Revoluția de la 1848 din Țara

Românească

Proiect realizat de Matasaru Tavi-Cristian, clasa a XII-a A

Evenimentele pre-revoluționare și declanșarea
În octombrie 1840, prima societate secretă specific revoluționară a perioadei a fost
reprimată de domnitorul Alexandru D. Ghica. Printre cei arestați și ținuți în detenție au
fost boierul de rang înalt Mitică Filipescu, tânărul radical Nicolae Bălcescu și mult mai
vârstnicul Dimitrie Macedonski, care a luat parte la revoluția din 1821.
Noul domnitor, Gheorghe Bibescu, l-a eliberat pe Bălcescu și pe alți participanți la
complotul din 1843; la scurt timp după, aceștia au devenit implicați în fondarea unei noi
societăți secrete cunoscută ca Frăția, care a servit ca factor central în revoluție. Inițial,
nucleul Frăției era format din Bălcescu, Ion Ghica, Alexandru G. Golescu și
generalul Christian Tell; în primăvara lui 1848, din conducere mai făceau
parte Dimitrie și Ion Brătianu, Constantin Bălcescu, Ștefan și Nicolae Golescu, Gheorghe
Magheru, C. A. Rosetti, Ion Heliade Rădulescu și Ioan Voinescu II. A avut succes în special
la București, unde a ajuns până la clasa de mijloc și a păstrat o fațadă legală ca Soțietatea
Literară, ale cărei adunări erau frecventate de moldovenii Vasile Alecsandri, Mihail
Kogălniceanu și Costache Negruzzi, precum și de subiectul din Imperiul
Austriac Constantin Daniel Rosenthal. în timpul primelor luni ale lui 1848, studenții
români de la Universitatea din Paris, inclusiv frații Brătianu, au fost martori și, în unele
cazuri, au luate parte la revoluția franceză republicană din acel an.
Rebeliunea a izbucnit în iunie 1848, după ce membrii Frăției au ajuns să
adopte un proiect în legătură cu promisiunea de reformă agrară. Această
rezoluție, care inițial a cauzat disensiune, a trecut în programul revoluționar
în urma presiunilor lui Nicolae Bălcescu și a susținătorilor săi. Documentul
însuși, destinat să fie citit ca proclamație, a fost cel mai probabil redactat de
Heliade Rădulescu, iar Bălcescu însuși a fost posibil responsabil pentru cele
mai multe din ideile sale. A cerut, printre altele, independență națională,
drepturi civile și egalitate, impozitare universală, o Adunare mai largă, guvern
responsabil, un mandat de cinci pentru principi și alegerea acestora de către
Adunare, libertatea presei și descentralizare.
Inițial, gruparea revoluționară intenționa să preia diferite baze militare și Țara
Românească și plănuia să organizeze în mod simultan adunări publice la
București, Râmnicu Vâlcea, Ploiești, județul Romanați și Islaz. Pe 21 iunie
1848, Heliade Rădulescu și Tell erau prezenți la Islaz, unde, împreună cu
preotul ortodox Șapcă din Celei, au descoperit programul revoluționar unei
mulțimi care îi aplaudau (vezi Proclamația de la Islaz). Un nou guvern a fost
format pe loc, din el făcând parte Tell, Heliade Rădulescu, Ștefan Golescu,
Șapcă și Nicolae Pleșoianu—aceștia au scris un apel către principele Bibescu,
prin care îi cereau să recunoască programul ca germen al unei constituții.
Executivul revoluționar a lăsat Islazul
sub conducerea adunării soldaților și a
altora, și, după ce au trecut
prin Caracal, au intrat în mod
triumfător în Craiova fără a se
confrunta cu rezistență din partea
forțelor locale. Potrivit unui calcul,
adunarea a cuprins nu mai puțin de
150.000 de civili înarmați. Aceste
evenimente desfășurându-se în mod
deschis, Bibescu a fost împușcat la
București de Alexandru sau Iancu
Paleologu (tatăl diplomatului
francez Maurice Paléologue) și co-
conspiratorii acestuia, ale căror
gloanțe au reușit doar să strice unul
din epoleții principelui. În timpul
Proclamația de la
următoarelor ore, forțele polițienești a
încercat să reprime Frăția, arestându-l
Islaz, 1848
pe Rosetti și încă câțiva membri, dar
nu a putut să-i captureze pe cei mai
mulți dintre ei.
