TEMA II.

IDENTIFICAREA
CRIMINALISTlCĂ
IDENTIFICAREA CRIMINALISTlCĂ

• 2.1. Noțiunea și premisele științifice ale

identificării criminalistice.
• 2.2.Obiectele și genurile identificării
criminalistice.
• 2.3.Procesul și etapele identificării
criminalistice.
• 2.4. Diagnostica criminalistică.
 
2.1. Noțiunea și premisele științifice ale identificării criminalistice.

• Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiţiei, se realizează prin

intermediul administrării de probe. Una din modalităţile de probaţiune o
constituie şiidentificarea criminalistică, fără însă a se confunda cu aceasta
şi fără să sereducă la ea.
• Identificarea reprezintă activitatea de cercetare a obiectelor, fiinţelor sau
fenomenelor prin care se stabilesc însuşirile comune ale acestora dar şi
deosebirile dintre ele, pe baza acestor trăsături fiind împărţite în tipuri,
grupe şi subgrupe, scopul fiind acela de a stabili pentru fiecare entitate în
parte elementele de specificitate.
• Identificarea criminalistică prezină o activitate de examinare
comparativă a obiectelor materiale şi a imaginilor acestora în
scopul stabilirii identităţii lor şi obţinerii datelor utile pentru
descoperirea şi cercetarea infracţiunilor.
• Scopul final al identificării este stabilirea identităţii obiectelor, fenomenelor
sau fiinţelor supuse examinării.
Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice
• La temelia identificîrii stau cunoscutele teze dialectice privind individualitatea,
stabilitatea relativă şi reflectivitatea obiectelor lumii înconjurătoare.
• Esenţa individualităţii constă în aceea că chiar şi printre obiectele similare
cuprinse în clase, genuri, tipuri etc. nu există şi nici nu pot exista asemenea, care
ar coincide între ele pe deplin. Fiecare obiect este strict individual, irepetabil, la
singular, adică se distinge prin ceva de altele, asemănătoare lui. În ce priveşte a
doua premisă ştiinţifică – stabilitatea relativă, trebuie de subliniat că cu scurgerea
timpului obiectele şi fiinţele suferă prefaceri. Nimic nu este constant,
neschimbător. Totul se modifică şi se consumă. Însă, pentru o anumită perioadă
de timp orice obiect îşi păstrează un oarecare număr de trăsături calitative, care îl
face să rămînă ceea ce este. Deci, identificarea este obiectiv posibilă numai dacă
schimbările sunt neînsemnate, adică dacă ele nu modifică esenţa obiectului,
proprietăţile lui. În caz contrar, obiectul încetează de a mai fi acelaşi, el devine alt
obiect. Iată de ce, individualitatea apare relativ stabilă.
• O altă premisă o constituie reflectivitatea, adică capacitatea obiectelor de a se
reflecta şi de a fi reflectate. Reflectarea constă în însuşirea sistemelor materiale de
a reproduce particularităţile obiectelor aflate în conexiune. Reflectarea ca imagine
a obiectului, de rând cu celelalte premise permit identificarea, fie în sens pozitiv,
fie în sens negativ, de excludere a acestuia.
Principiile identificării criminalistice
• Principiul identităţii. În stabilirea identităţii se va avea în
vedere atât identitatea cu sine cât şi deosebirea de orice este altul,
stabilindu-se atât identitatea cât şi neidentitatea.
• Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice
în obiecte scop şi obiecte mijloc al identificării. Obiectul scop al
identificării este un obiect material care se află în legătură cauzală ci
fapta ilicită. Obiectul mijloc de identificare îl reprezintă urmele
obiectului scop, precum şi modelele de comparaţie.
• Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de
identificare.Identitatea unei persoane sau a unui obiect poate fi
determinată în măsura în care urmele create în câmpul infracţional
reflectă caracteristicile sale esnţiale.
• Principiul dinamicii caracteristicilor de identificare şi a
interdependenţei cauzale. Realitatea obiectivă este reprezentată de
dinamicitatea sistemelor materiale care se află în continuă
interacţiune, schimbare şi tranformare
