Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile.

Ea umblase o noapte întreagă

după hrană și nu găsise nicăieri. Dimineața, ieși la marginea drumului și se culcă
sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă pentru a găsi ceva de mâncare.
 Și cum stătea ea așa, cu botul întins pe labele din față, simți miros de pește.
Ridicând capul și privind în lungul drumului, zări venind un car tras de boi.
„Bun! gândi vulpea. Uite hrana ce o așteptam!”
 Se ridică de sub tufă și se lungi în mijlocul drumului, prefăcându-se
moartă.
 Când carul se apropie de locul unde se lungise vulpea, țăranul opri boii și
se uită cu atenție la ea. Se miră cum de murise vulpea chiar în mijlocul
drumului, dar apoi, se gândi că poate face din blana ei o haină frumoasă soției
lui.
 Ridică de jos trupul vulpii și o aruncă în car, chiar deasupra peștelui. Apoi,
porni mai departe, îndemnând boii să meargă mai repede ca să ajungă acasă și să
ia pielea vulpii. Însă de cum au pornit boii, vulpea începu să împingă cu
picioarele peștele jos din car.
 După ce aruncă suficient pește pe drum, vulpea coborî din car, strânse
peștele într-o grămadă, apoi îl duse la vizuină și începu să mănânce că tare
foame îi mai era!
 Tocmai când începuse să mănânce, iaca veni și ursul.
Acesta îi ceru vulpii câțiva pești pentru că îi era și lui foame. Dar vulpea îl
refuză și îi spuse să meargă și el la lacul din mijlocul pădurii și să stea cu coada
în apă toată noaptea, iar dimineața va avea și el mulți pești.
 Ursul făcu întocmai. În acea noapte, bătu un vânt rece care îngheță apa
lacului și prinse coada ursului ca într-un clește.
 La un moment dat, ursul nemaiputând de foame și de frig, se smuci odată și
în loc să scoată pește, rămase fără coadă.
 Mânios, ursul se întoarse la vulpe. Când îl văzu pe urs că vine, începu să
râdă de el. Ieși apoi din vizuină și se băgă în scorbura unui copac din apropiere
 Hotărât să se răzbune că aceasta îl păcălise, ursul încercă să o scoată pe
vulpe din scorbură, dar nu reuși.