VitaminaB12

(cobalamina, ciancobalamina,
factor antipernicios) îndeplinește
rol de vitamină antipernicioasă
pentru om și este factor de
creștere pentru microorganisme.
Vitamina B12 este un
complex organo-metalic, cu inel
corinic (tetrapirolic), similar
nucleului porfirinic, la care se
adaugă ionul de cobalt. Nucleul
corinic are substituite grupe –
CH3, acetamidice și propion-
amidice. În centrul acestui
macrociclu se găsește ionul Co3+.
 Spre deosebire de toate celelalte vitamine, sursa exclusivă de
vitamină B12 exogenă pentru om o constituie alimentele de origine
animală. Plantele nu necesită cobalamină pentru creșterea și
dezvoltarea lor din care cauză această vitamină nu este sintetizată
și nu se găsește în legume și fructe, cu excepția celor fermentate
datorită contaminării bacteriene.

Cobalamina se elimină din organism prin bilă, urină, diferite

secreții și celule descuamate. S-a pus în evidență existența unui ciclu
enterohepatic major. La adultul hrănit în condiții normale, cu o dietă
echilibrată, cantitatea totală de vitamină B12 eliminată zilnic este de
aproximativ 2μg.
Cobalamina liberă este absentă în sânge și în alte compartimente
ale organismului. O anumită cantitate de cobalamină se elimină în mod
obligatoriu prin fecale.
 Rol metabolic
Vitamina B12 joacă rol de cofactor pentru unele enzime ce participă la
două tipuri diferite de reacții de transmetilare în care cofactorul enzimatic
este metilcobalamina și reacții de izomerizare la care participă adenozil-
cobalamina. În organismul uman au loc doar două reacții în care este
implicată cobalamina: metilarea homocisteinei cu formare de metionină și
respectiv izomerizarea metil-malonil-CoA cu formare de succinil-CoA.

Tulburări de aport vitaminic

Sindromul tipic al carenței îl constituie anemia pernicioasă,
caracterizată prin eritropoeză megaloblastică, cu modificări ale leucopoezei
și formării de trombocite.
Alterările hematologice, caracteristice pot fi însoțite de astenie,
paloare, dispnee, atrofia mucoaselor digestive, tulburări nervoase (scăderea
răspunsurilor reflexe și a perceperii senzoriale, greutate în vorbire și mers),
cât și tulburări gastro-intestinale.
 Vitamina C (acidul ascorbic,
factor antiscorbutic)
Vitamina C poartă și numele de
acid ascorbic deoarece este o
substanță acidă (acid organic) care
vindecă boala numită scorbut.

Este sintetizat de toate plantele, de unele microorganisme și de

majoritatea animalelor, cu excepția omului, primatelor, care sunt
tributare aportului exogen.
În sânge, durata de viață a vitaminei C este de aproximativ 16 zile,
la animalele care o sintetizează.
Absorbția la nivel intestinal a vitaminei C se realizează contra
gradientului concentrației sale prin intermediul unui sistem de
transport specific ce prezintă toate caracteristicile unui transport activ:
 Rol metabolic
Acidul ascorbic joacă un rol deosebit de important în numeroase reacții de
oxidare datorită proprietăților sale reducătoare. Aceste caracteristici, precum și
capacitatea sa de a reacționa cu radicalii oxigenați liberi determină rolul biologic
principal al vitaminei C - cel de protecție antioxidantă. Mai este implicat în
numeroase alte procese biochimice.
Nu are rol coenzimatic tipic, dar este necesară pentru buna funcționare a
creierului, ficatului, glandelor endocrine, în hematopoeză, participa la numeroase
reacții de oxido-reducere.

