Cap. 5.

CEREREA, OFERTA ŞI ECHILIBRUL

PE PIAŢA BUNURILOR
ŞI SERVICIILOR

5.1. Cererea
5.2. Oferta
5.3. Echilibrul pe piaţa bunurilor
şi serviciilor
 5.1. CEREREA

În sens general, cererea semnifică expresia nevoilor

solvabile ale subiecţilor economici, privite prin intermediul
cantităţii dorite de aceştia. Din punct de vedere economic,
ea reprezintă cantitatea dintr-un bun dorit, care poate fi
achiziţionată pe o piaţă, într-o perioadă de timp, la un preţ
dat, de către unul sau mai mulţi agenţi economici.
 Dacă se ia în calcul manifestarea unui singur consumator
potenţial pentru un anumit produs, se utilizează conceptul
cerere individuală.
 Când se face referire la toţi posibilii cumpărători ai
aceluiaşi bun, se acoperă noţiunea cerere totală pentru
acea marfă pe piaţă (suma cererilor individuale).
 Dacă, însă, este vorba de cuprinderea fenomenului
pentru întreaga gamă de bunuri necesare, venită din
partea tuturor consumatorilor potenţiali, discutăm despre
cererea agregată (globală).
 Funcţia cererii: C = f (P, V, Ps, Pc , ...)
Factori de influenţă în cazul cererii de marfă:
1. preţul mărfii (P): la bunurile normale şi la cele superioare,
orice creştere a preţului P provoacă o scădere a cererii C –
şi invers (relaţia de dependenţă este negativă, astfel încât
P → C, respectiv P → C).
Excepţii:
- cazul bunurilor inferioare care satisfac “paradoxul Giffen”,
pentru care mărimea cererii variază în acelaşi sens cu
evoluţia preţului (P → C, respectiv P → C);
- situaţia în care anticiparea unor creşteri de preţ determină
sporirea cererii în prezent;
- exemplul bunurilor care denotă prestigiu, în care
persoanele implicate cer o marfă tocmai pentru că are un
preţ ridicat;
- cazul în care fenomenul de creştere a preţului se bazează
pe îmbunătăţirea calităţii bunului.

2. venitul consumatorului (V):
– în cazul bunurilor normale şi al celor superioare,
creşterea venitului antrenează sporirea cantităţii
cerute – şi invers (V→ C, respectiv V → C);
– pentru bunurile inferioare, între venit şi cantitatea
cerută există o relaţie negativă sau inversă (V
→ C, respectiv V→ C).
3. preţul bunurilor substituibile (Ps): în general, o sporire a
preţului produsului căutat îl face pe individ să se
îndrepte spre înlocuitori – şi invers;
4. preţul bunurilor complementare (Pc): sporirea preţului
mărfii dorite determină reducerea cererii pentru o alta,
cu care ea se află în legătură – şi invers;
5. alţi factori: numărul cumpărătorilor, preferinţele lor,
reclama ş.a.
 Legea cererii

 Cantitatea cerută dintr-un bun normal scade pe măsură

ce preţul lui creşte – şi invers, în ipoteza în care ceilalţi
factori ai pieţei rămân neschimbaţi (relaţia dintre preţ şi
cantitatea cerută este negativă, dovedind raportul de
sens opus dintre volumul de marfă pe care indivizii sunt
dispuşi să-l achiziţioneze şi preţul necesar pentru a-l
obţine: P → C, respectiv P → C).

 Cantitatea cerută dintr-un bun inferior creşte pe măsură

ce preţul lui sporeşte – şi invers, în ipoteza în care
ceilalţi factori ai pieţei rămân neschimbaţi (relaţia dintre
preţ şi cantitatea cerută este, de data aceasta, pozitivă,
dovedind raportul direct dintre volumul de marfă pe care
indivizii sunt dispuşi să-l achiziţioneze şi preţul necesar
pentru a-l obţine: P → C, respectiv P → C).
 Baremul şi curba cererii

a) Baremul cererii (relaţia preţ – cantitate cerută)

Caz particular:

Cantitatea cerută din bunul normal X

Alternativa Preţul unitar
[Qc (buc.)], conform legii cererii,
de achiziţie P ($) respectiv funcţiei Qc = 1.000 – 4·P
A 230 80
B 220 120
C 200 200
D 150 400
E 100 600
 b) Curba cererii pentru un bun normal
(caz particular / caz general)

P
P P0
230
220
200 P1 CC’
CC’
P2
150 QC

100 0 QC0 QC1 QC2

0 QC
80 120 200 400 600
 5.2. OFERTA

În general, oferta = cantitatea maximă dintr-un bun economic,

pe care un vânzător o aduce pe piaţă într-o perioadă dată de
timp şi la un anumit preţ, în scopul comercializării.
 Când e vorba de implicarea unui singur producător / vânzător,
se foloseşte noţiunea ofertă individuală.
 Dacă facem apel la toţi fabricanţii / vânzătorii aceleiaşi mărfi,
utilizăm termenul ofertă totală pentru acel bun.
 Când se aduce în discuţie cumularea ofertei pentru toate
mărfurile create, din partea tuturor producătorilor / vânzătorilor,
discutăm despre oferta agregată (globală).
Oferta = instantanee sau ultrascurtă (se modifică doar în
limita stocului); pe timp scurt (output-ul se raportează la
capacitatea de fabricaţie); pe timp îndelungat (mizând pe
îmbunătăţirea tehnicii şi a posibilităţilor de producţie).
 Funcţia ofertei: O = f(P, V, Cp, Pfp , Pa, ...)
Factori de influenţă în cazul ofertei de bunuri:
1. preţul produsului (P) – se află, în general, în relaţie directă
cu volumul ofertei (O): orice creştere a lui provoacă o majorare
a cantităţii aduse pe piaţă – şi invers (relaţia de dependenţă
este pozitivă, astfel încât P → O, respectiv P → O).
2. venitul producătorului / comerciantului (V): se află în raport
pozitiv cu mărimea ofertei (V → O, respectiv V→ O);
3. costul de producţie (Cp): între cele două variabile se
stabileşte o relaţie negativă: Cp→ O, respectiv Cp → O;
4. preţurile factorilor de producţie (Pfp): sunt în dependenţă
inversă cu volumul ofertei;
5. preţul altor bunuri (Pa): în general, când preţul produsului X
scade, oferta lui se diminuează, dar se creează resurse
suplimentare pentru o altă marfă Y (fabricată de acelaşi agent
economic), a cărei ofertă va putea creşte – şi invers;
6. alţi factori: numărul producătorilor (vânzătorilor) aceluiaşi bun,
posibilitatea efectuării de stocuri, costul stocării,
managementul, nivelul tehnicii utilizate, fiscalitatea, subvenţiile
şi subsidiile ş.a.
 Legea ofertei

 Cantitatea oferită dintr-o marfă considerată bun normal

sau superior se majorează pe măsură ce preţul ei
creşte – şi invers, în ipoteza în care ceilalţi factori ai
pieţei rămân nemodificaţi (relaţia dintre preţ şi cantitatea
oferită este în general pozitivă, dovedind raportul direct
dintre schimbarea preţului şi cantitatea de bun fabricată /
vândută: P → O, respectiv P → O).
Excepţii: 1. când bunul adus pe piaţă nu se poate stoca;
2. dacă acţiunea de producţie în urma căreia a rezultat
bunul este singura realizată de ofertant (fiind unica sursă
de venit a producătorului / vânzătorului); 3. pe piaţa forţei
de muncă (când salariul creşte peste nivelul “de
suficienţă”, individul optează pentru mai mult timp liber
 oferta de muncă se reduce – şi invers); 4. când se
preconizează modificări de preţ (alţi factori ai pieţei
rămânând constanţi); 5. când producătorul utilizează o
parte din disponibilităţile financiare pentru a-şi acoperi
nevoile imediate (ex. plata unor datorii).
 Baremul şi curba ofertei

a) Baremul ofertei (relaţia preţ – cantitate oferită)

Caz particular:

Alternativa Cantitatea oferită din bunul normal X:

Preţul unitar
de [Qo (buc.)], conform legii ofertei,
P ($)
producţie respectiv funcţiei Qo = 100 + P/2
A’ 230 215