 Guvernul provizoriu
Pe 23 iunie dimineaţa, Bibescu a încercat să reobţină loialitate forţelor
de miliţie printr-un ordin de a face un jurământ reînnoit de credinţă—
ofiţerii au fost de acord să o facă, dar au adăugat că sub nici o
circumstanţă nu vor fi de acord să verse sângele românilor. După-
amiază, populaţia Bucureştiului, simţindu-se încurajată de această
evoluţie, s-a adunat pe străzi; în jurul orei patru, clopotele de pe Dealul
Mitropoliei au început să sune alarma. Au avut loc citiri publice ale
Proclamaţiei de la Islaz, iar tricolorul românesc a fost defilat în lung şi-
n lat în oraş. La ora zece seara, Bibescu a cedat presiunilor, a semnat
noua constituţie şi a fost de acord să susţină guvernul provizoriu impus
de Frăţia. Acest fapt a destabilizat efectiv Regulamentul Organic,
făcându-l pe consulul Rusiei de la Bucureşti, Charles de Kotzebue, să
părăsească ţara pentru a se duce în Transilvania condusă
de austrieci. Bibescu însuşi a abdicat şi s-a dus în auto-exil.
Pe 25 iunie, cele două cabinete propuse s-au
reunit în Guvernul vremelnicesc, bazat pe
Comisia Executivă a celei de-A Doua Republici
Franceze; sub conducerea conservatorului Neofit
al II-lea, Mitropolit al Ungro-Vlahiei, i-a avut ca
membri pe Christian Tell, Ion Heliade
Rădulescu, Ştefan Golescu, Gheorghe Magheru,
şi, pentru scurt timp, negustorul
bucureştean Gheorghe Scurti. Secretarii săi au
fost C. A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, Alexandru G.
Golescu şi Ion Brătianu. Guvernul a fost dublat
de Ministerul vremelnicesc, care a fost scufundat
în mai multe oficii: Ministrul dinlăuntru (poziţie
deţinută de Nicolae Golescu); Ministrul
dreptăţii (justiţie – Ion Câmpineanu); Ministrul
instrucţiei publice (Heliade Rădulescu); Ministrul
finanţii (C. N. Filipescu); Ministrul trebilor
dinafară (Ioan Voinescu II); Ministrul de
războiu (Ioan Odobescu, mai târziu înlocuit de
Tell); Obştescul controlor (Gheorghe Niţescu). De
aşemenea, l-a inclus pe Constantin Creţulescu ca Stema guvernului
preşedinte al Consiliului Orăşenesc (mai târziu
înlocuit de Cezar Bolliac), Scarlat Creţulescu ca
Comandant al Gărzii Naţionale şi Mărgărit
provizoriu din iunie
Moşoiu ca şef al poliţiei.
1848
Revoluţionarii valahi au păstrat relaţii
ambigue cu liderii revoluţiei maghiare din
1848, precum şi cu adversarii acestora de de
etnie română din Transilvania. Încă în
aprilie, Bălcescu, care păstra legături
strânse cu mulţi politicieni români
transilvăneni, i-a cerut lui August Treboniu
Laurian să nu se opună unirii dintre
Transilvania şi Ungaria revoluţionară. În
paralel, au avut loc negocieri secrete
între Lajos Batthyány şi Ion Brătianu, care
aveau legătură cu proiectul de creare a
unei confederaţii valaho-ungare. Cu toate
că a atras susţinerea radicalilor, propunerea
a fost în cele din urmă respinsă de partea
maghiară, care a argumentat că aşa ceva ar
duce la pericolul deteriorării relaţiilor cu
Rusia. Treptat, românii transilvăneni s-au
distanţat treptat de o atare apropiere şi au Proclamarea Constituţiei Ţării
clarificat că scopul lor este păstrarea Româneşti, 27 iunie 1848
administraţiei austriece, ajungând în
conflict deschis cu autorităţile
revoluţionare maghiare.
