Armata romană

Timpurie, republicană și imperială.

Armata romană (latină EXERCITUS•ROMANORUM)
este termenul generic pentru forțele armate terestre
ale Regatului Romei (până în 500 î.Hr.), Republicii
Romane (500 î.Hr. - 31 î.Hr.), Imperiului Roman (31
î.Hr. - 476 d.Hr.) și ale Imperiului Roman de
răsărit (Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων [„împărăția Romeilor”],
prescurtat Ῥωμανία (Romania), supranumit din sec. al
XVIII-lea Imperiul bizantin) (476 - 1453). Termenul a
fost în uz circa 2000 de ani, perioadă în care forțele
armate romane au suferit numeroase schimbări în
compunere, organizare, echipamente și tactici,
păstrând un nucleu de tradiții de durată.
Există puține izvoare sigure despre istoria timpurie
a Romei. Armata romană timpurie era organizată în
trei triburi, fiecare dintre acestea oferind câte 1.000 de
oșteni pedeștri comandanți de un tribunus militum,
plus trei escadroane formate din 100 de oșteni călare
(aceștia puteau fi equites sau celeres), comandați de
un tribunus celerum. La începuturile armatei romane,
echipamentul din fier era relativ rar.
Pumnalele, spadele de bronz și lăncile au fost treptat înlocuite. Coifurile
erau de modele diferite, dar poate cel mai impresionant din punct de
vedere vizual era modelul Villanova. Un astfel de coif a fost descoperit
la Tarquinia. Coifuri Villanova au fost descoperite și în alte necropole din
centrul și nordul Italiei și datează din secolele IX-VII î.H. Un tip de coif
asemănător (însă fără creastă metalică) era „clopotul”.
Armura conținea uneori platoșă de zale. La un moment dat, romanii au
adoptat falanga de la hopliți, introdusă în Italia probabil de
coloniștii greci. Primul autor care a folosit termenul de
„falangă”(„φαλαγξ”) este Homer. Denumirea hopliți era derivată de la
„hoplon”, un scut circular cu un diametru de circa 90 de centimetri. Era
confecționat din lemn și acoperit cu un strat de bronz.
Scuturile erau legate cu o curea de cotul stâng și ținute de mâner.
Principala armă a hopliților era o lance folosită la împuns, de
o lungime de circa 2,45 metri. O armă secundară era, de obicei,
o spadă scurtă. Soldații luptau în formație compactă, fiecare stând unul
lângă altul și lăsând partea dreaptă descoperită, pentru ca aceasta să
fie protejată cel puțin de scutul soldatului vecin.[4]
Falanga greacă a apărut pentru prima oară în Grecia, probabil în secolul
al VIII-lea î.H. Chiar dacă coiful, scutul și armura ofereau o protecție
foarte bună, luptele corp la corp erau foarte periculoase, mai ales dacă
inamicii erau echipați la fel de bine și erau la fel de agresivi. O falangă
victorioasă suferea pierderi de circa cinci la sută, mai ales în primele
rânduri. Luptele fiind foarte dure, falangele aveau în rare cazuri mai
puțin de opt rânduri, unele falange putând fi compuse din până la
patruzeci de rânduri.
Oștenii din rândul doi, îi puteau străpunge pe
dușmani, pe deasupra umerilor soldaților din
primul rând. Oștenii din rândurile nu puteau participa
la ciocnirile în care erau implicate primele două
rânduri.
Hopliții erau oameni relativ înstăriți și își puteau
procura dotare militară scumpă.
Adoptarea falangei de către romani nu a dus la
abandonarea modurilor mai vechi de luptă. Gărzile
de corp ale regelui erau recrutate preponderent din
unitățile ecvestre de tip equites.
O sursă fragmentară, dar de încredere, „Ineditum
Vaticanum”, consemnează că equites nu s-au
remarcat până la războaiele cu samniții din secolul IV
î.H. O reformă importantă a armatei a avut loc în
timpul lui Servus Tullius, care a creat
sistemul servian. Titus Livius și Dionysus au relatat
detaliat despre acest sistem. Valoarea averii tuturor
bărbaților romani era înregistrată într-o listă de
recensământ, numită census. După avere, erau
repartizați în cinci clase. Acestea erau organizate
în centurii, astfel că cei din ordinul ecvestru serveau
în cele 18 centurii de cavalerie.
Fiecare clasă era împărțită
în centurii de seniores și iuniores, după vârstă.