Tulburări de aport vitaminic

Carența de vitamină sau aportul alimentar redus poate conduce la tulburări
gastro-intestinale, boli infecțioase, afecțiuni metabolice cașectizante (cașexie =
scădere inexplicabilă în greutate) și la apariția scorbutului.
Apariția scorbutului este precedată de inapetență, scăderea rezistenței la efort,
infecții, dureri articulare, uscăciunea tegumentelor.
Într-un stadiu mai avansat apar hemoragii subcutane, musculare, gingivale.
Apar leziuni ale țesutului osos și cartilagiilor, ca urmare a perturbării biosintezei
colagenului. Stocajul normal al vitaminei C este suficient pentru cel puțin 3-4 luni
înaintea apariției semnelor de scorbut.
 Vitamine liposolubile

Vitaminele liposolubile se găsesc în mod obișnuit asociate cu

lipidele din alimentele naturale.
În organism, vitaminele liposolubile, provenite din alimentele
ingerate, se comportă la fel cu grăsimile și utilizarea lor depinde – în
mare măsură – de metabolismul lipidelor. Astfel pentru a fi absorbite
din intestin vitaminele liposolubile necesită absorbția normală a
grăsimilor din hrană. După absorbție, vitaminele solubile sunt
transportate – prin chilomicroni – la ficat și apoi depozitate; în ficat
vitaminele A, D și K iar în țesutul adipos vitamina E.
Nu sunt excretate în urină; cea mai mare parte sunt eliminate pe
cale biliară în fecale.
 Vitamina A (retinol, vitamina antixeroftalmică, vitamina
liposolubilă de creștere)
Furajele și produsele alimentare de origine vegetală și animală
conțin atât vitamina A cât și precursorii acesteia.
Este vorba de două vitamine care pot fi oxidate la aldehide sau acizi
fără pierderea activității biologice.
 Dacă hrana animalelor și omului nu conține vitamină A, aceste
organisme sunt capabile să o sintetizeze prin conversia provitaminelor
A biologic active.
În organism, vitamina A se formează în special la nivelul
mucoasei intestinale și mai puțin în ficat, mușchi, plămân, prin
transformarea provitaminelor A (α, β și γ-carotenii) prin oxidare la
C15.
 Vitamina A se găsește în produsele de origine animală în cantitate
mai mare decât în cele vegetale: ficatul unor pești de apă dulce,
gălbenuș de ou, lapte. Depozitul de vitamină A din ficat poate asigura
necesarul organismului pentru o perioadă lungă de timp (chiar peste 1
an). Aceste depozite scad în lipsa vitaminei E.

Rolul metabolic
Vitamina A (retinol sau acid retinoic) este indispensabilă vieții și
creșterii normale (în privința staturii și greutății). În absența vitaminei,
creșterea animalelor mici este oprită și cu timpul acestea mor.
Exercită acțiune protectoare asupra epiteliilor, asupra mucoaselor,
împiedicând pătrunderea microorganismelor (acțiune antiinfecțioasă).

Cel mai însemnat rol al vitaminei A este în procesul vederii

 Tulburările de aport vitaminic se pot instala în diferite împrejurări:
lipsa din alimente, incapacitatea organismului de a transforma carotenii
în vitamina A, tulburări în absorbția lipidelor, carotenilor și a vitaminei,
depozitarea insuficientă (boli hepatice), deficiență de Zn (necesar
mobilizării vitaminei A din ficat), malnutriție proteică.

Deficiența de vitamină A la copii și animale tinere afectează

sistemul osos (oprirea creșterii oaselor, erupții dentare întârziate,
rădăcini rău implantate, alterarea smalțului dentar) și apoi a țesuturilor
moi.
- epiteliile, indiferent de originea lor, apar keratinizate, ceea ce
conduce la tulburări ale glandelor exocrine, lacrimale;
- carența poate fi însoțită de infecții spontane;
- carența vitaminică se manifestă în principal la nivelul ochilor:
scăderea capacității de adaptare de la lumină la întuneric (nictalopie) și
hemeralopie – scăderea acuității vizuale și îngustarea spectrului vizual
pentru albastru – galben, oboseală la citit.
 Vitamina D (colecalciferol, vitamina antirahitică)
Grupul vitaminelor D este reprezentat de 5 vitamine cu structură
chimică și acțiune asemănătoare notate de la 2 la 6. Dintre ele mai
importante din punct de vedere al acțiunii biologice și al rolurilor
metabolice pe care le îndeplinesc – sunt vitaminele D2 și D3. Ele
corespund respectiv, provitaminelor ergosterol și 7-dehidrocolesterol.
Tocmai pentru a se sublinia această proveniență, vitaminei D2 i se mai
spune și ergocalciferol iar vitamina D3 se mai numește colecalciferol.
Ambele vitamine au activitate antirahitică (egală).
 Rolul metabolic al vitaminei D
Vitaminei D reglează metabolismul fosfo-calcic prin acțiunile
exercitate asupra țesuturilor țintă: intestin, os, rinichi.
Tulburările de aport vitaminic
Hipovitaminoza D
Formarea defectuoasă în piele a vitaminei D3, aportul alimentar
scăzut și/sau defecte intestinale de absorbție a vitaminei pot duce la stări
de hipovitaminoză D.

