Psihologia

sociala
 Specific şi domeniu de studiu
Termenul de “psihologie socială” se referă la “două lucruri bine
distincte” (Ralea şi Herseni, 1966, 5): atât la psihologia socială ca
fenomen (“anumite activităţi sau procese psihice cu aspecte sau
implicaţii sociale”), cât şi la “cercetările şi cunoştinţele ştiinţifice
despre aceste fenomene” ( la psihologia socială ca ştiinţă .
Această remarcă (cuprinsă în primul volum consacrat domeniului
psihologiei sociale apărut la noi în perioada postbelică) nu şi-a
pierdut consistenţa. În ceea ce priveşte psihologia socială ca
fenomen, aceasta are o puternică prezenţă în cadrul vieţii cotidiene,
iar manifestările acestuia sunt cel mai frecvent surprinse în formule
„condensate”, sub forma proverbelor şi zicătorilor.
Psihologia Socială ca ştiinţă are o prezenţă mai puţin pregnantă în
România de astăzi: nu există ca specializare distinctă la nivelul
studiilor superioare, programele de masterat în acest domeniu au
început să se dezvolte abia în acest secol, iar dezvoltarea unor teme
de psihologie socială prin elaborarea unor teze de doctorat se face
încă sub „umbrela” catedrelor Psihologie sau Sociologie.
 Etape în evoluţia Psihologiei Sociale
• Preistoria (sec.VI î.H. – sec. al XIX-lea)
În această perioadă se încadrează contribuţiile diferiţilor filosofi şi adepţi ai
metodei speculative de abordare a fenomenelor psihosociale. „Elemente de
psihologie socială pot fi uşor detectate în gândirea socială a marilor filosofi.
Întrucât astfel de intuiţii despre natura socială a omului nu sunt
sistematizate şi sunt foarte departe de maniera actuală de conceptualizare,
recuperarea lor reprezintă în bună măsură un travaliu de interpretare”.
(Neculau, 2003, 29). Aceste intuiţii sunt întâlnite indiferent de tradiţia
filosofică urmată şi de contextul cultural. Totuşi, filosofia europeană este
cea care a conturat mai pregnat ideea primatului socialului asupra
individualului: „Prin intermediul legilor, statul reglează interacţiunile dintre
indivizi, urmărind pacea şi progresul” (Chelcea şi Boncu, 2003, 30) .
- Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) afirma că statul nu este doar
forma supremă de societate, ci şi încoronarea spiritului social obiectiv, în
cadrul căruia spiritele individuale sunt participante active;
- - Auguste Compte (1798-1857) intuina necesitatea unei ştiinţe a individului
în societate sub forma unei „morale pozitive” care să studieze fenomenele
morale sau individuale;
- - Wilhelm Wundt (1832-1920), fondatorul primului laborator de psihologie
experimentală considera că psihologia socială trebuie să studieze „sufletul
colectiv”, care este tot atât de real ca şi sufletul individual ( definit ca
„totalitate a trăirilor interioare”) .
Perioada clasică (1935-1960)
• Două experimente importante marchează începutul acestei etape:
cel realizat de Muzafel Sherif (1935) asupra efectului autocinetic
(„Iluzie optică prin care un punct luminos fix este perceput ca fiind
mişcător în condiţii de întuneric total”- Chelcea şi Iluţ, 2003,122) şi
cel efectuat de Kurt Lewin şi colaboratorii asupra climatelor şi
stilurilor de conducere;

• - Înfiinţarea în anul 1943 a „Research Center for

Group Dynamics” sub conducerea lui Kurt Lewin
(1890-1947) a jucat un rol major în perioada
clasică.
• - Leon Festinger (1919-1989) prin două teorii principale
ale sale, teoria comparării sociale (1954) şi cea a
disonanţei cognitive (1957) a avut o contribuţie
marcantă în istoria psihologiei sociale;
• - Solomon Ash (1906-1996) a încercat să impună
abordarea gestaltistă în psihologia socială, văzând
societatea ca fiind alcătuită din relaţii între instituţii,
grupuri etc., cu consecinţe psihologice la nivel individual.
Experimentele cele mai cunoscute ale lui Ash se referă la
conformism şi la percepţia socială;
• - Carl I. Hovland (1912-1961) a folosit experimentul în
cercetarea schimbării atitudinilor şi a efectelor diferitelor
componente ale procesului de persuasiune;
• - Harol D. Lasswell a conceptualizat vestita schemă a
analizei procesului comunicării: „Cine şi ce spune, ce
canal utilizează, cui spune şi cu ce efect?”. Spre
deosebire de celelalte perioade, psihologia socială clasică
este aproape în întregime dezvoltată pe pământ
american.
Perioada modernă (1961-1989)
• Pentru Septimiu Chelcea şi Ştefan Boncu, perioada modernă ar
putea fi descrise prin interacţiunea determinată de două coordonate
principale: expansiune şi tensiune internă.
a. Expansiunea psihologiei sociale s-a produs prin inaugurarea de noi
domenii de studiu:
- reprezentările sociale şi influenţa minoritară (S. Moscovici);
- identitatea personală (E. Erikson); - identitatea socială (H. Tajfel);
- comportamentul prosocial (B. Latané şi J. Darley);
- atracţia interpersonală (E. Berscheid şi E. Walster).
b. Tensiunea internă a luat aspectul unei crize complexe, vizând „trei
aspecte principale: un aspect care ţine de distorsiunile (artefactele)
introduse de procedurile experimentale, un aspect etic şi unul
referitor la relevanţa psihologiei sociale şi la felul în care au fost
construite teoriile ” (Chelcea şi Boncu, 2003,35).
Controversele şi tensiunile din cadrul psihologiei sociale nu au echivalat
cu suspendarea demersurilor de cercetare. În acest context se
dezvoltă în mod special teoriile atribuirii (referitoare la procesul prin
care individul dă un sens comportamentelor celorlalţi), cercetările
asupra comportamentului de ajutorare, studiul stereotipurilor etc.
Perioada contemporană (după 1990)
• Anii ”90 ai secolului XX readuc în prim plan ideea legăturii între
motivaţie şi cogniţie şi dezvoltă o serie de orientări teoretice
apărute anterior. De asemenea, se înregistrează o puternică
revitalizare a psihologiei sociale europene.
• O altă caracteristică importantă a perioadei actuale este
internaţionalizarea psihologiei sociale, multe ţări devenind din obiect
de studiu al psihologiei sociale adevărate producătoare de
cunoaştere psihosociologică, aşa cum este şi cazul României.
• Pentru Nicolae Radu şi colab. (2003, 5-19) există „trei începuturi”
ale psihologiei sociale româneşti:
a. Psihologia socială de tip clasic: dezvoltată în spirit european (în
special pe filiaţie germană şi franceză) cu accent pe macroteorie;
b. b. Psihologia socială empirică, unde accentul este pus pe
cercetarea concretului social şi mai puţin pe marile curente teoretice
europene;
c. c. Psihologia socială marxistă, abordare care se justifica prin faptul
că societatea socialistă avea probleme psihosociale inconfundabile,
de unde necesitatea unei abordări specifice. În ceea ce priveşte
evoluţia psihologiei sociale româneşti, aceasta a urmat cele cinci
etape de evoluţie descrise anterior, dar cu unele particularităţi de
dezvoltare.