Această organizare a mers, probabil, mână în mână
cu adoptarea tacticii hopliților (dar nu toți istoricii
împărtășesc această variantă).
Odată ce a apărut noua formațiune de luptă, a fost
nevoie de un echipament nou: clipeus (scut rotund)
și paloșul. Diferențele între echipamentul soldaților
din clasele I-III (probabil și IV) sunt nesemnificative.
Organizarea
Fiecare legiune a armatei romane era formată din zece cohorte, fiecare
cohortă fiind formată din 480 de oameni, care la rândul lor erau împărțiți
în 6 centuriae, fiecare comandată de un centurion. Centurionii purtau
titluri după vechime: pilus prior, pilus posterior,princeps prior, princeps
posterior, hastatus prior, hastatus posterior [17]. De asemenea, erau și
120 de cavaleriști, o legiune totalizând în jur de 5500 de soldați. Sub
Augustus a fost numit un comandant permanent-legtus legionis (acesta
era un senator care avea de obicei între 30 și 40 de ani). Locțiitorul de
comandant era celălalt senator din unitate, tribunus laticalvius, ce avea
în jur de 20 de ani.Al treilea la comandă era praefectus castrorum,
prefectul taberei. Pilus reprezenta un alt nume pentru triarius. O
centurie era formată din 80 de oameni împărțiți în zece grupuri, numite
contubernia. După aceea urmează cinci tribuni augusticlavi sau tribuni
ecveștri. În partea de sfârșit a grilei se aflau milites gregarii, soldații
obișnuiți. După înrolare, ei petreceau câteva luni în tabără. Apoi intrau
într-o legiune unde își petreceau primele luni ca recruți. Prima oară erau
promovați ca sesquiplicarius, exact ca tesserarius sau cornicen, etc.
Urma apoi postul plătit de două ori (duplicarii), la fel ca optio, signifer,
sau aquilifer.
Diferențele între armata romană din secolul IV d.H. și armata romană
din perioada Principatului constau în existența unei armate de câmp
mobil, organizarea cavaleriei în organisme independente față de
infanterie și dimensiuni mai mici ale unităților legionare.
 Decorațiile
 Romanii aveau obiceiul de a crea și purta coroane și jertfe pentru a semnifica o onoare
primită, un eveniment sărbătorit, sau un ritual observat. Așa cum era obiceiul lor, s-au
adaptat unui obicei grec pe gusturile lor, creând o ierarhie de coroane pentru onoruri
militare, așa cum era subliniat de lege. Există trei categorii de probe pentru premiile
militare ale armatei romane: sursele literare, inscripțiile pe piatră (ocazional pe metale)
și sculptura. Dovezile sunt în general neregulate, dar de multe ori complementare și nu
se suprapun foarte mult. Sursele literare pentru perioada secolelor II î.H.- VI d.H., sunt
cuprinse între Caecilius Statius și istoricul grec Procopius.
 Unul dintre premiile primite de armata romană era scutul rotund, clipei sau clupei.
Aceste scuturi erau ocazional date ca premiu, deși niciodată nu au devenit. Niciunul
dintre cei doi ofițeri ai armatei la începutul Principatului nu au primit ca premiu clipei,
poate doar faimosul clipeus garantat de Augustus prin decretul Senatului. Acest premiu
a fost însoțit de o corona civica, așa cum apare și în „Res Gestae Divi Augusti”. Corona
civica era un premiu care se acorda soldaților care-și salvau camarazii de la moarte și
era făcut din frunze de stejari și ghinde. Alte premii puteau fi:
 Corona Longa, mai mult un cearșaf, decât o coroană, se folosea la obiecte de decorat,
cum ar fi ușile și scaunele
 Corona Etrusca, era formată din frunze de stejar, decorate cu pietre prețioase și cu
panglici de aur
 torta sau Corona Pactilis, era făcută din materiale flexibile, precum flori, lână sau ierburi
 Corona Radiata, reprezintă raze de lumină ca și cum ar veni de la natură, era rezervat
zeilor, eroilor zeificați și împăraților să facă publicitate zeificării lor
 Corona Pampina, făcută din frunze de viță de vie, era identificată cu Bacchus
 Corona Muralis, era acordată primului soldat sau centurion care a trecut peste un zid și
într-un oraș asediat
 Corona Aurea, eliberată atât ambilor centurioni, cât și aparent unor principales, pentru