TREI

PRIETE
NI

Înv. Moisă Monica

 Într-o căsuță, la mică distanță de
pădure, trăiau trei prieteni: o
vrăbiuță, un șoricel și o turtiță rotundă
și rumeioară.
Cum au ajuns să locuiască împreună
nimeni n-a știut să spună dar sigur era
că se înțelegeau forte bine și erau
fericiți împreună.

Cum se poate așa ceva? Simplu.

Fiecare știa ce avea de făcut și cei trei
își împărțiseră corect răspunderile.
Turtița trebuia să pregătească mâncarea,
și gătea ... extraordinar.
Vrăbiuța trebuia să aprovizioneze casa cu
crenguțe pentru foc. Mai culegea
ciupercuțe, fructe de pădure și ce mai
era necesar pentru mâncare.
Șoricelul cu dințișorii lui ascuțiți,
mărunțea lemnele
 Într-o zi, după ce mâncară pe
săturate, cei trei mai stătură de
vorbă.
Din una în alta ajunseră să se plângă,
fiecare spunând că munca lui e cea mai
grea.
Vrăbiuța spunea că o dor aripioarele
de atâta zburat. Șoricelul se plângea
că îl dor dințișorii de atâta ros.
Amîndoi spuneau că munca turtiței
este cea mai ușoară pentru că stă
toată ziua pe lângă sobă. Ei nu se
gândeau că în zilele calde este greu să
stai tot timpul pe lângă sobă.

După o îndelungă gândire au hotărât să schimbe rolurile....așa că,

rămase stabilit ca turtița să meargă după lemne și să culeagă
fructe, ciuperci și cele trebuincioase gătitului.
Șoricelul rămânea acasă ca să facă de mâncare.
Rolul vrăbiuței era să spargă lemnele.
 Ce a urmat e ușor de închipuit.
Turtița greoaie, neobișnuită cu
pădurea, cu mersul pe jos,
fricoasă, tremura la fiecare
sunet.
Obosită de drum, speriată, nu
reușea să vadă nici un lemnișor,
nici o crenguță, ce să mai vorbim
de ciuperci, zmeură, alune, afine...

Și ca ziua să fie de pomină, mai

apăru și o vulpe vicleană și flămândă,
care, când văzu turtița rumenă și
grăsuță începu să se lingă pe bot
privind-o cu ochi lacomi.
 Șoricelul o păți și mai rău.
Rămas singur acasă începu să
se gândească cum proceda
turtița când făcea mâncarea.
Bucuros că și-a amintit,
curăță repede legumele,
ciupercuțele și le puse în oală
la fiert.
După un timp gustă ciorba,
dar nu i se păru gustoasă, așa
că adăugă puțină sare.
Gustă din nou, dar,
schimbarea nu era prea mare.

După ce mai stătu puțin pe gânduri, zâmbi înseninat. Își aduse

aminte că o văzuse odată pe turtiță sărind în oala cu ciorbă și
lăsând puțin din grăsimea ei. De aceea ciorba ei era așa gustoasă.
Șoricelul luându-și inima în dinți se săltă și-și făcu vânt în oală...
Doamne !!! Ce durere!!! Se opări tot și când privi în oală nu văzu nici
o steluță de grăsime.
 Dar vrăbiuța ? Mare necaz și pe
capul ei.
A început de dimineață, foarte
hotărâtă să taie lemne.
Cum dințișori ascuțiți ca ai
șoricelului nu avea, începu să
lovească un lemnișor cu cioculețul.
Bătu și bătu, dar nu reuși nimic.
Nu a spart nici un lemn, dar ciocul
o durea foarte tare și privind
într-un ochi de apă văzu cu spaimă
că s-a îndoit.

Atunci își dădu seama că munca șoricelului nu era prea ușoară.

Plângând privi cerul și văzu că soarele stătea să apună și ea nu
spărsese nici o surcică.
Și dacă nu erau lemne pentru foc, nu era nici mâncare.
 Spre seară s-au adunat toți trei în
jurul mesei. Erau obosiți, flămânzi ,
răniți, speriați, supărați.
Acum și-au dat seama că munca nici
unuia dintre ei nu era ușoară .
Cum să reușești făcând ceva la care nu
te pricepi ?

Rușinați, au hotărât să se întoarcă

fiecare la vechile îndeletniciri.
Vrăbiuța să culeagă lemne și ciuperci,
fructe.., căci avea aripi și se deplasa
rapid;
Șoricelul să taie lemnele căci avea
dințișori ascuțiți și în plus ronțăitul îl
ajuta să nu-i crească prea lungi;
Turtița să facă mâncarea gustoasă la
care se pricepea așa de bine;
Fiecare la locul potrivit !!