2.2.Obiectele și genurile identificării
criminalistice .
• După cum s-a menţionat, identificarea criminalistică constă în stabilirea identităţii
unei fiinţe sau a unui obiect material cauzal legate de acţiunea ilicită. Ea este posibilă
numai atunci când obiectul identificării posedă caracteristici ce îl deosebesc de
celelalte, îl individualizează.
• Rezultă deci că obiectele propriu-zise, pe de o parte, şi caracteristicile prin care
acestea îşi manifestă individualitatea, pe de altă parte, constituie elemente de bază
ale identificării criminalistice.
• De asemenea, nu sunt obiecte de identificare însuşirile şi stările obiectelor
materiale. Acestea reprezintă calitatea obiectelor şi îndeplinesc un rol deosebit în
procesul de identificare - individualizează obiectul şi, totodată, îl deosebeşte de altele.
• Pornind de la cele menţionate şi ţinând cont de datele practicii judiciare, putem
afirma că obiectele identificării criminalistice sunt:
• a) persoanele participante sau implicate în activitatea infracţională;
• b) cadavrele şi resturile oaselor craniene ale acestora;
• c) lucrurile, uneltele, utilajele şi mecanismele care contribuie la soluţionarea justă a
cauzei;
• d) obiectele şi substanţele folosite la săvârşirea actului penal;
• e) animalele.
• Cu excepţia cazurilor reconstituirii unui întreg după părţile componente,
identificarea criminalistică presupune întotdeauna prezenţa a patru
categorii de obiecte:
• 1.Obiecte de identificat pot fi persoanele vii, cadavrele, animalele şi tot
felul de obiecte inanimate, caracteristicile cărora se examinează în vederea
identificării lor. Deoarece determinarea obiectelor menţionate constituie
scopul cercetării, acestea se numesc şi obiecte-scop.
• 2.Obiecte identificatoare sunt reflectările obiectelor de identificat sub
forma reflectărilor memoriale sau material-fixate (urme, înscrieri,
imprimări, amprente etc), care reproduc caracteristicile obiectului de
identificat şi pe baza cărora se realizează identificarea. Având în vedere
rolul acestor obiecte de a servi la identificarea obiectelor de identificat, ele
se numesc şi obiecte-mijloc. Apariţia obiectelor identificatoare este, de
regulă, legată cauzal de fapta săvârşită şi deci ele se înscriu în cadrul
obiectelor-probe materiale.
• 3.Obiecte de verificat sunt cele presupuse a fi creat reflectări
materiale, printre care se află şi obiectul de identificat. De exemplu, în cazul
când la locul comiterii faptei au fost descoperite urme de spargere,
instrumentul care s-a folosit în acest scop va fi obiectul de identificat;
urmele depistate servesc la identificarea acestuia şi deci se vor manifesta ca
obiecte identificatoare, iar instrumentele ridicate prin percheziţie sau alte
acţiuni procesuale fiind doar prezumate a fi utilizate de făptuitor, constituie
obiecte de verificat.
• 4.Dacă obiectele de verificat nu pot fi examinate nemijlocit
din cauza imposibilităţii sau a iraţionalităţii prezentării
acestora, se apelează la modele de comparaţie (reflectări
de obiecte verificate) prelevate de organul judiciar în ordinea
prevăzută de legislaţia în vigoare (art.154-156 Cod.proc.pen.),
dar şi conform anumitor reguli tactice.
• Modele de comparație libere…..
• Modele de comparație experimentale…..
În funcţie de modul de obţinere, se disting următoarele
modele:
a)    libere – acestea i-au naştere înaintea comiterii faptei,
neavînd legătură cu cauza cercetată;
b)    experimentale – se obţin în cadrul cercetării de expertiză
a obiectulu concret. Exemplu: gloanţele trase din arma
suspectă.
Regulile (cerințele) de obținere a modelelor de
comparație....
Genurile identificării criminalistice
• După caracterul obiectelor identificate, distingem următoarele
genuri de identificare:
• 1)-identificarea după imaginea păstrată în memoria omului și
reflectările senzoriale;
• 2)-identificarea după reflectările material-fixate;
• 3)-identificarea unui obiect pe baza fragmentelor acestuia.
(Doraș S.)pag.48.