Hipovitaminozele D conduc la stări de boală care se manifestă prin:

- perturbări în metabolismul mineral (Ca++ și PO43-) și a secreției de
parathormon (PTH);
- defecte în mineralizarea osului.
În deficiență de vitamină D absorbția de Ca2+ fiind perturbată apare
hipocalcemia, însoțită secundar și compensatoriu de creșterea secreției de
PTH, iar PTH determină mobilizarea Ca2+ din oase pentru normalizarea
calcemiei. Se instalează o hipofosfatemie accentuată mai ales în stadiile
timpurii din cauza scăderii absorbției intestinale și în principal eliminărilor
renale (PTH scade pragul renal de eliminare pentru fosfați).
 Energetica biochimică

Celula vie este considerată o mașină care transformă continuu

energia conținută în structura moleculelor substanțelor nutritive din
mediul înconjurător în energie chimică pe care apoi o folosește în diverse
scopuri cum ar fi procesele de biosinteză, contracția musculară,
transportul prin membrană, excitație nervoasă.
Utilizarea substanțelor nutritive de către celulă se face prin
transformări metabolice, transformări care au loc cu participarea unui
număr mare de enzime.
Energetica biochimică studiază sursele, transformările și utilizarea
energiei la nivelul materiei vii.
Căile catabolice. Reacțiile catabolice permit captarea și stocarea
energiei chimice, rezultate din degradarea moleculelor de combustibil
biologic, sub formă de adenozin-trifosfat (ATP). De asemenea,
catabolismul permite conversia moleculelor alimentare (și a rezervelor
intracelulare de nutrienți) în substanțe de bază necesare pentru sinteza
moleculelor complexe. Producerea de energie prin degradarea
moleculelor complexe se desfășoară în trei etape:
 Cele trei etape ale catabolismului:
1. Hidroliza moleculelor complexe: În cursul primei etape,
moleculele complexe sunt descompuse în unitățile componente. De
exemplu, proteinele sunt degradate până la stadiul de aminoacizi,
polizaharidele până la monozaharide, iar triacilglicerolii până la acizii
grași liberi și glicerol.
2. Conversia unităților componente în intermediari simpli: În
cursul celei de-a doua etape, unitățile componente sunt degradate până
la acetil-coenzima A (CoA) și alte câteva molecule simple. O parte din
energia rezultată este captată sub formă de ATP, însă această cantitate
este redusă comparativ cu energia rezultată în cursul celei de-a treia
etape a catabolismului.
 3. Oxidarea acetil-CoA: Ciclul acizilor tricarboxilici (ATC)
reprezintă calea finală comună a oxidării moleculelor de combustibil
biologic, cum este acetil-CoA. Pe măsură ce electronii sunt transferați de
la moleculele de NADH și FADH2 la molecula de oxigen în cadrul
procesului de fosforilare oxidativă, sunt generate cantități mari de ATP.
În calea catabolică, energia eliberată prin degradarea diverșilor
compuși organici nutritivi este recuperată în bună parte sub formă de
ATP (în special în stadiul III, prin procesul de fosforilare oxidativă).

