Ziua națională a României a

fost între 1866-1947 ziua de 10

Mai, apoi, între 1948-1989, ziua de
23 August. Prin legea nr. 10 din 31
iulie 1990, promulgată de
președintele Ion Iliescu și publicată
în Monitorul Oficial nr. 95 din 1
august 1990, ziua de 1 decembrie a
fost adoptată ca zi națională și
sărbătoare publică în România.

Ceea ce la 1600 – prin fapta Viteazului – fusese doar

o clipă de vis, la 1 Decembrie 1918 devenea cea mai
miraculoasă realizare a acestui popor. “În această zi –
scria Nicolae Iorga – a sosit un ceas pe care-l
așteptăm de veacuri, pentru care am trăit întreaga
noastră viață națională, pentru care am muncit și am
scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care
cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul
de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre”.
 Anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului
idealului național, anul încununării victorioase a lungului șir de
lupte și sacrificii umane și materiale pentru făurirea statului
național unitar. Acest proces istoric, desfășurat pe întreg spațiul
de locuire românesc, a înregistrat puternice seisme în 1784,
1821, 1848-1849, ca și evenimente cardinale cum ar fi unirea
Moldovei și Munteniei în 1859, proclamarea independenței
absolute a țării de sub dominația otomană, consfințită pe
câmpul de luptă de armata româna în războiul din 1877-1878,
precum și adunările reprezentative, democratic alese ale
românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea străină de la
Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia din 1918. Aceste memorabile
momente din 1918 au făcut ca jertfa ostașilor români în primul
război mondial să nu fi fost zadarnică

Organizați în state separate din punct de vedere politic,

amenințați mereu de expansiunea vecinilor mai puternici, cu
părți din teritoriul strămoșesc – Transilvania, Banat, Bucovina,
Basarabia, Dobrogea – anexate de cele trei mari imperii,
otoman, habsburgic (din 1867 austro-ungar) și rus, românii și-
au păstrat dintotdeauna conștiința că aparțin aceluiași popor,
că au aceiași geneză. Această conștiință a unității de neam a
românilor a fost consolidată de permanentele și multiplele
relații politice, militare, economice și culturale între țările
române de-a lungul întregului ev de mijloc
Organizați în state separate din punct de vedere
politic, amenințați mereu de expansiunea
vecinilor mai puternici, cu părți din teritoriul
strămoșesc – Transilvania, Banat, Bucovina,
Basarabia, Dobrogea – anexate de cele trei
mari imperii, otoman, habsburgic (din 1867
austro-ungar) și rus, românii și-au păstrat
dintotdeauna conștiința că aparțin aceluiași
popor, că au aceiași geneză. Această conștiință
a unității de neam a românilor a fost
consolidată de permanentele și multiplele
relații politice, militare, economice și culturale
între țările române de-a lungul întregului ev de
mijloc
 În adâncul inimii fiecărui
român – scria Nicolae Bălcescu
– era întipărită credința că
“mântuirea de orice domnire
străină” nu se putea realiza decât
“prin unitatea națională
 Desăvârșirea unității naționale a românilor la sfârșitul primei conflagrații mondiale
trebuie înțeleasă ca o firească împlinire ca o necesitate istorică impusă
de evoluția statului național și de necesitatea desăvârșirii sale și nu ca urmare a efortului
militar al României. Nu primul război mondial a creat România Mare; el a fost doar
ocazia. România a intrat în război pentru eliberarea provinciilor asuprite și pentru
întregirea țării, idealul Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe și eroism pe
câmpurile de lupta din Transilvania și Dobrogea, de pe Valea Jiului și de pe Argeș, ca și
pe cele de la Mărăști, Mărășești, și Oituz. Sacrificiile națiunii române în campania anilor
1916 și 1917 au fost răsplătite de izbânda idealului național, în condițiile prăbușirii
autocrației țariste, urmată de instaurarea regimului comunist și a destrămării monarhiei
austro-ungare, precum și al afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza
principiului naționalităților.
 Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii
române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional.
O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai
puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în
mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei
sale: statul naţional.”