• Identificarea se poate realiza sub 2 forme:

a)    Procesuală – care are loc în cadrul expertizelor, acţiunilor
de urmărire penală, rezultatele cărora prezintă probe judiciare.
b)    Neprocesuală – are loc la activitatea specială de investigaţie,
ş.a.,efectele căreia nu posedă forţă probantă.
În cadrul cercetării identificatoare, sunt antrenate multiple
obiecte, rolul lor fiind diferit..... 
2.3.Procesul și etapele identificării criminalistice.
• Etapa întâi este cea de examinare prealabilă a materialelor prezentate, fiind consacrată
însuşirii de către expert a problemelor ce necesită soluţionare prin intermediul expertizei,
verificării stării şi suficienţei materialelor propuse spre examinare, împrejurările cauzei cu
prilejul cercetării căreia s-a dispus expertiza. În acest scop, expertul ia cunoştinţă de ordonanţa
organului de urmărire penală sau de decizia instanţei judiciare privind dispunerea expertizei,
efectuează un studiu general al tuturor materialelor prezentate.
• În toate celelalte cazuri el va determina necesităţile tehnice de examinare, urmând să
procedeze la următoarea etapă (a doua) examinarea intrinsecă sau separată a obiectelor
identificării criminalistice, care constă în studierea separată a materialului în litigiu şi a celui de
comparaţie în scopul evidenţierii caracteristicilor identificatoare proprii fiecăruia. Metoda de
bază folosită în acest caz este analiza prin care se depistează şi descrie caracteristicile obiectului,
începând cu cele generale şi continuând cu cele individuale. Se iau în considerare, fireşte,
caracteristicile identificatoare, adică cele esenţiale, constante şi specifice ale obiectelor supuse
studiului.
• Examinarea comparativă constă în confruntarea obiectelor în litigiu, fie direct cu
obiectele de verificat, fie cu modelele acestora, în vederea stabilirii coincidenţei sau deosebirii
caracteristicilor evidenţiate.
• Examinarea comparativă se realizează prin juxtapunere, când obiectele sau reflectările lor
fotografice se analizează fiind introduse într-un câmp vizual unic, sau prin suprapunerea
imaginilor fotografice a obiectelor comparate în vederea determinării concordanţei
caracteristicilor morfologice. în practica expertizei criminalistice se folosesc diverse varietăţi ale
procedeelor menţionate, cum ar fi: îmbinarea caracteristicilor liniare, proiectarea concomitentă
pe acelaşi ecran a imaginilor obiectelor comparate ş.a.
• La etapa finală expertul apreciază rezultatele examinării comparative şi
formulează concluziile. Pentru a decide identitatea sau absenţa acesteia este obligatorie
verificarea elementelor caracteristice coincidente, de asemenea şi a celor care diferă.
• Metodologia identificării presupune două etape
obligatorii:
• 1. Etapa examinarii separate a obiectului purtător de urme;
• 2. Etapa examinarii comparative a urmelor.
• În cadrul examinării separate specialistul va analiza obiectele
purtătoare de urme în mod individual, separat, încercând a afla cât
mai multe detalii utile identificării. Astfel, din analiza separată a
proiectilului (glonţ) extras din corpul victimei se poate afla calibrul
acestuia, materialul din care este fabricat, dacă s-a folosit o armă
cu ţeavă ghintuită, dacă este de producţie internă sau externă ş.a.
• În cadrul examinării comparative se vor analiza concomitent atât
urma găsită la faţa locului cât şi urma obţinută în condiţii de
laborator de la obiectul suspectat a fi creat prima urmă, scopul
fiind acela de a stabili nu dacă urmele sunt identice, ci dacă
obiectul care a creat acele urme este unul şi acelaşi.
• Examinarea comparativă cunoaşte trei modalităţi: procedeul
confruntării, procedeul juxtapunerii şi procedeul suprapunerii.
Stabilirea întregului după părţile componente - variantă a
identificării criminalistice.
• Identificarea unui obiect pe baza fragmentelor lui
presupune nu numai studierea urmelor divizării
întregului în părți (rupturi, tăieturi, sfredelire etc..) ci
și analiza calitativă a structurii și compoziției
substanței (materialului) părților examinate ale
întregului.
• Se aplică mai rar în practica criminalistică, atunci
cînd nu pot fi aplicate genurile anterioare.
• Ex. – identificarea unui document (hîrtie) în cazul
ruperii pe bucăți (sau arderii), nimicirii, etc....
• -identificarea unui obiect (parbrizul auto) în cazul
accidentului rutier după părțile componente;.....
Conţinutul raportului de expertiză
• La finalul operaţiunii de identificare specialistul poate formula trei categorii de
concluzii:
• - concluzii de certitudine;
• - concluzii de probabilitate;
• - concluzii de imposibilitate.
• Concluziile categorice pozitive confirmă identitatea, cum ar fi, de exemplu,
«amprenta digitală descoperită la faţa locului a fost lăsată de degetul mare al
mâinii drepte a numitului C».
• Concluziile categorice negative contestă, exclud identitatea. Ele pot fi
formulate astfel: «amprenta digitală descoperită la faţa locului a fost lăsată nu de
numitul C, ci de o altă persoană»
• În situaţia în care stabilirea sau neafirmarea identităţii este imposibilă din cauza
informabilităţii scăzute a obiectelor identificatoare, precum şi din cauza inexistenţei
metodelor ştiinţifice adecvate, expertul recurge la formularea concluziilor privind
imposibilitatea elucidării problemei privind identitatea.
• Concluzia de imposibilitate a soluţionării problemei explică faptul că din diferite
considerente nu se poate stabili identitatea. Atare concluzie nu trebuie confundată cu
cea categorică negativă, prin care identitatea se exclude.
• Vizavi de concluziile categorice pozitive, negative şi de imposibilitate, în literatura de
specialitate sunt propagate amplu şi concluziile probabile sau de probabilitat.e.
2.4.Noţiunea şi sarcinile diagnosticii criminalistice
• Diagnostica criminalistică reprezintă o teorie a criminalisticii, individuală, obiectul de studiu al  căreia
este cunoaşterea evoluţiei, schimbărilor petrecute în rezultatul comiterii unei infracţiuni, cauzele şi
condiţiile care au favorizat aceste modificări, pe baza studierii proprietăţilor şi stării interacţionării
obiectelor în scopul stabilirii mecanismului tabloului infracţional în întregime sau pe fragmente.
În procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunilor un mare sprijin în stabilirea adevărului îl
prezintă aşa numitele examinări diagnosticatoare. Acestea se realizează pentru a obţine date necesare
desfăşurării unor activităţi operative de investigaţii, expertize şi efectuării altor acţiuni procesuale.
Examinările diagnosticatoare ajută la determinarea unor însuşiri şi stări ale obiectelor, aflarea cauzelor
unor fenomene, interpretarea dinamicii evenimentelor etc.
Astfel, după urmele de picioare este posibil de identificat nu numai factorul creator, dar se poate de
judecat şi despre direcţia de mişcare a autorului, viteza aproximativă, dacă a purtat unele greutăţi sau
dacă a operat în întuneric. După urmele de spargere se determină deprinderile infracţionale, forţa
fizică, înălţimea făptuitorului, timpul consumat la comiterea efracţiei ş.a. Examinările diagnosticatoare
pot fi divizate în trei grupe, în cadrul carora pot fi soluţionate urmatoarele sarcini:
I.    Determinarea calităţilor şi stării obiectelor prin cercetarea lor nemijlocită (de exemplu, dacă arma
de foc este sau nu în stare bună de funcţionare, dacă plumbul este sau nu violat ş.a.).
II.    Stabilirea însuşirilor şi stării obiectelor după urmele lăsate de acestea (de ex.particularităţile
mersului unei persoane după cărarea de paşi).
III.    Constatarea legăturilor cauzale între unele acţiuni şi consecinţele acestora prin analiza integrală a
urmelor şi stărilor de fapt din scena infracţiunii (spre ex. după forma, dimensiunile şi numărul petelor
de sînge se determină locul unde victimei i s-au cauzat leziuni mortale, unde şi cum a fost mutat
cadavrul, dacă a fost schimbată poziţia lui etc.).
ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

