Sunteți pe pagina 1din 8

Mihail Kogălnigeanu

Introducere
 Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi – d. 20 iunie 1891, Paris), om
politic, istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, membru fondator al Societăţii
Academice Române şi preşedinte al Academiei Române. Colaborator apropiat al
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cei doi bărbaţi de stat au întocmit împreună un
amplu plan de reforme ce vor pune bazele constituirii statului român modern.
Preşedinte al Consiliului de miniştri, titular la Ministerul de Interne şi Ministerul de
Externe, Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai importanţi oameni de stat ai
generaţiei sale.
 În timpul mandatului la conducerea Ministerului de Externe, România îşi cucereşte
Independenţa de stat. Personalitate cu vastă experienţă politică şi diplomatică, a fost
unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal. Totodată, Mihail
Kogălniceanu a fost unul dinte cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-
lea, contribuind cu succes la cercetarea istoriei naţionale şi dezvoltarea literaturii
româneşti. În acest sens a fondat revista „Dacia literară”, iar în articolul inaugural a
sintetizat idealurile scriitorilor paşoptişti, punând astfel bazele curentului paşoptist
din literatură. Drept recunoştinţă pentru contribuţia sa la dezvoltarea culturii, a fost
ales preşedinte al Academiei Române.
Mandatul de prim-ministru
 În primii ani ai domniei lui Cuza, Kogălniceanu
este numit membru al Comisiei Centrale de la
Focşani (14 martie 1859), apoi este numit
preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi,
funcţie pe care o ocupă în perioada 30 aprilie 1860
 – 17 ianuarie 1861. Devine foarte apropiat de
Cuza Vodă, astfel că acesta îl alege să îi devină
mâna dreaptă în adoptarea şi punerea în aplicare a
unui val de reforme ce să pună bazele constituirii
statului român modern. Pe 11 octombrie 1863,
Mihail Kogălniceanu este numit prim-ministru al
României. Din această funcţie, Kogălniceanu a
contribuit la modernizarea statului român după
model occidental, cu instituţii şi cadre legislative
moderne, prin adoptarea unor serii ample de
reforme care au modernizat România.
Reformele înfăptuite pentru modernizarea
României. Lovitura de stat
 În decembrie 1863, se adoptă legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia 25% din suprafaţa
arabilă a ţării intră în sfera fondului funciar al statului român. În anul 1864 au fost promulgate legile privind
organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe
comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ. Administraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de
consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa era condusă
de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar. Una din cele mai importante
înfăptuiri a fost reorganizarea justiţiei. Astfel, au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile
de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs.
 După lovitura de stat al lui Alexandru Ioan Cuza din 2 mai 1864, prin care domnitorul dizolvă Adunarea şi

elaborează o nouă constituţie, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, arogându-şi largi prerogative


legislative şi executive , a fost posibilă adoptarea acelor reforme esenţiale pentru modernizarea României.
Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor, care erau împărţiţi în alegători
direcţi (plăteau o contribuţie de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari
(votau prin delegaţi, formaţi din cei care plăteau impozite mai mici, puteau fi alese persoanele în vârstă de cel
puţin 30 de ani).
 Cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864. Potrivit acesteia claca este desfiinţată,

