Geomorfologie generală

Cursul 3. Dinamica scoarţei terestre.

Prof.univ.dr. Ioan-Aurel IRIMUŞ

Universitea Babeş-Bolyai, Facultea de Geografie, Cluj-Napoca, Romania

irimus@geografie.ubbcluj.ro
 3.1..Tectonica globală şi morfostructurile scoarţei terrestre

• Tectonica globală, concept aproape unanim acceptat după 1960,

furnizează explicaţii coerente asupra genezei şi repartiţiei planetare
a două mari unităţi morfostructurale: bazinele oceanice şi ariile
continentale.

• Soluţionarea modelului tectonicii globale se datorează rezultatelor

cercetării geofizicii, privind constituţia internă a Pământului,
semnificativă fiind pentru geomorfologi regruparea învelişurilor
exterioare sub numele de litosferă.

• Conţinutul litosferei este cel de ansamblu relativ rigid, constituit din

scoarţă şi mantaua superioară (astenosfera), cu o profunzime de
70-150 km, susceptibilă de a se deplasa pe astenosfera plastică.
Geosferele interne
 3.2. Dinamica litosferei
• Dinamica litosferei, potrivit modelului tectonicii globale, fundamentat pe ipoteze, observaţii şi argumente
topografice, măsurători batimetrice şi topometrice, argumente climatice, geologice şi paleontologice, analize şi
interpretări ale profilelor de anomalii magnetice (Wegener,1912; Ewing & Heezen, 1958; Hess, 1962; Dietz,
1961; Wilson, 1965; Morley,Vine & Matthews, 1960-1963;Mckenzie & Parker, 1967; Dewey & Bird, 1970;
Coleman, 1971) are ca finalitate o reconfigurare a domeniului continental şi a celui oceanic, dar şi o structurare a
crustei sau scoarţei terestre, respectiv a litosferei superioare, în raport cu litosfera inferioară ( astenosfera sau
mantaua superioară).
 3.2.Dinamica litosferei

• Prezenţa a trei tipuri de crustă, continentală, de tranziţie şi oceanică, fiecare

cu caracteristici geologice şi geofizice specifice, cu morfostructuri diferite a
condus la o reconsiderare a evolutiei paleogeografice a Terrei.

• Proiectul Mantaua superioară şi influenţa ei asupra scoarţei terestre

(1963-1971), alături de Proiectul FAMOUS (1971-1974), Proiectul IPOD,
Proiectul Geodinamic (1971-1980) şi Programul de foraje marine DSDP
cu vasul Glomar Challenger, coordonat de U.S.A, au furnizat datele necesare
pentru argumentarea modelului tectonicii globale şi trăsăturilor celor 12
subtipuri de crustă.

• Tipul continental (reprezentând 29% din suprafaţa scoarţei) include scuturile,

platformele, catenele orogenice vechi (paleozoice), catenele orogenice tinere
şi rifturile continentale.
•
• Crusta de tranziţie (cu o pondere de 12% din suprafaţa scoarţei) este
reprezentată prin arcurile insulare şi bazinele marine interne, iar crusta de tip
oceanic (căreia îi revine 59% din suprafaţa scoarţei) este reprezentată prin
insulele vulcanice, fosele, bazinele oceanice, dorsalele medio-oceanice şi
bazinele marginale.
 3.2.Dinamica litosferei
• Modelul Tectonicii Globale se fundamentează pe:
teoria derivei continentelor a lui A.Wegener (1912),
teoria expansiunii fundului oceanic (Dietz, 1961;
H.Hess, 1962) teoria plăcilor litosferice (Dewey, Bird,
1970).
• Anul 1960 marchează lansarea teoriei expansiunii
fundului oceanic (Harry Hess) potrivit căruia,
dorsalele medio-oceanice se suprapun ramurilor
ascendente ale curenţilor magmatici de convecţie,
determinând magma să acceadă prin rifturi la
suprafaţă (alipindu-se marginilor crustale), în timp ce
plăcile litosferice prezintă mişcări divergente.
•
 3.2.Dinamica litosferei

• Rezultatul construcţiei ramurilor ascendente ale curenţilor

crustali este dorsala medio-oceanică, pe de o parte, iar pe de
altă parte expansiunea fundului oceanic (spreading), pe
măsură ce materialul aportat din astenosferă prin rift (rift
valley) este depus lateral, realizându-se creşterea crustei
oceanice, respectiv acreţia.
• Postulatul acreţiei sau creşterii crustei în dorsalele medio-
oceanice argumentat (investigaţiile geofizice), nu confirmă o
creştere proporţională a diametrului terestru, iar Hess a
presupus un consum de scoarţă sau crustă terestră în
perimetrul gropilor abisale sau foselor oceanice, idee
împărtăşită şi de R.S.Dietz în 1961.
• Conform acestui postulat, plăcile se nasc în lungul dorsalelor
medio-oceanice, ca urmare a proceselor magmatice, corelate
cu circuitele curenţilor crustali, iar consumul lor se realizează
în fose ori avantfose prin procese de subducţie, în zonele de
compresie a plăcilor
Procesele de subductie
3.2. Dinamica litosferei
• Regenerarea continuă a plăcilor oceanice şi migrarea lor laterală, a
fost demonstrată de F. Vine şi D. Matthews (1963), prin măsurători
magnetometrice , demonstrând că pe fundul oceanelor există benzi
de bazalte cu magnetism remanent cu polaritate normală ce
alternează cu benzi cu polaritate inversă. Demonstraţia este ulterior
întărită de către J.Tuzo Wilson (1965) prin conceptul faliilor
transformante, care se definesc ca fracturi crustale orientate
perpendicular pe direcţia rifturilor şi dorsalelor medio-oceanice.
• Segmentele de crustă delimitate de faliile transformante sunt
supuse unor deplasări în lungul acestor falii, fapt ce explică
prezenţa benzilor de roci bazaltice cu polaritate inversă şi
deplasarea lor laterală. Fâşiile de bazalte înregistrează polaritatea
câmpului geomagnetic din perioada formării lor .
• Procesul de expansiune a fundului oceanic este materializat în
lanţurile muntoase submerse, de mari dimensiuni, cu o lungime
totală de 80.000 km, lăţimi între 1000 km şi 4 000 km, iar înălţimile
pot depăşi 2 000 m.
• Regenerarea continuă a plăcilor şi în special a crustei oceanice în
dorsale, nu duce la creşterea în aceiaşi măsură a circumferinţei globului
terestru, deoarece simultan are loc un proces de consum al scoarţei sau
crustei terestre, care se produce în fose sau gropile abisale, prin
procese de subducţie.

