MARXISMUL

 Karl Heinrich Marx s-a născut într-un oraş de

pe râul Mossele, în Prusia, parte din actuala
Germanie. El vedea lumina zilei într-o familie din
clasa de mijloc, de origine evreiască, dar al cărui
tată s-a convertit la protestantism pentru a-şi păstra
slujba de avocat.
 La 17 ani se înscrie la Facultatea de Drept din Bonn, pe
care o părăseşte anul următor pentru a se muta la cea din
Berlin, mult mai serioasă. Aici îşi va petrece următorii patru
ani, timp în care studiază dreptul, filozofia şi istoria. În
1837 îl are ca profesor şi pe Hegel, care va avea o mare
influenţă asupra gândirii sale de mai târziu. Tot aici devine
editor al unui ziar liberal, ziar sprijinit de industriaşi, ziar
care manifesta împotriva autocraţiei din Prusia acelor
vremuri. Articolele lui Marx, mai ales acelea legate de
problemele economice conduc la închiderea ziarului şi la
emigrarea lui Marx în Franţa.
 La Paris, unde ajunge în 1843, ia legătura cu socialiştii
francezi şi germani şi devine comunist. Scrie câteva lucrări
economice dar care rămân sub formă de manuscris până în
1930. Tot aici se dezvoltă şi parteneriatul cu Friedrich
Engels (1820-1895). Familia dui Engels era foarte prosperă
datorită activităţii de prelucrare a bumbacului, având fabrici
la Manchester. Datorită acestui fapt Engels a putu să-l
sprijine şi material pe gânditorul idealist care prea adesea
nu avea venituri din care să trăiască cu nevasta şi copiii.
 La sfârşitul anului 1844 Marx este expulzat şi din Paris şi ajunge la
Bruxelles. Aici se ocupă intensiv de studiul istoriei şi elaborează ceea ce
va fi cunoscută sub denumirea de concepţia materialistă asupra istoriei.
Aici trasează istoria diferitelor moduri de producţie şi prezice colapsul
modului de producţie prezent
atunci, capitalismul industrial şi înlocuirea acestuia cu comunismul.
Activitatea în organizaţiile comuniste este intensă. Cu puţin înaintea
izbucnirii revoluţiei din 1848 publică, împreună cu Engels, Manifestul
Partidului Comunist.
 După înăbuşirea revoluţiei se refugiază la Londra şi acolo îşi va petrece
restul vieţii. E convins în această perioadă că o nouă revoluţie este posibilă
doar ca urmare a unei noi crize. De aceea se ocupă intensiv de studiul
economiei politice pentru a determina cauzele şi condiţiile unei noi crize.
 Dar munca sa progresează încet şi abia în 1867 poate publica primele sale
rezultate în primul volum al Capitalul, singurul publicat în timpul vieţii
sale. Aici, el elaborează propria versiune a teoriei valorii- muncă.
 În timpul ultimei decade a vieţii sale sănătatea sa s-a şubrezit şi nu a mai
fost capabil de eforturile susţinute care i-au caracterizat activitatea
anterioară. Moare la 14 martie 1883 şi e îngropat în cimitirul Highgate din
nordul Londrei.
 Gândirea sa nu e reprezentată de sistemul teoretic derivat de urmaşii săi şi
cunoscut sub numele de materialismul dialectic, o formă dogmatică de
marxism. Chiar natura dialectică a abordării sale arată că a fost în general
caracterizat de o minte deschisă. Predicţiile sale despre viitorul omenirii
însă nu s-au materializat. Dar accentul pe care l-a pus pe rolul
economicului în societate şi analiza stratificării sociale în clase
conflictuale au făcut istorie, la propriu.
 Teoria economică marxistă
Sistemul categorial
 

Punctul de plecare al gîndirii economice marxiste este teoria valorii. Marx consideră
valoarea ca expresie a cantităţii de muncă socială cuprinsă într-un produs. O perspectivă
care supraevalua munca manuală a proletarului.