iar sătenii clăcaşi devin pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi
în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în
funcţie de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi
grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani .
Fondarea Partidului Naţional Liberal
 Liberalismul românesc era reprezentat la
jumătatea veacului al XIX-lea de mai multe
grupări politice care acţionau separat:
moderaţii conduşi de Ion Ghica, gruparea lui
Mihail Kogălniceanu de sorginte tot moderată,
dar adepţii săi fiind catalogaţi drept maişti,
radicalii conduşi de I. C. Brătianu şi 
C. A. Rosetti şi fracţioniştii lui 
Nicolae Ionescu. Între toate aceste grupări
existau permanent disensiuni, astfel că pentru
a reuşi să se impună valorile liberalismului pe
scena politică erau necesare eforturi pentru ca
aceste grupări să acţioneze unitar. În acest
sens, fondarea Partidului Naţional Liberal a
cunoscut mai multe etape.
Proclamarea Independenţei de stat
 Când în contextul internaţional generat de noua criză orientală s-a întrevăzut posibilitatea obţinerii
independenţei de stat a României, primul ministrul Ion C. Brătianu îl numeşte ministru de Externe pe
Mihail Kogălniceanu, trecând peste orgoliile ce existau între cei doi. Kogălniceanu era considerat cel mai
iscusit diplomat român şi se bucura de un important prestigiu internaţional. În spiritul interesului naţional,
cele două personalităţi se înţeleg perfect în timpul Războiului de Independenţă (1877 - 1878), ducând
împreună şi bătălia diplomatică de la Congresul de Pace de la Berlin pentru recunoaşterea internaţională
deplină a independenţei statului român.
 Mormântul lui Mihail Kogălniceanu de la Cimitirul Eternitatea din Iaşi
 Kogălniceanu este artizanul încheierii Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care permitea tranzitul
trupelor ţariste pe teritoriul României, respectând ţării noastre „integritatea existentă” şi „drepturile
politice”. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva
 privind situaţia ţării, ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama
independenţa României:
 „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine
stătătoare....Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi
provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată.
Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei
Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă .”
 Pe 10 mai, Independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este promulgată de domnitorul Carol I şi
publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunoscută pe plan internaţional, iar liderii politici erau
conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin „sânge” de poporul român.
Congresul de Pace de la Berlin
 În pofida rolului decisiv jucat de România în conflict, Imperiul Ţarist refuză
participarea delegaţiei române la tratativele de pace de la San Stefano (februarie
 1878). Această decizie a provocat indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit
protestul vehement al autorităţilor române. La Congresul de Pace de la Berlin (
iunie 1878), delegaţia română a fost acceptată doar cu rol consultativ. 
Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi, dar nu ascultaţi”. În
urma Tratatului de Pace adoptat pe 1 iulie 1876, Independenţa României este
recunoscută, dar condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu
privire la acordarea cetăţeniei şi, în mod neoficial, de rezolvarea problemei 
afacerii Strousberg. Totodată, România era nevoită să cedeze Rusiei judeţele din
sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la schimb Delta Dunării,
Insula Şerpilor şi Dobrogea. În Războiul pentru Independenţă armata română a
înregistrat pierderi de peste 10.000 de vieţi omeneşti, ceea ce demonstrează cât
de scump a plătit poporul român pentru înfăptuirea unui ideal naţional.
Ultimii ani din viaţă
 După ce îşi încheie mandatul la Externe, Mihail Kogălniceanu
îşi continuă activitatea diplomatică şi este numit ministru
plenipotenţiar al României la Paris, între 17 aprilie 1880 - 
1 iulie 1881. Pe plan intern, se situează în coaliţia denumită
„Opoziţia Unită”, care va acţiona pentru căderea guvernului 
I. C. Brătianu Totodată, va face parte din rândurile 
Partidului Liberal Democrat, creat de Dimitrie C. Brătianu ca
disidenţă a PNL. Această coaliţie va lua sfârşit după căderea
guvernului Brătianu (1888), iar disidenţii vor reveni în
partidele de origine. Astfel, ultimii ani din viaţă îl vor găsi din
nou pe Kogălniceanu în rândurile Partidului Naţional Liberal. 
Academia Română îi recunoaşte imensa contribuţie la
dezvoltarea culturii, iar între 18 martie 1887 - 28 martie 1890
 este ales preşedinte al acestui for ştiinţific şi cultural. Mormântul lui Mihail
 Mihail Kogălniceanu încetează din viaţă pe o masă de operaţie Kogălniceanu de la Cimitirul
din Paris pe 20 iunie 1891, la vârsta de 74 de ani. Este Eternitatea din Iaşi
înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

S-ar putea să vă placă și