• Plăcile tectonice care înglobează atât continente, cât şi oceane sau părţi
ale acestora, cu întreg ansamblu morfologic sunt delimitate fie prin
dorsale, fose sau zone de subducţie ori prin falii transformante.
• Segmentele de crustă oceanică coboară în adâncime, pe planuri Benioff,
cu pantă de 45-550, până la 700 km, reintegrându-se astenosferei.
Fricţiunea care se realizează la nivelul acestor planuri de glisare a
segmentelor de crustă este cumulată sub forma unor tensiuni elastice,
care eliberate brusc, materializeză focarele seismice.

• Planurilor Benioff sunt asociate şi erupţiile vulcanice.Crusta oceanică are

o durată limitată spaţio-temporal, între zonele de acreţie (dorsalele
medio- oceanice) şi zonele de subducţie sau consum (fosele marginale).
• Contactul dintre ele, prin natura mecanismelor (divergenţe, convergenţe),
răspunde de tipul morfostructural al segmentului de scoarţă sau crustă şi
funcţia tipului de peisaj geomorfologic generat sau tipul de relief.
• Contactele de tip divergent sau constructiv sunt prezente în lungul rifturilor
din dorsalele medio-oceanice şi la limita dintre continente sau în interiorul
continentelor.

• Aici se produce intruziunea şi efuziunea magmelor care determină acreţia

plăcilor oceanice şi construcţia dorsalelor medio-oceanice.

• Acestui tip de contact îi pot fi atribuite rifturile Mării Roşii, Californiei, riftul
intracontinental vest-arabic (levantin), riftul Est-African, etc.

• Relieful morfostructural este reprezentat de masive muntoase de tip „horst-

graben” sau munţi-bloc, cu versanţi asimetrici, depresiuni şi văi de rift, cu
versanţi glacizaţi ori asociind platouri vulcanice.
Riftul est african
Tipuri de coliziuni
• Contactele de tip convergent sau destructiv caracterizează coliziunea plăcilor
oceanice cu cele continentale şi sunt localizate pe marginile continentelor, dar
deopotrivă caracterizează şi coliziunea între plăcile continentale ori între plăcile
oceanice.

• Acest tip de contacte asociază subducţia:;

• convergenţă placă oceanică - placă continentală denumită şi contact de tip
chilian sau andin ;
• convergenţa placă oceanică – placă oceanică, de tip antilez ;
• convergenţa placă continentală - placa continentală se realizează în două
cazuri: când o placă continentală este activă şi cealaltă este pasivă
(convergenţă de tip himalayan).
•
• Convergenţa de tip acadian este realizată prin coliziunea a două plăci continentale
cu margini active (Munţii Appalachi, a căror geneză este legată de orogeneza
acadiană din Devonianul Mediu (între placa Nord Americană şi placa Avalonia, s-a
schiţat fosa sau oceanul Merrimack (Fredericton-Merrimack).
 Obducția
Coliziunea între două plăci poate conduce şi la obducţia acestora (termen introdus de
Coleman în 1971), respectiv la un proces complex în care, fragmente de placă oceanică
ajung să încalece placa de tip continental (obductie de tip alpin).
 Bibliografie

1. Anderson, S.R., Anderson, Suzanne (2010), Geomorphology. The Mechanics and Chemistry
of Landscapes. Editura Cambridge University Press, US at SP.
2. Alcantara-Ayala, I., Goudie, A (2010), Geomorphological Hazards and Disaster Prevention.
Editura Cambridge University Press, UK
3. Burbank, D.W., Anderson, S.R (2000), Tectonic Geomorphology. Oxford, Blackwell Science, 27
4. Campy, M., Macaire, J.J. (1988), Géologie des formations superficielles. Geodynamique-
faciėės-utilisation. Editura Masson, Paris
5. Fookes, P.G., Lee, E.M., Griffiths (2007), Engineering Geomorphology.Theory and Practice.
Editura Whittles Publishing, USA & Atkins Poland,EU.
6. Irimuş, I.A (1997), Cartografiere geomorfologică. Ed. Focul Viu, ISBN 973-95758-5-4, p.112, Cluj-
Napoca.
7. Irimuş, I.A, Vescan, I., Man, T. (2005),Tehnici de cartografiere, monitoring şi analiză G.I.S.
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, p.275
8. Irimuş, I.A. (2006), Hazarde şi riscuri asociate proceselor geomorfologice în aria cutelor
diapire din Depresiunea Transilvaniei. Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, p.275.
9. Mac, I.(1972,1974), Geomorfologie generală. Curs lithografiat .Biblioteca Facultății de Geografie
10. Rădoane, Maria şi colab. (2000, 2001), Geomorfologie. Ed. Universităţii din Suceava.