Teoria valorii muncă nu este extrem de originală, ci valorifică contribuţiile economiştilor
clasici. Dar Marx vede dincolo de marfa oamenii şi relaţiile dintre ei, relaţiile dintre clase.
Astfel între oameni ceea ce se schimbă este de fapt muncă cristalizată, materializată în marfa.
Un alt concept fundamental este capitalul. Capitalul este, în doctrina marxistă, valoare
acumulată. Originea capitalului este plusvaloarea. Dar între plusvaloare şi capital există o
legătură chiar mai strînsă. Capitalul ia naştere şi se sporeşte pe baza plusvalorii dar şi
plusvaloarea se formează pe baza capitalului.
Noţiunea de plusvaloare, reprezentînd ceea ce rămîne în urma plăţii muncii, a fost folosită
şi de economiştii clasici sub denumiri ca rentă, profit, supravaloare etc, reprezentînd formele
concrete pe care le putea lua plusvaloarea în sfera repartiţiei. Marx construieşte o întreagă
teorie a plusvalorii şi descoperă formele ei concrete, totul în cadrul procesului repartiţiei
venitului naţional. Pe scurt această idee arată că muncitorii primesc sub formă de salariu
numai o parte din valoarea pe care ei o creează cealaltă parte fiind însuşită pe nedrept de
capitalişti.
 La Marx plusvaloarea reprezintă diferenţa între valoarea creată de muncitor şi
salariul de subzistenţă, necesar consumului muncitorului şi familiei sale pentru ca
forţa de muncă să se reproducă. Dacă în opt ore de muncă muncitorul lucrează
patru pentru a-şi produce echivalentul salariului său de subzistenţă, plusvaloarea
apare în celelalte patru cînd muncitorul produce în continuare pentru capitalist,
fără a primi nimic în schimb.
 Pentru Marx acesta a fost doar un punct de pornire. El distinge între muncă ca
reprezentînd activitatea de creare de bunuri, şi forţa de muncă, ca reprezentînd
capacitatea fizică şi intelectuală a muncitorului de a presta această muncă. Ceea ce
vinde muncitorul capitalistului este forţa sa de muncă şi nu munca, primind pentru
aceasta un preţ numit salariu. Dar prin utilizarea mărfii forţă de muncă aceasta
este capabilă să creeze valori mai mari decît propria ei valoare, ceea ce îi permite
capitalistului să intre în posesia unui surplus de valoare fără a da nimic în schimb.
 O altă distincţie importantă face Marx între valoarea de întrebuinţare şi cea de
schimb. Din punctul de vedere al valorilor de întrebuinţare, mărfurile sunt diferite
unele de altele şi sunt deci incomparabile. Ceea ce le diferenţiază este calitatea.
Dar ca să poată fi măsurate şi echivalate în cadrul schimbului ele trebuie să aibă
numai deosebiri cantitative. Prin urmare în schimb valoarea de întrebuinţare nu
are nici o importanţă. 
 În primele două volume ale „Capitalului", Marx analizează producţia, circulaţia mărfurilor şi a
capitalului, repartiţia şi consumul. În cel de-al treilea volum al lucrării este examinat procesul de
ansamblu al producţiei capitaliste, cu o observare atentă a interdependenţelor din diversele sfere
ale vieţii economice dar şi efectele faptului că la comanda economiei se află capitalul, atît la nivel
micro cît şi macroeconomic.
 La nivelul macroeconomic Marx realizează teoria reproducţiei capitalului şi schemele reproducţiei
simple şi lărgite.
 Circulaţia capitalului cuprinde trei etape. Prima e reprezentată de aprovizionarea cu mijloace de
producţie, printre care şi cumpărarea de forţă de muncă. Raportul dintre suma destinată cumpărării
de alte mijloace de producţie şi suma destinată plăţii forţei de muncă reprezintă compoziţia
organică a capitalului. Astfel Marx, diferenţiază componentele capitalului, după rolul îndeplinit
în procesul de producţie, în capital constant, format din mijloacele materiale şi capital variabil.