Calea anabolică sau de biosinteză necesită energie pe care o obține

prin hidroliza legăturii macroergice din ATP.
 Căile anabolice
Reacțiile anabolice constau în
combinarea moleculelor mici,
precum aminoacizii, pentru a forma
molecule complexe, cum sunt
proteinele
 Reacțiile anabolice necesită energie (sunt reacții endergonice),
care provine, de regulă, din descompunerea ATP-ului în adenozin-
difosfat (ADP) și fosfat anorganic (Pi). Deseori, reacțiile anabolice
implică reduceri chimice, caz în care capacitatea reducătoare este
asigurată cel mai frecvent de NADPH, o moleculă care cedează
electroni.
 Molecula de ATP cedează energia sa prin transferarea restului fosfat
unei molecule de acceptor specific care sub această formă este capabil să
îndeplinească unele funcții specifice celulei: de exemplu biosinteza
macromoleculelor (proces chimic), transportul activ prin membrană a
unor ioni anorganici și substanțe nutritive (proces osmotic) și contracția
musculară (proces mecanic). În timpul acestor procese ATP se desface în
ADP și Pa (fosfat anorganic). ADP este apoi refosforilat pe seama
energiei produsă în transferul de electroni închizând astfel ciclul energetic
al celulei.
 De reținut: catabolismul este un proces convergent –
cu alte cuvinte, o mare diversitate de molecule este
transformată într-un număr redus de produși finali
comuni. În schimb, anabolismul este un proces
divergent, în sensul că, dintr-un număr redus de
precursori se obțin numeroși polimeri sau produși
complecși.
 Reglarea metabolismului
Căile metabolismului trebuie coordonate astfel încât producerea de
energie și sinteza produșilor finali să corespundă necesităților celulare.
Mai mult, celulele nu funcționează independent una de cealaltă, ci mai
degrabă ca mici componente ale unei comunități de țesuturi în
interacțiune permanentă. Așadar, funcțiile organismului sunt coordonate
printr-un sistem de comunicare elaborat. Semnalele reglatoare care
informează fiecare celulă de statusul metabolic al organismului includ
hormoni, neurotransmițători, precum și cantitatea de nutrienți
disponibilă. Ulterior, acestea influențează semnalele intracelulare.
 Lipidele

Sunt constituenți ai organismelor vii, plante sau animale, greu

solubile în apă dar se dizolvă ușor în solvenți nepolari (eter, benzen,
cloroform etc.). Sunt compuși foarte răspândiți în lumea vie și
îndeplinesc funcții importante:
- sunt principala formă de depozitare și de transport a rezervelor
energetice ale organismelor;
- au rolul de izolatori electrici, termici, mecanici;
- sunt constituenți structurali ai membranelor celulare și
intracelulare;
- unele lipide au roluri importante în procesele de comunicare și
recunoaștere intercelulară
- sunt vitamine, hormoni etc;
 Natura chimică a lipidelor este foarte variată. Unele cuprind acizi
grași, legați esteric sau amidic și prin hidroliză sunt descompuse în
substanțele componente – acestea sunt lipidele saponifiabile.
O a doua clasă, lipidele nesaponifiabile, reunește diverse
categorii de compuși, hidrocarburi superioare și derivați oxigenați ai
acestora, care nu sunt scindate hidrolitic în compuși simpli.

Principalele grupe de
Lipidele nesaponifiabile
lipide saponifiabile sunt:
sunt în genere hidrocarburi,
= gliceridele sau
alcooli, aldehide, acizi care
acilglicerolii (sau grăsimi
cuprind schelete alifatice sau
neutre);
ciclice cu structură
= fosfogliceridele sau
poliizoprenică: terpene,
fosfatidele;
carotenoizi, steroizi.
= sfingolipidele
= cerurile sau ceridele
 Acizii grași

