Sunteți pe pagina 1din 11

APORTUL

CĂRTURARILOR
UMANIŞTI LA
CONSTITUIREA
LIMBII LITERARE
Elaborat de:
Druta Mihai
Umanismul românesc desemnează manifestarea curentului umanist în țările române. În comparație cu Europa
Occidentală, în țările române umanismul s-a manifestat târziu. Explicația pentru acest fapt a fost considerată
izolarea intelectuală față de Occident, deși această idee nu a rămas neatacată.

Operele marilor cronicarilor au fost tipărite abia la jumătatea secolului al XVIII-lea de către Mihail
Kogălniceanu, în Moldova, iar în Ţara Românească, de Nicolae Bălcescu. Pentru istoria limbii române, cronicile
reprezintă un nivel superior de utilizare a limbii, în comparaţie cu textele religioase care au fost tipărite în vremea
elaborării lor (cărţile mitropoliţilor).
Cronicile reprezintă o mărturie a eforturilor cronicarilor de a transforma limba dintr-un mijloc de comunicare
directă, într-un mijloc de creaţie şi de transmiterea a culturii.
Deşi cronicile sunt opere istorice, ele reprezintă primele exerciţii de compunere în limba naţională şi în ele
descoperim formele incipiente ale literaturii beletristice.
Menţionăm în primul rând, caracterul de memorii al cronicii lui Miron Costin pentru evenimentele dintre anii 1648 –
1661 şi mai ales, caracterul de memorii al cronicii lui Ion Neculce.
În al doilea rând, cronicarii participă afectiv la judecarea oamenilor şi a evenimentelor.
În cronici, găsim primele procedee ale prozei artistice, precum: descrierea, portretul, naraţiunea, dialogul.
Ureche ne-a lăsat un portret antologic al lui Ştefan cel Mare.
Miron Costin ne dă în cronică un tablou antologic referitor la invazia lăcustelor, atunci când mergea la Colegiul din
Bar din Polonia: „Acolo unde năpustea stolul de lăcuste, pământul rămânea negru şi împuţit“.
Când face portretul lui Dimitrie Cantemir, Neculce ştie să scoată în relief trăsătura de caracter dominantă. Astfel,
Cantemir era „nemăreţ, de vorovea cu toţi copiii“, iar ţarul „umbla pe jos ca un om prost“.
Pe Gin Ali Paşa, omorâtorul lui Constantin Brâncoveanu, îl caracterizează ca pe „un păgân turbat, mare
sorbitoriu de sânge, căruia diavolul i-a luat sufletul“.
Dar Neculce se remarcă mai ales prin talentul de povestitor şi în acest sens, lupta de la Stănileşti este povestită cu un
mare dramatism. O nuvelă s-ar putea scrie despre întâmplarea cu văduva boierului Chiriţă Sturdza, care la Ţarigrad
şi-a aaprins o rogojină în cap. acest motiv i-a inspirat lui Nicolae Filimon capitolul „Cu rogojina aprinsă în cap şi cu
jalba în proţap“.
Dialogul ca mijloc de exprimare este folosit de Camtemir în Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau judeţul
sufletului cu trupul
,,Letopiseţul Ţării Moldovei” – o imagine scrisă a istoriei ţării

Descendent al unei renumite familii boieresti din Moldova, Grigore Ureche isi indeplineste formarea intelectuala la scolile polone din Liov

Reintors in tara, cronivcarul parcurge cateva ierarhii domnesti ajungand in scurta vreme un apropiat al domnitorilor

"Letopisetul Tarii Moldovei" prezinta evenimente de la "descalecatul cel de-al doilea" adica de la domnia lui
Dragos Voda la domnia lui Aron Voda (1359-1594). Aceasta cronica va fi tiparita pentru prima doara de Mihail
Kogalniceanu in 1852.