 A doua etapă este cea de producţie, cînd se consumă factorii de producţie şi se obţin mărfuri de o
valoare mai mare decît cea a elementelor consumate.
 Iar a treia etapă a circulaţiei capitalului o reprezintă vînzarea produselor obţinute. Pentru a apărea
plusvaloarea este necesar să existe pe piaţă o marfă cu caracteristici speciale, prin a cărei
utilizare aceasta să se transforme într-o sursă de valoare. O astfel de marfa este forţa de muncă !
•
 - De ce se obţine o creştere a valorii capitalului în cadrul procesului de producţie?
Tocmai datorită plusvalorii apărute în urma folosirii forţei de muncă. Astfel
valoarea obţinută în urma producţiei este egală cu valoarea capitalului avansat
iniţial cumulată cu plusvaloarea. În urma unui proces de producţie în care sunt
investiţi 1000 de unităţi monetare, cu atît mai mare este profitul cu cît mai mare este
proporţia din aceşti bani investită în cumpărare de forţă de muncă şi cu cît mai mare
este rata plusvalorii, reprezentînd raportul dintre timpul în care muncitorul
lucrează pentru beneficiul capitalistului şi timpul în care lucrează pentru propriul
salariu.
 Banii obţinuţi, mai mulţi decît cei avansaţi iniţial, trebuie transformaţi din nou
într-un capital şi mai mare şi acesta se repetă mereu. Acesta este procesul
reproducţiei capitalului. Prin acest proces se explică şi acumularea continuă de
capital.
 Schema reproducţiei simple a capitalului presupune ca rata plusvalorii să fie
zero, adică salariul muncitorului să cuprindă în el întreaga valoare realizată de
el în timpul producţiei.
• Pentru capitalism este însă specifică reproducţia lărgită, bazată pe exploatarea
preletariatului, unde rata plusvalorii este ridicată, reprezentînd gradul de exploatare
a forţei de muncă. Astfel, dacă rata plusvalorii este de 100%, adică din 8 ore
muncitorul lucrează patru gratuit pentru beneficiul capitalistului, iar din cele 1000
de unităţi monetare 200 sunt cheltuite pentru cumpărarea de forţă de muncă, în
urma reproducţiei capitalului, întreprinzătorul va deţine 800+200*200%, adică
1200 de unităţi monetare.
 Datorită concurenţei din sistemul capitalist are loc înlocuirea forţei de muncă vii cu
capital fix, adică cu maşini pentru ieftinirea mărfurilor. Dar în acest mod are loc
scăderea proporţiei capitalului variabil, incluzînd munca vie, absorbită de unitatea
de produs. Menţinînd constantă rata plusvalorii obsevăm că rata profitului scade.
Astfel dacă din cele 1000 de unităţi monetare se cheltuiesc numai 100 de unităţi
pentru forţa de muncă, la sfîrşitul circuitului întreprinzătorul va avea
900+100*200%, adică 1100 de unităţi monetare. Dacă în primul caz rata profitului
era de 20% acum ea a scăzut la 10%.
 Obţine astfel Marx legea tendinţei de scădere a ratei profitului. Pe măsură ce
societatea capitalistă se dezvoltă, are loc o sporire cantitativă a capitalului total. Dar
pe măsură ce creşte capitalul total creşte şi compoziţia sa relativă în capital constant
şi scade cea în capital variabil, capital cuprinzînd şi munca vie. Dar dacă capitalul
total şi compoziţia sa organică cresc iar capitalul variabil şi rata plusvalorii rămîn
constante, atunci rata profitului scade dar masa lui creşte, în acelaşi raport cu
creşterea masei plusvalorii.
 De asemenea, prin procesele concurenţei, se formează rate egale ale profiturilor în
diversele ramuri, adică se uniformizează masa profiturilor la capitaluri egale
investite. Singura posibilitate a capitalismului de a lupta împotriva tendinţei de
scădere continuă a rate profitului este mărirea ratei plusvalorii, adică a gradului de
exploatare.
