44 î.Hr.) au fost: în nord, Carpații Păduroși; în est, Pontul
Euxin; în sud, munții Haemus (Munții Balcani); în vest, Dunărea Mijlocie.
Progresele înregistrate în acest timp de societatea dacică erau multiple și
importante: o populație numeroasă și grupată în jurul multor dave în care
pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu lumea greco-
romană, o cultură înfloritoare cu puternice elemente originale.

Burebista (82 î.Hr. - 44 î.Hr.) a fost rege al geto-dacilor și

întemeietorul statului dac. Fiind un desăvârșit lider și strateg
militar a reușit unirea triburilor geto-dacice, iar cu ajutorul
sfatului său de tarabostes și cu ajutorul marelui preot, Deceneu,
a reușit să introducă o serie de măsuri administrative care au
avut un rol important în consolidarea și stabilitatea statului, a
recrutat oameni noi pentru administrarea agriculturii, strângerea
dărilor, supravegherea muncilor obștești obligatorii, făcând,
astfel, posibilă realizarea sistemului de fortificații în Dacia, a
introdus sistemul de legi beligines, iar pe plan spiritual și-a întărit
propriul cult.
Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco
Basarab, Bassaraba și Bazarad; n. anii 1270 – d. 1352,Câmpulung,
România) , supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este
considerat fondatorul Țării Românești. A domnit între anii ~1310 - 1352.
A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial
emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care, după Bătălia
de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din
Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome
conține mențiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis
Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius...”). O traducere mai
completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată.

Mircea cel Bătrân (n. 1355, Țara Românească, România – d. 31 ianuarie

1418, Curtea de Argeş, România) a fost domnul Țării Românești între 23
septembrie 1386 - noiembrie 1394 și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie
1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a
urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu,
binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea
mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele
Mircea cel Mare.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai
mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o
întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care
încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea
numismatică.Podunavia din titlurile lui Mircea cel Bătrân era Timocul
din Serbia de astăzi.
Ioan de Hunedoara (latină Ioannes Corvinus, maghiară Hunyadi
János, sârbă Janko Sibinjanin, slovacă Ján Huňadi, germană Johann
Hunyadi) cunoscut și ca Iancu de Hunedoara (alternativ Ioan (Ion)
Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 - d. 11 august 1456) a fost ban al
Severinului între 1438-1441, voievod al Transilvaniei între 1441-1446,
guvernator și regent al Ungariei între 1446-1453 și căpitan general al
regatului între 1453-1456, mare comandant militar, tatăl regelui
Matia Corvin.
Viitorul voievod s-a născut în jurul anului 1407 într-o familie
înnobilată în 1409, pentru merite deosebite de către Sigismund de
Luxemburg, rege al Ungariei. Tatăl lui Ioan a fost un român, sau
cuman Voicu/Voik/Vajk Corvin, "un gentilom destul de modest al
comitatului pur românesc Hunedoara", iar bunicul se numea
Șerb/Csorba

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit

Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română,
Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost
fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din
epoca medievală din Țările Române.

Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României,

înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste
calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră,
generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din
interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În
timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând
o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște
socială.
Vlad Țepeș (n. 1431, Sighișoara, Transilvania, România – d. 14 decembrie 1476,
București, Țara Românească), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către
străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476. Conform
legendei moderne s-a născut la Sighișoara în Voievodatul Transilvaniei, fiind fiul
lui Vlad Dracul și al unei nobile transilvănene. De fapt locul exact al nașterii nu
se cunoaște.

A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania - Cneajna Bathory,
apoi cu Jusztina Szilagyi din Moldova și apoi cu Ilona Nelipic[1], verișoară a lui
Matei Corvin.

A avut cinci copii, patru băieți și o fată: Radu și Vlad din prima căsătorie, Mihail
și Mihnea cel Rău din a doua și Zaleska din a treia căsătorie.. Se pare că Radu,
un descendent din Vlad Țepeș, s-a stabilit în Moldova și a pus bazele ramurii
moldovenești a neamului Drăculeștilor .

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Țara Românească – d. 9/19 august 1601,[9]
Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între
1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor
trei state medievale care formează România de astăzi: Țara Românească,
Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut
dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a

fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol
important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae
Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării
românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.
Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Țării Românești
între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor
române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a
sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de
bani depuse în străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o
lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma
sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i
poartă numele.

În politica externă Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv în

tabăra imperială, care într-un avânt semnificativ recuperase Ungaria și Transilvania de la
otomani. Și-a cumpărat bunăvoința turcilor, plătind regulat dările și vărsând sume uriașe
sultanului și funcționarilor de la Constantinopol, ceea ce i-a adus supranumele de „altın
bey” (română prințul aurului). Ținând agenți și spioni în toată Europa, domnul muntean
era informat asupra știrilor de pe întregul continent și informa simultan taberele rivale

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1676, Dimitrie Cantemir, Vaslui, România – d. 21

august/1 septembrie 1723,[4] Harkov, Imperiul Rus) a fost domnul Moldovei în două
rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 - 1711) și un mare cărturar al umanismului
românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf,
geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de
Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană,
voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al
nostru.”

Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în
1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-
a confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost
capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelității) și a însoțit armata otomană în
expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii oștilor otomane ale sultanului
Mustafa al II-lea de către austrieci în luptele de la Petrovaradin și Zenta, unde s-a convins
de decadența Imperiului Otoman.
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie/1 aprilie 1820, Bârlad, Moldova – d.
3 mai 1873, Heidelberg, Imperiul German) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al
statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al
Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.
Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea
Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile
Garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității
constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara
Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România,
cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.
În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa
Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru
Ioan Cuza să abdice.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel

Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839,
Sigmaringen, Hohenzollern-Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Castelul Peleș, România) a
fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România
după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza.

Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost
protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.

În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut
independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a
dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii.
A construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate
atracții turistice ale țării.
Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893, Sinaia, România – d. 4 aprilie 1953,
Estoril, Portugalia) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940.
Carol a fost primul născut al regelui Ferdinand I al României și al soției sale, regina
Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen
(transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la
tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României. S-a remarcat,
în timpul Primului Război Mondial, prin dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu
Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări la tron, neacceptate de
tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la
capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în
martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai. Carol și-a părăsit familia și a
rămas în străinătate în decembrie 1925, renunțând din nou la tron și trăind în Franța
cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a moștenit tronul la moartea
regelui Ferdinand, în 1927.

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen - d. 20

iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie
1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert
Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de
Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand
al II-lea al Portugaliei și a reginei Maria a II-a. Familia sa făcea parte din ramura
catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern.

Ferdinand și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen,

Germania. În 1885 a terminat cursurile Școlii de ofițeri din Kassel, fiind numit cu
gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei.
A urmat apoi studii la Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe
Politice și Economice din Tübingen, pe care le-a absolvit în 1889.
Mihai I (n. 25 octombrie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne,
Elveția) a domnit ca Rege al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și
între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de
stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu
al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al
României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu).

Mihai s-a născut la Sinaia, fiind fiul principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și al
prințesei Elena a Greciei. Din partea tatălui este nepot al regelui Ferdinand I și al
reginei Maria, iar din partea mamei nepot al regelui Constantin al Greciei. Astfel,
Mihai al României este descendentul celor mai importante familii regale și imperiale
ale Europei, printre ele numărându-se familiile regale britanică, rusă și habsburgică,
strămoși direcți ai săi fiind țarii Nicolae I și Alexandru al II-lea al Rusiei, regina
Victoria a Marii Britanii, împărați habsburgi, regi ai Prusiei, Portugaliei șamd.

Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România – d. 1 iunie 1946, Jilava, Ilfov,
România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful
Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[9] al Armatei în Primul Război
Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război,
șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării legionare a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor teritoriale din
1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea foarte tânărului
principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat cu puteri
dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul național-
legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie 1941.
Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești – d. 16 mai 1891, satul Florica, județul
Argeș) a fost un om politic român, ministru cu diferite portofolii în varii guverne,
fratele lui Dumitru C. Brătianu.

A fost membru de onoare (din 1888) al Academiei Române.[1] Ion C. Brătianu s-

a născut în anul 1821 și a fost fiul lui Constantin „Dincă” Brătianu și al Anei
Brătianu (n. Tigveanu). A urmat cursurile primare la Pitești avându-l ca dascăl pe
Nicolae Simonide. A intrat în armata munteană în 1838 și a vizitat Parisul pentru
a studia. Întors în Muntenia, a luat parte, împreună cu prietenul său, C.A. Rosetti
și alți politicieni proeminenți, la rebeliunea română din 1848, fiind prefect al
poliției în guvernul provizoriu al acelui an. După restaurarea rusească și
otomană, la puțin timp după aceea, s-a mutat în exil, refugiindu-se la Paris,
dorind să influențeze opinia publică franceză în favoarea uniunii propuse și
autonomia principatelor dunărene.

Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918, Scornicești, România – d. 25 decembrie

1989, Târgoviște, România) a fost un politician român, secretar general al
Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din
1967 până la căderea regimului comunist, survenită în 22 decembrie 1989.

La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN semnat de Ion Iliescu, a fost

constituit Tribunalul Militar Excepțional. La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și
Elena Ceaușescu au fost judecați de acest tribunal în cadrul unui proces sumar,
condamnați la moarte și executați la câteva minute după pronunțarea sentinței.

În iulie 2015, România a interzis prin lege „cultul lui Ceaușescu”. În timpul
dictaturii lui Nicolae Ceaușescu ziua sa de naștere era sărbătorită pe 26 ianuarie.
În perioada postdecembristă a fost prezentat Registrul stării civile care
dovedește că Ceaușescu s-a născut în ziua de 23 ianuarie 1918.