• 1. Formulați noțiunea de identificare criminalistică și

argumentați specificul ei.
• 2. Care sunt premisele identificării criminalistice?
• 3. Cum pot fi clasificate obiectele identificării
criminalistice?
• 4. Cum trebuie de înțeles caracteristicile
identificatoare ale obiectelor?
• 5. Care sunt stadiile și etapele procesului de
identificare criminalistică?
• 6. Dați noțiunea și clasificați sarcinile diagnosticării
criminalistice.
• 
LITERATURA
• Белкин Р.С. Курс криминалистики: Учеб.пособие для
вузов. 3-е изд., дополненное. – М.: ЮНИТИ-ДАНА, Закон и
право, 2001, с.414-444.; 2. Колдин В.Я. Идентификация
при расследовании преступлений. М., 1978; 3. Колмаков
В.П. Идентификационные действия следователя. М., 1977
Гл.1; 4. Корухов Ю.Г. Криминалистическая диагностика
при расследовании преступлений. М., 2000; 5. 7. Lucian
Ionescu, Dumitru Sandu. Identificarea criminalistică.
Bucureşti, 1990; 8. Лузгин И.М. Расследование как процесс
познания. М., 1969; 9. Потапов С.М. Принципы
криминалистической идентификации // Сов.государство и
право. 1940, №1; 10. Сегай М.Я. Методология судебной
идентификации. Киев, 1970. 11. S.DORAȘ ”Criminalistica”
Chișinău,2011; 12. Gh.GOLUBENCO „Criminalistica”....
13.M.GHEORGHIȚĂ „Tratat de criminalistică” Chișinău, 2017.
Mulțumim pentru atenție!