 Dispute şi intrigă
Susţinerea guvernului provizoriu a început să fie pusă la încercare atunci când chestiunea
reformei agrare şi a corvezilor au fost din nou puse în prim plan. În afară de forţele
conservatoare importante, oponenţii măsurii se găseau în însuşi corpul de conducere,
printre ei fiind moderaţii Heliade Rădulescu şi Ioan Odobescu. Revoluţionarii care au
favorizat trecerea pământului în proprietatea ţăranilor erau împărţiţi în funcţie de
cantitatea care urma să fie cedată, precum şi în privinţa chestiunii compensaţii plătite
boierilor. S-a ajuns la un compromis prin amânare, luându-se o decizie de supune toate
propunerile votului Adunării, care încă trebuia convocată, în loc de redactat un
decret. Totuşi, o Proclamaţie către proprietarii de stat a fost emisă (28 iunie 1848),
indicând că reforma urma eventual să fie aplicată în schimbul unor sume nespecificate şi
cerând ţăranilor să-şi îndeplinească corvezile până în toamna aceluiaşi an.
Acest apel a cauzat o reacţie din partea forţelor de opoziţie: Odobescu s-a raliat cauzei
conservatorilor, şi, pe 1 iulie 1848, împreună cu cu ofiţerii săi fideli, Ioan
Solomon şi Grigorie Lăcusteanu, au arestat întreg guvernul. Lovitura de stat aproape a
avut succes, dar a fost în cele din urmă dată peste cap de reacţia bucureştenilor, care au
organizat rezistenţă stradală împotriva trupelor răzvrătite, au format baricade şi, în cele
din urmă, au asaltat sediile executivului. Ultimul asalt, condus de Ana Ipătescu, a avut ca
rezultat arestarea liderilor loviturii de stat.
În ciuda acestei mişcări, disputele cu privire la forma reformei agrare au continuat în cadrul
guvernului. Pe 21 iulie 1848, Nicolae Bălcescu a obţinut emiterea unui decret de creare a Comisiei
proprietăţii, cuprinzând 34 delegaţi, câte doi din fiecare judeţ al Ţării Româneşti, dintre care câte
un reprezentat al ţăranilor şi câte un reprezentant al moşierilor. Noua instituţie a fost prezidată de
proprietarul de pământ Alexandru Racoviţă, şi l-a avut pe Ion Ionescu de la Brad, născut în
Moldova, în funcţia de vicepreşedinte.
În timpul desfăşurării acţiunilor, un număr de boieri au trecut la susţinerea ţăranilor: boierul
liberal Ceauşescu, delegat la a patru sesiune a Comisiei, a ţinut un discurs renumit în care s-a
adresat muncitorilor cu „fraţi” şi şi-a deplâns propriul statut de proprietar de pământ. O audienţă
emoţională i-a aplaudat gestul, iar ţăranii au afirmat că Dumnezeu a iertat faptele lui
Ceauşescu. Alţi proprietari de pământ, mai circumspecţi, i-au întrebat pe ţărani ce plănuiesc să
utilizeze ca compensaţie, pentru care vor fi în mare măsură responsabili; potrivit lui Mihail
Kogălniceanu, răspunsul a fost „Cu aceste braţe robite, noi am muncit veacuri şi am purtat toate
cheltuielile stăpânilor de moşii; libere, braţele noastre vor munci îndoit şi fiţi siguri că nu vă vom
lăsa păgubiţi de ce dreptatea ţării va hotărî să vă plătim”. Se spune că acest răspuns a cauzat zarvă în
cadrul Comisiei.
Ţăranii şi susţinătorii lor au susţinut ideea ca fiecare familie să primească cel puţin patru hectare de
pământ; potrivit sistemului lor, care făcea diferenţe de ordin local tradiţional, ţăranii care locuiau
în zone umede trebuiau să primească 16 pogoane (aprox. opt hectare), cei care locuiau pe câmpie 14
(aprox. şapte hectare), locuitorii din zonele deluroase 11 (între cinci şi şase hectare), în timp ce
oamenii care locuiau zonele Carpaţii Meridionali trebuiau să primească opt pogoane (aprox. patru
hectare). Acest program a fost imediat respins de mulţi proprietari de pământ, iar negocierile s-au
terminat cu decizia luată de Heliade Rădulescu, când s-a decis din nou că rezoluţia finală este
prerogativa viitoarei Adunări. Eşecul rezolvării celei mai semnificative din problemele cu care se
confruntau valahii a contribuit la slăbirea susţinerii cauzei revoluţionare.