Actul Marii Uniri de la 1

decembrie 1918 a fost gândit la
Iaşi, oraş care a fost capitala de
facto a României, după anul
1916. În Palatul Roznovanu îşi
avea biroul Regele Ferdinand, tot
acolo se întrunea Consiliul de
Război, iar în Aula Universităţii
Alexandru Ioan Cuza îşi
desfăşura şedinţele Guvernul
României.
 În cei doi ani petrecuţi la Iaşi de către conducerea ţării a fost desfăşurată o intensă
activitate diplomatică având un singur scop: reîntregirea României Mari. Astfel, pe 1
martie 1918, elitele politice de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la Iaşi, unde
aveau să cadă de acord asupra unirii cu Basarabia. În cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi
din 23 martie s-a decis trimiterea unei delegaţii la Chişinău, care să supună chestiunea
unirii în Sfatul Ţării, unire care va fi înfăptuită pe 27 martie 1918.
În noiembrie, acelaşi an, o delegaţie a oamenilor politici bucovineni a mers la Iaşi,
unde a remis regelui Ferdinand I actul unirii Bucovinei cu România. La 18 decembrie era
promulgat decretul lege pentru consfinţirea unirii Bucovinei.
Iată, deci, cum România se întregea, pas cu pas, prin intermediul Iaşului. Un singur
“of” mai aveau românii: unirea cu Transilvania! Astfel, la 1 decembrie 1918, deputaţii
Adunării Românilor din Transilvania şi Ungaria decid, în unanimitate, unirea
Transilvaniei cu România,
 Iar Nicolae Iorga descria astfel
epopeea Unirii create la Iaşi:
“Pentru vechea capitală a
Moldovei se încheie un capitol de
istorie. Pe pământul binecuvântat
al Moldovei, în cetatea lui Ştefan
cel Mare şi a lui Cuza Vodă,
Regele şi Regina au trăit zilele cele
mai grele, dar şi cele mai mari din
viaţa poporului român
 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia

La 1 decembrie 1918, Adunarea

Națională de la Alba Iulia, constituită
din 1228 delegați, și sprijinită de
peste 100.000 de persoane adunate la
eveniment din toate colțurile
Ardealului și Banatului, a adoptat o
Rezoluțiune care consfințește unirea
tuturor românilor din Transilvania și
întreg Banatul (cuprins între râurile
Mureș, Tisa și Dunăre) cu România.
 Provinciile românești s-au unit sub
sceptrul Regelui Ferdinand I
“Întregitorul”. Al doilea Rege al României
a domnit între anii 1914-1927 și a
continuat opera de modernizare a țării
începută de predecesorul sau, Carol I.

Soția sa, Regina Maria, a fost un

excelent diplomat și o adevărată vedetă la
vremea ei, atât în Europa, cât și peste
Ocean. A fost foarte iubită de români, însă
după moartea soțului, a intrat pe mâna
fiului său, Carol al II-lea, care a
marginalizat-o. A murit în 1938.
Ziua de 1 decembrie 1918 marchează
bilanțul luptei românilor pentru întregire
statală, care vine să încununeze
precedentele acțiuni ale fraților din
Basarabia (27 martie 1918) și Bucovina
(15 / 28 noiembrie 1918). Poporul român a
valorificat conjunctura internațională creată
în urma Primului Război Mondial și a știut
să se afirme în contextul mișcării de
eliberare a popoarelor și al victoriei
principiului naționalităților în Europa.
…Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne
pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti.
Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea
unităţii naţionale nu este opera nici unui om
politic, a nici unui guvern, a nici unui partid;
este fapta istorică a întregii naţiuni române,
realizată într-un elan ţâşnit cu putere din
străfundurile conştiinţei unităţii neamului,
un elan controlat de fruntaşii politici, pentru
a-l călăuzi cu inteligenţă politică
remarcabilă spre ţelul dorit.
 Hai  să dăm mână cu
mână
Cei  cu  inima  română
Sărbătoarea  să unească
Toată  suflarea 
omenească .
La  multi  ani  române  !