B’ 220 210

C’ 200 200

D’ 150 175

E’ 100 150
 b) Curba ofertei pentru un bun normal
[caz particular / cazuri generale (a), (b)]

P P
Pmax
OO’
230
220
200 (a)

150 Qo
0

P
100

(b)

Qo
0 150 175 200 215 Qo
210 0 Qmax
 5.3. Echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor
Legea interacţiunii dintre cerere şi ofertă
 O creştere a cererii, în condiţiile ofertei nemodificate – sau o
scădere a ofertei, pe suportul unei cereri stabile – determină
majorarea preţului de piaţă al bunului în cauză.
 O reducere a cererii, pe fondul ofertei constante – sau o
mărire a ofertei, pe coordonatele unei cereri stabile –
antrenează micşorarea preţului de piaţă al mărfii respective.
 Potrivit legii economice a interacţiunii dintre cerere
şi ofertă, P = f(C, O). Faptul nu înseamnă deturnarea
legii cererii C = f(P) şi legii ofertei O = f(P), ci
privirea dintr-o altă ipostază a realităţii pieţei.
 Conform legii interacţiunii dintre cerere – ofertă, preţul de
piaţă este determinat de mişcarea celor două forţe amintite
şi tinde spre o stare de echilibru, care se menţine atâta
vreme cât condiţiile pieţei rămân neschimbate.
 Relaţia cerere – ofertă – preţ trebuie studiată din două
perspective, întrucât preţul = atât cauză, cât şi efect al
modificării factorilor pieţei (P = rezultat al confruntărilor de
interese ale purtătorilor cererii şi ofertei pe piaţă).
Relaţii între cant. cerută / oferită dintr-o marfă pe piaţă
[*corespunzător legii cererii, funcţia Qc = 1.000 – 4·P;
** corespunzător legii ofertei, funcţia Qo = 100 + P/2]
Cantitatea Cantitatea
Preţul Diferenţe: Presiuni
cerută din oferită din bunul
unitar normal X: (+) exces O/C asupra
bunul normal X:
P ($) (-) exces C/O preţului
Qc (buc.)* Qo (buc.)**

230 80 215 +135 

220 120 210 + 90 
200 200 200 0 -
150 400 175 -225 
100 600 150 -450 
Interacţiunea cerere – ofertă pe piaţa cu concurenţă
perfectă. Preţul de echilibru.
P O>C
230
C O’
220
PE = 200
E
150

100
O C>O C’

Q
0 80 120 175 210 400 600
150 215

QE= 200
 Observaţii referitoare la graficul precedent:
 La un nivel al preţului mai mare de 200 $, deşi producătorul
ar fi interesat să sporească vânzările, oferta nu-şi găseşte
cerere efectivă, datorită restricţiilor bugetare ale
consumatorilor  pe piaţă se creează un surplus (exces) de
marfă (vezi partea superioară a graficului, comparativ cu cea
inferioară – unde se înregistrează deficit de marfă).
 La orice preţ mai mic de 200 $, deşi cererea este în creştere
pe măsură ce preţul scade, producătorul oferă tot mai puţin
(dacă situaţia ar continua, el ar hotărî ca la un anumit nivel
al preţului, să refuze aducerea mărfii pe piaţă).
Concluzie: La PE = 200 $, oferta va fi complet absorbită de
cerere (QE = 200 bucăţi)  În punctul E se realizează
echilibrul stabil al pieţei.
Preţul de echilibru reprezintă, deci, acel preţ la care
ofertanţii continuă să producă şi să vândă o marfă, iar
cumpărătorii acceptă să o achiziţioneze (preţul pentru care
cantitatea oferită o egalizează pe cea cerută).
 BIBLIOGRAFIE

 Microeconomie, curs universitar, Universitatea “Babeş-

Bolyai”,Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea
Afacerilor, Catedra de Economie politică, Ed. Risoprint,
Cluj-Napoca, 2011, pp. 75-94; 155-167.
 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economie
politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, pp. 63-79.
 Richard Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999, pp. 94-115.
 Gabriela Bodea, Microeconomia: principiile şi
mecanismele jocului, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2002, pp. 161-182; 183-192.
 Gilbert Abraham-Frois, Economia politică, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 147-211.