Acizii organici care intră în constituția lipidelor se numesc în mod

curent acizi grași. Sunt componenți ai majorității lipidelor saponifiabile.
În lipidele izolate de la diverse specii de plante și animale au fost
identificați peste 100 acizi diferiți. Acizii grași tipici cei mai răspândiți și
cei mai abundenți sunt acizii monocarboxilici alifatici cu catenă normală
saturată sau nesaturată și cuprind un număr pereche de atomi de carbon
(de la 4 la 26). Acizi grași ciclici, cu catenă ramificată, cu număr impar
de atomi de carbon sau cuprinzând și alte grupări funcționale sunt
întâlniți în natură doar ocazional.
 Majoritatea acizilor grași din organismele vegetale se găsesc sub
formă de esteri și săruri. Puțini acizi grași se găsesc în celule și țesuturi
în stare liberă, fiind disociați la pH-ul optim al mediului. În plantele
superioare predomină cantitativ acizii lauric, miristic și stearic. În
uleiurile vegetale acizii grași saturați se găsesc în cantitate mult mai
redusă, decât acizii grași nesaturați.
Acizii grași saturați, CH3–(CH2)n–COOH, cei mai răspândiți în
lipidele izolate din țesuturile mamiferelor sunt acidul palmitic (C 16) și
acidul stearic (C18). Acidul lignoceric (C24) se află în cantități
apreciabile în unele lipide din substanța nervoasă.
 Acizii grași nesaturați sunt acizi monocarboxilici, cu catenă liniară
care conțin în molecula lor una sau mai multe duble legături. Diferă între
ei prin lungimea lanțului și prin numărul și poziția dublelor legături.
Acizii grași nesaturați cu una sau mai multe duble legături
îndeplinesc roluri foarte importante în organismul animal, intervenind în
diverse funcții biologice. Cei mai importanți sunt acidul linoleic,
linolenic, arahidonic. În organismul uman și animal acești acizi care au
un rol foarte important nu pot fi sintetizați în cantitățile necesare și se
impune un aport alimentar, numindu-se acizi grași esențiali. Acizii
linoleic și linolenic nu sunt sintetizați în organismul mamiferelor, ci
numai în plante. Carența în acizii grași esențiali conduce la unele
tulburări cum sunt oprirea creșterii, perturbarea proceselor de circulație,
determină o fragilitate a capilarelor cât și alte dereglări.
Proprietățile acizilor grași: acizii grași saturați până la C8 sunt
lichizi, ceilalți sunt solizi. Acizii nesaturați sunt lichizi.
 Gliceridele (acilglicerolii) sau grăsimile neutre

Sunt lipidele cele mai abundente din natură. Sunt componentele

principale ale grăsimilor de rezervă din țesuturi și ale grăsimilor din
lapte.
Sunt esteri ai glicerolului cu acizii grași. După numărul grupărilor
alcoolice din glicerol esterificate se împart în monoacilgliceroli
(monogliceride), diacilgliceroli (digliceride) și triacilgliceroli
(trigliceride).
 Grăsimile de rezervă sunt alcătuite exclusiv din trigliceride. Mono-
și digliceridele sunt intermediari în cursul sintezei și degradării
trigliceridelor și se găsesc în țesuturi în cantități mici.
Trigliceridele din țesutul adipos uman cuprind următorii acizi grași:
acid oleic, acid palmitic, acid linoleic, ac, palmitoleic, acid stearic.
Triacilglicerolii sunt hidrolizați în glicerol și acizi grași:

În laborator această reacție necesită condiții energice, temperaturi

ridicate și/sau catalizatori. În organism hidroliza triacilglicerolilor este
catalizată de enzime denumite lipaze.
 A.Fosfogliceridele (Glicerofosfolipidele, fosfatidele)

Această categorie de lipide cuprinde cele mai importante lipide

structurale.
Glicerofosfolipidele la hidroliză formează glicerină, două molecule
de acid gras, acid fosforic, aminoalcool sau inozitol.
În asociere cu proteine și alte lipide alcătuiesc membranele tuturor
celulelor animale și vegetale.
Substanța de bază a acestor lipide este glicerol-fosfatul
 Fosfatidilcolinele (lecitine)
Sunt cele mai abundente fosfolipide, se găsesc în proporția cea mai
mare în structurile lipoproteice membranare. Cuprind restul fosfatidil
legat la aminoalcoolul colină:

Formula generală a unei fosfatidilcoline (lecitine)

este:

Lecitinele se prezintă ca o masă ceroasă, unsuroasă, de culoare

gălbuie, sau în stare pură, brună. În solvenții organici, cu excepția
acetonei, lecitinele sunt solubile.
 Fosfatidietanolaminele (cefaline)
Sunt esteri ai acizilor fosfatidici ce cuprind restul acid fosforic
esterificat cu etanolamină (colamină): HO-CH2-CH2-NH2. Ele însoțesc
lecitinele în organismele vegetale și animale.
Au structura:
 Fosfatidilserinele (serin-cefalinele)

Însoțesc în cantități mici celelalte fosfolipide în membranele

biologice. Cuprind restul fosfatidil legat de aminoacidul serină:

Prin decarboxilarea restului de serină dau naștere la

fosfatidiletanolamine:
 Fosfatidilinozitolii (inozitol-fosfatide, fosfoinozitide)

Se află alături de celelalte lipide în toate țesuturile. Sunt mai abundente

în substanța nervoasă. Conțin restul fosfatidil legat de un polialcool ciclic,
inozitol.