 Eforturi diplomatice și regența
Având în față ostilitatea clară a împăratului rus Nicolae I,
revoluționarii valahi au căutat în loc apropierea de
conducerea Imperiului Otoman. Au fost făcute eforturi
pentru a se clarifica că mișcarea nu căuta să respingă
suzeranitatea otomană: în acest scop, Ion Ghica a fost
trimis la Istanbul pe 29 mai 1848; misiunea sa a avut
succes inițial, dar evenimentele ulterioare l-au făcut pe
sultanul Abdülmecid I să-și reconsidere poziția, în special
după ce s-a confruntat cu protestele Rusiei. Süleiman
Pașa, cumnatul lui Abdülmecid, a fost trimis
la București cu ordine de a raporta în legătură cu situația
și a lua măsuri adecvate.
Primit călduros de locuitorii și
autoritățile orașului, Suleiman
a optat să impună o serie de
mișcări formale, care aveau
scopul de a liniști Rusia. A
înlocuit guvernul cu
o regență, Locotenența
domnească, și a cerut ca
anumite schimbări să fie
operate în textul constituției
(promițând că în acest caz va
asigura recunoașterea
otomană). Noul corp
conducător, un triumvirat, i-a
cuprins pe Heliade Reprezentantul otoman 
Rădulescu, Nicolae Süleiman Pașa intrând
Golescu și Christian Tell. în București în august 1848
Pe baza îndemnului explicit al lui Suleiman, o delegație revoluționară
a fost trimisă la Istanbul, unde a stat în scopul negocierii recunoașterii
oficială a mișcării—printre trimiși au fost Bălcescu, Ștefan
Golescu și Dimitrie Bolintineanu. Din acel moment, diplomații ruși
au determinat Poarta să adopte o atitudine mai rezervată și să-l
înlocuiască pe Suleiman cu un rapporteur pentru Divan, Fuat Pașa. În
paralel, Rusia și-a ordonat trupele din Basarabia să se pregătească
pentru o intervenție peste râul Prut și în București—perspectiva unui
război ruso-turc era neconvenabilă pentru Abdülmecid, la un timp
când A Doua Republică Franceză și Regatul Unit nu au reușit să-și
clarifice pozițiile în ceea ce privește politicile otomane. Stratford
Canning, ambasadorul Marii Britanii la Poartă, chiar a îndemnat pe
oficialii otomani să intervină împotriva Revoluției, servind astfel
politica prim-ministrului Palmerston în ce privește conservarea
stăpânirii otomane în fața presiunilor exterioare. Delegației valahe i s-
a refuzat primirea, și, după o ședere prelungită, a trebuit să se întoarcă
la București.
 Înăbușirea
Pe 25 septembrie [S.V. 13 septembrie] 1848, trupele otomane
conduse de Omar Pașe și asistate de Fuat Pașa au asaltat
Bucureștiul, în parte ca o încercare de a preveni extinderea
prezenței ruse peste râul Milcov. În dimineața acelei zile, Fuat
s-a întâlnit cu personajele publice locale la sediul său de
la Cotroceni și a proclamat restabilirea Regulamentului și l-a
desemnat pe Constantin Cantacuzino drept caimacam al Țării
Românești. În timp ce toți revoluționarii care au participat la
întâlnire erau plasați sub arest, Ion Heliade
Rădulescu și Christian Tell căutau refugiu la consulatul Marii
Britanii de la București, unde au fost primiți de Robert Gilmour
Colquhoun în schimbul unei sume de florini austrieci.
Facțiunea radicală din jurului lui Nicolae Bălcescu și Gheorghe
Magheru a plănuit rezistența pe Dunăre, dar opinia lor nu a
manifestat o atracție considerabilă. Un grup de câteva mii de
soldați, cuprinzând panduri olteni și voluntari din țară, s-a adunat
la Râmnicu Vâlcea sub comanda lui Magheru, fără a intra în
acțiune. În Bucureștiul însuși, întrucât Fuat s-a pregătit să-și
conducă cele 6000 de trupe în garnizoana de pe Dealul Spirii, o
forță puternică de 900 persoane condusă de un detașament de
pompieri i-a întâmpinat cu rezistență, provocând o bătălie scurtă
care a durat doar două ore și jumătate, în timpul căreia 158 de turci
și 48 de români au decedat și 400 turci și 57 de români au fost
răniți. Seara, întregul oraș a fost pacificat. Pe 27 septembrie, o
forță rusă condusă de Alexander von Lüders s-a alăturat ocupării
Bucureștiului, preluând conducerea asupra unei jumătăți din
oraș. Expediția Rusiei în cele două principate dunărene a fost
singura ei inițiativă militară independentă dintre intervențiile sale
externe împotriva revoluțiilor de la 1848.