 La sfîrşitul capitalismului, lumea ar fi trebuit să fie compusă dintr-o pătură subţire
de capitalişti şi mari mase de proletari flămînzi şi desculţi, care vor răsturna
opresorii şi vor lua în propriile mîini conducerea economiei.
 Pe planul schimburilor internaţionale, Marx acreditează ca validă teoria inechităţii,
argumentînd că ţările preponderent agrare, care exportau mărfuri intensive în muncă
erau dezavantajate deoarece primeau mărfuri pentru care s-a cheltuit mai puţină
muncă. Nu e cazul să insistăm asupra modului în care e văzut astăzi acest argument
de către economişti ci doar să spunem că adesea e folosit ca argument politic chiar şi
în zilele noastre. Ceea ce e interesant e că pentru Marx nici protecţionismul nu era o
soluţie viabilă deoarece nu făcea altceva decît să sprijine alte categorii de capitalişti
dezavantajînd în egală măsură masele populare.
 Marx utilizează şi în această problemă a relaţiilor internaţionale schema jocului cu
sumă nulă, unde ceea ce cîştigă cineva pierde celălalt, singura inter-relaţionare
posibilă fiind conflictul. Astfel antagonismele dintre partenerii inegal dezvoltaţi sunt
completate de lupta pentru împărţirea sferelor de influenţă dintre marile puteri.
Această tendinţă spre expansiune a ţărilor capitaliste dezvoltate ar fi datorată tocmai
contradicţiilor capitalismului la scară naţională.
 În doctrina marxistă, teoria economică reprezintă un apendice al filozofiei asupra
capitalismului, opera lui Marx fiind una de esenţă filosofică şi nu ştiinţifică. El studiază
realitatea ca un filosof şi nu trece prin eforturile de validare empirică pe care le-ar
implica o tratare ştiinţifică a problemei. Doar pe alocuri în opera economică apare
preocuparea pentru ştiinţificitate.
 În teoria marxistă oamenii sunt sclavii sistemului social de producţie. Fetişismul,
dezumanizarea şi exploatarea sunt consecinţe inevitabile ale diviziunii muncii şi
dezvoltării proprietăţii private. Fetişismul reprezintă procesul obiectivizării produsului
muncii, ceea ce face ca acesta să-l domine pe om. Dezumanizarea (alienarea) se referă la
pierderea de către individ a controlului asupra utilizării propriei forţe de muncă iar
exploatarea conduce la pierderea controlului muncitorului asupra produsului muncii sale.
 Capitalul reprezintă un concept cheie al operei marxiste, concept care dă şi titlul celei
mai importante lucrări economice a lui Marx. Pe plan social, capitalul exercită un rol de
comandă, prin deţinătorii săi, în ceea ce priveşte deciziile economice cotidiene, folosirea
resurselor, organizarea producţiei şi repartiţia venitului naţional. Capitalul apare aici ca o
relaţie de exploatare, iar sporirea capitalului ca o sporire a forţei de exploatare a
muncitorului. Astfel capitalul e privit nu în forma sa fizică, ci pe planul componentei
sale sociale, unde capitalul se prezintă ca o relaţie de producţie. Deţinătorii capitalului au
comanda activităţii economice, iar muncitorii salariaţi sunt factorii de execuţie.
 Pe acelaşi plan social general sistemul proprietăţii private şi economia de piaţă
generează dezorganizare, anarhie, risipire a resurselor. Acestui sistem capitalist
destructurant Marx îi opune societatea socialist-comunistă, unde datorită cooperării
conştiente şi planificării raţionale producţia ar fi orientată spre utilizare şi nu spre profit.
 Filosofia marxistă pune în centrul vieţii sociale activitatea economică. Astfel, diferenţa între
diversele societăţi şi tipuri de societăţi e dată de diferitele moduri în care oamenii produc
bunurile, iar evoluţia societăţii este determinată de schimbările în modul de producţie.
 Modul de producţie este analizat prin două componente: forţele de producţie şi relaţiile de
producţie. Forţele de producţie săvârşesc actul productiv şi se compun din forţa de muncă
şi din mijloacele de producţie. Relaţiile de producţie reprezintă relaţiile ce se stabilesc în
procesul de producţie.