Fosfatidilinozitolii au structura:
 Fosfatidilglicerolii

Sunt fosfolipide fără azot. Cuprind unul sau două resturi fosfatidil
legate de glicerol. Difosfatidilglicerolul (cardiolipina) este principala
componentă fosfolipidică a membranei interne mitocondriale.
Fosfatidilglicerolul este component al surfactantului pulmonar (lichid
implicat in reducerea tensiunii superficiale la nivelul epiteliului alveolar).
 B. Sfingolipidele

Sunt lipide structurale ca și fosfatidele, fiind absente în grăsimile

de depozit. Țesutul nervos cuprinde cantitățile cele mai mari de
sfingolipide.
Există două categorii de sfingolipide:
- sfingomielinele, lipide cu fosfor, care împreună cu
glicerofosfolipidele, alcătuiesc grupa fosfolipidelor;
- glicosfingolipide, care nu mai cuprind fosfor, ci unul sau mai
multe resturi glicozil, sunt glicolipide.
 Sfingomielinele
Sunt fosfolipide răspândite în toate structurile membranare, în
lipoproteinele plasmatice. Sunt deosebit de abundente în substanța
nervoasă albă, nervii periferici

Glicosfingolipidele cuprind ceramidă legată glicozidic de

monozaharide (hexoze) sau oligozaharide. Se împart în: cerebrozide
(glicolipide neutre), și gangliozide (glicolipide acide).
= cerebrozidele se găsesc în majoritatea țesuturilor dar sunt mai
abundente în creier (substanța albă), în nervi;
= gangliozidele sunt glicolipide prezente în cantități mici în toate
țesuturile, dar sunt mai abundente în creier și nervi.
 Lipidele nesaponifiabile

Sunt lipidele care nu sunt scindate prin hidroliză.

Principalele lipide nesaponifiabile sunt: terpenele, carotenoizii,
steroizii.

Terpenele sunt foarte răspândite în regnul vegetal, intră în compoziția

uleiurilor eterice care dau mirosul florilor, al fructelor. Țesuturile animale
cuprind și ele cantități mici de terpene. De exemplu, geraniolul, farnesolul,
scualenul, intermediari în biosinteza colesterolului, vitaminele K și E,
ubichinona

Carotenoizii sunt răspândiți în regnul vegetal unde joacă roluri

importante în reacțiile fotochimice. Sunt colorați în roșu-portocaliu.
 Steroizii

În această clasă intră un număr mare de compuși lipidici răspândiți în

plante, animale, microorganisme.
Principalele grupe de steroizi: hormonii estrogeni, androgeni,
corticosuprarenalieni, acizii biliari și sterolii.
Cel mai important sterol din regnul animal este colesterolul. Lipsește
la plante, microorganisme, nevertebrate. Este un component esențial al
tuturor structurilor membranare lipoproteice. Are rol structural, este
prezent în majoritatea membranelor celulare și în același timp este
precursorul tuturor celorlalți compuși steroidici.
 Zaharuri
Hidrații de carbon sau zaharurile (zaharidele sau glucidele) sunt
simplu definiți ca fiind compuși polihidroxicarbonilici
(polihidroxialdehide sau aldoze, polihidroxicetone sau cetoze) sau
derivați ai acestora.
Hidrații de carbon se împart în:
A) Monozaharide;
B) Oligozaharide și
C) Polizaharide.

Au formula empirică (CH2O)n, unde n ≥ 3 are valoarea egală sau mai

mare de 3.

A) Monozaharidele (sau ozele), sunt denumite simplu zaharuri.

Cele mai simple monozaharide sunt cele cu trei atomi de carbon,
triozele, respectiv aldehida glicerică și dihidroxiacetona
 Cel mai răspândit monozaharid este cel cu șase atomi de carbon,
respectiv D-glucoza, de la care derivă o serie întreagă de monozaharide.

D-glucoza reprezintă sursa energetică majoră pentru cele mai multe

organisme, cât și piatra de construcție a unor polizaharide, cum ar fi
amidonul și celuloza.

B) Oligozaharidele conțin de la 2 la 10 unități monozaharidice unite

printr-o legătură glicozidică:
- dizaharidele sunt formate din două monozaharide legate printr-o
legătură glicozidică. Cele mai cunoscute dizaharide sunt: maltoza, lactoza
și zaharoza.
 Maltoza ( este un dizaharid reducător), produsul intermediar al acțiunii
amilazelor asupra amidonului, conține două resturi de glucoză.