Letopisetul este precedat de o "Predoslovie" (o prefata) in care autorul isi va argumenta motivele pentru
care a redactat aceasta opera

Principalul argument ar fi acela ca urmasii trebuie sa cunoasca istoria predecesorilor. Totodata Grigore
Ureche se plange de insuficienta izvoarelor care i-au servit ca punct de pornire, o cronica a domniei lui
Stefan cel Mare fusese redactata in limba slavona de Eftimie si Macarie

Din cauza absentei izvoarelor interne cronicarul se vede silit sa apeleze la carti straine - izvoare poloneze
Ideile fundamentale in acest letopiset sunt:

-ideea unitatii de origine a romanilor din toate provinciile "toti de Ram se trag";
-latinitatea limbii romane aducand ca argument evolutia etimologica a unor cuvinte;
-latinitatea poporului roman

In alcatuirea letopisetului Grigore Ureche surprinde schimbari de domnii, comploturi, lupta pentru putere,
obiceiurile de inscaunare, situatii de viata si fapte exemplare.
Cele mai multe episoade se incheie cu o "nacazanie salnim" adica o certare a celor puternici.

Constituita ca un epilog aceasta secventa a letopisetului prezinta ideea ca exista o ordine a istoriei
dictata nu de faptele umane ci de vointa divina.

Eroi exemplari precum Stefan cel Mare sunt propusi ca niste modele existentiale deoarece sunt pusi in
slujba lui Dumnezeu si mai ales a tarii.
La polul opus se afla cei care incalca legile divine dar si pe cele omenesti. Un astfel de personaj negativ
care suporta consecintele faptelor sale este craiul polon Albert
Scrierea cronicii este strabatuta de ideea respectarii actului creator. Autorul stie ca opera sa este importanta
deoarece reprezinta un incput al scrisului in limba romana pentr ca poporul nostru sa nu fie "asemeni fiarelor si
dobitoacelor".

Arta narativa a letopisetului

Arta narativa a acestui letopiset consta in: rafinamentul descrierilor ("episodul invaziei lacustelor") si
acuratetea naratiunii astfel domnia lui stefan cel Mare este prezentata prin faptele sale istorice,
personalitatea domnitorului in dispozitiile sale sufletesti contradictorii.
Cronicarul face nu doar o trecere in revista a faptelor ci prezinta si imprejurarile mortii domnitorului,
sentimentele poporului in fata acestui eveniment nefast si chiar starea vremii din acea perioada
Marii cronicari au fost boieri cărturari cu dragoste de ţară care şi-au însuşit ideile umaniste la şcolile latine din
Polonia: Grigore Ureche şi Miron Costin, la Academia grecească din Constantinopol, D. Cantemir, la şcolile din
Italia, C-tin Cantacuzino

. Coordonatele umanismului marilor cronicari


 
O primă coordonată se referă la faptul că toţi marii cronicari subliniază, pe lângă rolul instructiv, şi
valoarea educativă a istoriei.
În acest sens, Grigore Ureche în Predoslovie precizează că a scris faptele istorice „să rămâie
feciorilor şi nepoţilor să le fie de învăţătură, despre cele rele să se ferească, iar despre cele bune, să
urmeze şi să înveţe“.
Această idee va fi reluată şi de Miron Costin care în Predoslovie la cronică mărturiseşte: „Fost-au în
gândul meu, iubite cetitorule, să fac letopiseţul Ţării Moldovei din dăscălecatul ei cel dintâi, carele
au fostu de la Traian împăratul“, dar „sosiră aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisoare, ci de
griji şi suspinuri“. În plus, Miron Costin vorbeşte de răspunderea pe care o are cronicarul în faţa
contemporanilor şi a urmaşilor pentru că în „Predoslovie“ la De neamul moldovenilor arată: „eu voi
da samă de ale mele câte scriu“. Această operă a scris-o cu un dublu scop: pe de o parte, să
dovedească cu argumente istorice, filologice, arheologice, etnografice, romanitatea noastră.
Ion Neculce în Predoslovie după ce precizează că va relata întâmplări ce au fost scrise în inima sa,
îndeamnă pe cititori să citească acest letopiseţ pentru „a vă feri de primejdii şi veţi fi şi mai învăţaţi“.
A doua coordonată se referă la rolul personalităţilor istorice în determinarea evenimentelor istorice, idee
caracteristică epocii Renaşterii.
Ureche se referă la Ştefan cel Mare pe care îl compară cu Ahile din Iliada, văzând în acest domn un simbol al
luptei poporului nostru pentru independenţă.
Miron Costin rezervă un spaţiu mai larg în cronică, domniei lui Vasile Lupu, domn cărturar, care intenţiona să
domnească şi în Ţara Românească.
Ion Neculce în O samă de cuvinte, reproduce nouă legende despre Ştefan cel Mare, iar în cuprinsul cronicii, o
şesime este rezervată lui Dimitrie Cantemir, în vremea căruia a fost mare hatman şi în plus, Cantemir a făcut
primul tratat de alianţă, pe picior de egalitate, cu Petru cel Mare.
Cronicarii munteni Radu Greceanu şi Radu Popescu se ocupă de domnia lui Constantin Brâncoveanu.
A treia coordonată este despre etnogeneza românească, adică despre romanitatea şi continuitatea poporului
român în Dacia.
Ureche este primul mare cronicar după Olahus, care afirmă că „de la Râm ne tragem“ şi în sprijinul acestei idei
prezintă o serie de cuvinte din limba română care atestă latinitatea limbii: galina, mulier, femina ş.a.