Bătălia din Dealul Spirii
 Activități valahe în Transilvania
Începând cu decembrie 1848, un număr de revoluționari valahi care au scăpat sau
au fost eliberați din arest au început să medieze o înțelegere între Lajos Kossuth al
Ungariei și acei activiști și țărani români transilvăneni care, sub conducerea
lui Avram Iancu, constituiau rezistență militară împotriva trupelor Honvédség ale
lui Józef Bem. Nicolae Bălcescu a ieșit din refugiul său din Principatul Serbiei, și,
împreună cu Alexandru G. Golescu și Ion Ionescu de la Brad, a început să poarte
discuții cu Iancu la Zlatna. Valahii au prezentat propunerea lui Kossuth ca
luptătorii lui Iancu să-și părăsească baza din Apuseni și să ajute la reaprinderea
revoluției în Valahia, lăsând loc Ungariei să reziste intervenției rusești, dar oferta
a fost respinsă pe loc. În paralel, Magheru a ajuns la autoritățile maghiare și le-a
cerut să ia în considerare formarea unei confederații care să cuprindă Ungaria
propriu-zisă și Transilvania; planul a fost de asemenea respins.
Pe 26 mai 1849, Nicolae Bălcescu s-a întâlnit cu Kossuth la Debrecen, și, în ciuda
dezamăgirii personale legate de discursul maghiar și a idealului său de drepturi
politice depline pentru românii din regiune, a fost de acord să medieze o
înțelegere cu Iancu, ceea ce a dus la o încetare a focului și o serie de concesii
politice. Aceasta s-a întâmplat când trupele rusești intrau în Transilvania,
operațiune militară ce a culminat cu înfrângerea maghiarilor în Bătălia de la
Albești la sfârșitul lui iulie.
 Urmări politice
Ocupația otomano-rusă s-a prelungit până în 1851, iar
Convenția de la Balta Liman din 1849 i-a acordat coroana
Valahiei lui Barbu Dimitrie Știrbei. În contrast cu
decepțiile din 1848–1849, perioada inaugurată de Războiul
Crimeei a eliminat atât dominația rusească cât și
regimul Regulamentului Organic, și, în răstimpul unei
generații, a adus îndeplinirea a practic toate proiectele
revoluționare. Acțiunile comune ale moldovenilor și
valahilor, în pas cu prezența activiștilor valahi în
Transilvania, au ajutat la circularea idealului unității
naționale, cu scopul ultim de reunire a tuturor teritoriilor
locuite majoritar de români în cadrul unui stat.
La începutul lui 1859, la sfârșitul perioadei turbulente, Țara
Românească și Moldova au intrat într-o uniune personală, care a
primit forma legală ca Principatele Unite ale Moldovei și Țării
Românești, sub conducerea domnitorului născut în
Moldova Alexandru Ioan Cuza (el însuși fost revoluționar). După
ce li s-a permis să se întoarcă din exil după Tratatul de la Paris, cei
mai mulți dintre revoluționarii supraviețuitori au jucat un rol
major în evoluțiile politice și s-au organizat în Partida Națională,
care l-a promovat pe Cuza în timpul alegerilor simultane
pentru Divanurile ad-hoc. Rolul emigranților exilați valahi stabiliți
la Paris în promovarea simpatiei pentru scopurile românești
comune a fost decisiv.[47] Partida a reușit să devină cu factor major
în viața politică românească înainte de a forma baza curentului
liberal.[63] Sub conducerea lui Cuza, curentul occidentalizării a
crescut și, în timpul anilor 1860, a fost executată o reformă agrară
moderată, proprietățile mănăstirești au fost secularizate,
iar corvezile și rangurile boierești au fost scoase în afara legii.
Proclamarea unirii moldo-valahe
 Webografie

www.wikipedia.org - Revoluția de la 1848 din Țara

Românească