Se găsește în semințele
germinale ale cerealelor, ca
produși de hidroliză ai
amidonului.

Lactoza ( este un dizaharid reducător) se găsește în lapte (cca 5% în

zerul obținut după separarea grăsimilor); este formată dintr-o moleculă
de galactoză și o moleculă de glucoză (prin hidroliză acidă sau
enzimatică formează o moleculă de galactoză și o moleculă de glucoză).
 Zaharoza (un dizaharid nereducător), este răspândită în multe
organe vegetale (fructe, semnițe, frunze). Este constituit dintr-o moleculă
de α-D-glucopiranoză și un de β-D-fructofuranoză.

Prin hidroliză acidă sau

enzimatică (cu o enzimă –
invertaza) formează o
moleculă de glucoză și una
de fructoză.

C) Polizaharidele sunt molecule cu masă moleculară mare,

mergând până la sute de molecule de monozaharide, legate împreună,
care în urma hidrolizei sunt eliberate. Unitatea monozaharidică
predominantă a polizaharidelor este D-glucoza. Cele mai importante
polizaharide răspândite în regnul animal sunt amidonul (starch) și
celuloza, iar în regnul animal, glicogenul.
 Polizaharidele au două funcții biologice majore, ca formă de stocare
a energiei și ca elemente structurale. Amidonul este forma principală de
stocare a energiei în cele mai multe plante, în timp ce celuloza este
principalul component structural extracelular din pereții celulari rigizi ai
țesuturilor fibroase și lemnoase din plante. Glicogenul, are o structură
asemănătoare cu amidonul, este principalul hidrat de carbon de rezervă
din animale.
Amiloza se dizolvă ușor în
Amidonul nu este o substanță apă rece. Cu apa caldă formează
unitară. Granulele sale sunt coca caracteristică amidonului.
formate din două componente: Cu iodul dă o colorație albastru-
amiloză și amilopectină care se închis care dispare la cald și
găsesc uniform repartizate. Are reapare la rece.
structură liniară. Masa moleculară Amilopectina reprezintă 70-
variază în funcție de natura plantei, 80% din totalul amidonului având
fiind cuprinsă între 10000 și greutatea moleculară 200000-
100000.
Cea mai importantă reacție a 1000000. Are o structură
amidonului este hidroliza. Hidroliza ramificată. Cu iodul amilopectina
enzimatică a amidonului este dă o colorație roșu-violet.
realizată de α-amilaze și β-amilaze.
 Celuloza este constituentul principal al pereților celulelor vegetale.
Este cea mai răspândită substanță organică în natură. Celuloza în
general se află sub formă de fibre amestecate cu alte substanțe ca:
lignina, hemicelulozele, materiile pectice, lipide, rășini, taninuri,
pigmenți, săruri minerale. Este formată prin policondensarea unui
număr mare de molecule de β-glucoză. Hidroliza enzimatică se produce
sub acțiunea celulazei, care duce la celobioză și apoi celobiaza o
hidrolizează până la β-glucoză.

Cu toate că organismul uman nu posedă enzimele necesare

hidrolizei, prezența celulozei în hrană, în cantități foarte mici este
necesară, având un rol important în peristaltismul și tranzitul intestinal.

Glicogenul este substanța de rezervă a mamiferelor cu structură

asemănătoare amilopectinei.
 Proprietățile chimice ale zaharidelor

1. Reducerea monozaharidelor duce la polialcoolii corespunzători. În

organism reacția este catalizată de enzime NADH și NADPH
dependente.

2. Oxidarea ozelor poate decurge fie la gruparea carbonil, când se

obțin acizi aldonici (oxidare blândă, cu apă de clor sau de brom):

fie la gruparea alcool primar când se obțin

acizi uronici:
3. Esterificarea ozelor cu acid fosforic reprezintă o etapă importantă în
însăși menținerea ozelor în celulă ca și metabolizarea lor ulterioară.
Printre esterii fosforici ai ozelor menționăm glucozo-6-fosfatul, fructozo-
6-fosfatul, fructozo-1,6-difosfatul.