 Marx formulează legea concordanţei dintre forţele de producţie şi a relaţiilor de
producţie. Primele evoluează mai repede, în timp ce relaţiile de producţie sunt mult mai
încete în transformări. De aici apare conflictul ca factor intermediar de explicare a schimbării
sociale, prin intermediul lui realizându-se sincronizarea relaţiilor de producţie cu factorii de
producţie.
 În modelul său istoric Marx apreciază că în orice societate, oamenii se pot diferenţia în
funcţie de raporturile lor cu mijloacele de producţie. Apar astfel cele două clase
fundamentale, proprietarii şi ne-proprietarii. Alături de aceste clase pot apărea şi altele, dar
acestea sunt periferice.
 Pentru a-şi argumenta şi întări modelul, Marx construieşte o istorie a modurilor
de producţie în care caută să-şi utilizeze modelul. Astfel apare o societate
imaginară, „comuna primitivă", în care nu exista proprietate asupra bunurilor
de producţie. Cercetările antropologice nu au reuşit însă să descopere în prezent
nici o societate care să nu utilizeze proprietatea asupra mijloacelor de producţie
şi nici nu a fost adusă vreo dovadă că o astfel de societate ar fi existat vreodată.
• Deci societatea e vizualizată de Marx ca fiind formată din două clase cu interese
opuse. O clasă de exploatatori şi una de exploataţi, care se află în conflict
fundamental. Iar sursa răului o constituie proprietatea. Dar încercarea sa de a
prezenta un model credibil al societăţilor istorice ca fiind formate în special din
exploataţi şi exploatatori eşuează de asemenea.
 Rosa Luxemburg (1871-1919) a fost o revoluţionară germană, născută în Polonia, exilată în
Elveţia în 1889, unde devine marxistă. Dobîndind cetăţenie germană în urma căsătoriei ea
devine unul dintre liderii Partidului Social Democratic German. Ideea sa de bază este
eliminarea capitalismului. În detalii ea se opune însă lui Lenin, nefiind de acord cu compoziţia
claselor revoluţionare asertată de acesta, dar mai ales îl critică pe acesta după reuşita revoluţiei
din Rusia, prezicînd permanentizarea dictaturii sale asupra proletariatului. I se opune şi lui
Berstein care avea o viziune mai moderată asupra schimbării sociale.
 Eduard Bernstein (1850-1932) s-a făcut remarcat prin faptul că, deşi marxist a criticat multe
dintre concluziile marelui filozof, în cartea sa din 1898, Socialismul evoluţionist. Criticîndu-l
pe Marx, Berstein nega ideea colapsului iminent al capitalismului şi afirma că burghezia nu era
în întregime parazitară. Tot el spunea că socialismul este rezultatul final al liberalismului şi nu
al revoluţiei. Astfel de idei au provocat vii controverse printre marxiştii acelor vremuri.
 Principalul marxist al perioadei este însă Vladimir Ilici Lenin. Climatul socio-economic în care
trăieşte Lenin este modificat faţă de cel contemporan cu Marx. La scară mondială apar ca actori
de prim plan ai scenei economice monopolurile. Capitalismul liberei concurenţe este înlocuit cu
un capitalism monopolist.
 Pornind de la această modificare a contextului Lenin crează un nou capitol al economiei
politice marxiste, respectiv teoria imperialismului şi a crizei generale a capitalismului.
• Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) publică în „Revista Socială" mai multe studii de
marxism, printre care „Ce vor socialiştii romîni" şi „K.Marx şi economiştii noştri" (1884).
Lucrarea sa de referinţă rămîne însă cea din 1910, „Neoiobăgia". În aceasta din urmă se
preocupă de problemele agriculturii romîneşti, confruntată cu introducerea relaţiilor capitaliste
de producţie şi marcată de subdezvoltare.
,,Doctrine și curente în gîndirea economică modernă și
contemporană” , Sultana Sută-Selejan, ed.All Bucurști
 - conspecte.com
 - www.seap.usv.ro