Miron Costin în lucrarea Despre neamul moldovernilor, în sprijinul romanităţii aduce o serie de argumente din
domeniul lingvistic: „sanguis“, „mens“, „panis“, „terra“, argumente din domeniul arheologic, precum podul lui
Traian, argumente etnografice, ca portul opincilor, tunsoarea la spate, sau folclorice, precum însoţirea mortului la
groapă cu bocet.
Dimitrie Cantemir în Hronicul vechimii moldo-vlahilor, vorbeşte despre puritatea noastră romană, despre rolul
civilizator al romanilor, despre continuitatea noastră în Dacia.
În Ţara Românească, stolnicul Constantin Cantacuzino în Istoria Ţării Româneşti combate basna lui Simion
Dascălu şi e primul cronicar care dovedeşte continuitatea poporului şi după 271, prin argumente valabile şi astăzi:
– romanii nu puteau retrage în sudul Dunării o populaţie statornică în Dacia de sute de ani;
– niciun cârmuitor al statului întemeiat în Dacia n-ar fi admis să plece cu această populaţie în alte locuri cu
climă mai aspră;
– nu există nicăieri urme de-ale romanilor care au fost în Dacia şi care să fi fost mutaţi în sudul Dunării.
Pe ideea luptei pentru apărarea independenţei noastre se grefează patriotismul marilor cronicari, ca altă
coordonată esenţială.
Marii cronicari denunţă nu numai pe domnii care nu iubeau ţara, dar şi lăcomia turcilor pe care Miron Costin
o consideră ca un „pântec fără fund“.
Ion Neculce denunţă pe Dumitraşcu Catacuzino care aduce pe tătari să ierneze în ţară: „O! O! O! săracă ţară
a Moldovei, ce nenorocire de stăpâni c-aseştia ai avut! Ce asorţi de viaţă ţ-au cădzut!“
Dimitrie Cantemir în celebra lucrare Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane precizează cele trei cauze care
au dus la căderea turcilor: lăcomia, corupţia şi tirania.

Dragostea de ţară o identificăm şi în răspunsul dat de Miron Costin vizirului turc: „suntem noi moldovenii bucuroşi
să se lăţească în toate părţile cât de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să se lăţească“.
A cincea coordonată a umanismului românesc priveşte rostul omului în această lume.
Miron Costin cu poemul filosofic Viaţa lumii care dezvoltă tema „foruna labilis“, recomandă omului să ilustreze
viaţa lui care este „precum aţa“, cu fapte bune.
Preocuparea pentru condiţia umană o găsim în eseul filosofic Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Judeţul
sufletului cu trupul de Dimitrie Cantemir.
Despre destinul omului în această lume se ocupă Dimitrie Cantemir şi în lucrarea alegorică Istoria ieroglifică, unde
descrie lupta dintre Inorog şi Corb, lucrare care are caracter de pamflet politic şi social.

S-ar putea să vă placă și