Scoala Ultraliberala de la Viena

Chiriacescu Lucian
Anul I, grupa III
Neoliberalismul este o revalorificare a ideilor liberalismului economic
atât la nivel teoretic cât şi la nivel de politică economică. Curentul
cuprinde următoarele şcoli:

 Şcoala de la Freiburg (Germania)

 Şcoala monetaristă din Cicago
 „Noii economişti francezi”
 Şcoala ultraliberală austriacă

Neoliberalii critică atât liberalismul cât şi dirijismul.

•Dirijismul nu este capabil să asigure un echilibru economic durabil,
dând naştere unei birocraţii numeroase, parazitare şi ineficiente, care
duce la instaurarea dictaturilor de tot soiul.
•Liberalismul este criticat pentru apărarea unei idei a libertăţii
economice abstracte şi nu concrete, fără a înţelege că libertatea trebuie
să fie controlată şi păstrată, în caz contrar de ea profită cei mai vicleni
ceea ce duce la apariţia monopolurilor.
Caracteristicile neoliberalilor:

 Respectarea „ordinii naturale” dar nu absolute

 Libertatea economică şi responsabilitatea întreprinzătorului
 Concurenţa fără monopoluri
 Libertatea formării preţurilor
 Stabilitatea circulaţiei monetare
 Intervenţia limitata ă a statului în economie – nu pentru limitarea
libertăţilor economice (dirijismul), ci pentru apărarea lor, prin
crearea unui cadru legislativ care ar apăra piaţa şi concurenţa.
Ultraliberalismul. Influența scolii austriece asupra
evoluției științei economice
•Una dintre școlile de gândire cu cele mai mari contribuții în cadrul
gândirii economice este scoala austriacă de economie.

•Aceasta școală de gândire economică se naște în anul 1871, odată cu

apariția cărții “Principiile economiei” scrisă de economistul austriac
Carl Menger, considerat deopotrivă fondatorul scolii austriece de
economie.

•Nașterea Școlii Austriece de economie coincide cu începuturile

revoluției marginaliste.
• Prima şcoală austriacă are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugene
Böhm Bawerk și Friedrich von Wieser, toți profesori de economie la
universități din Austria. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formării
preţurilor (Menger) şi în explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk).

• A doua şcoală austriacă apare tocmai ca urmare a reafirmării programului de

cercetare faţă de celelalte şcoli de gândire economică. Printre austriecii din a
doua generaţie se remarcă Ludwig von Mises numit şi decanul şcolii austriece,
pentru că revigorarea tradiţiei austriece i se datorează în întregime, şi Friedrich
von Hayek, care alături de Mises a contribuit profund la rafinarea şi
perfecţionarea teoriei austriece. Din această generatie mai fac parte şi F.
Machlup, G.Haberler, R.von Strigl.

• A treia şcoală austriacă renaşte în S.U.A. în anii '70. Această renaştere are la
bază seminariile lui Mises din anii '50 de la universitatea din New York, prin care
a reuşit să obţină o nouă generaţie de economişti, care să ducă mai departe
programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numără
printre cei mai importanţi dintre noii economişti "austrieci"
• Una din particularitățile Școlii Austriece a fost aceea că s-a declarat
ferm împotriva folosirii matematicii în economie. O analiză pur
calitativă poate face pe oricine ca să ajungă să înțeleagă și să
surprindă logica economică. Condiția este ca, printr-o metodă de
cercetare adecvată, fenomenele complexe ale realității economice
să fie reduse la elemente simple care pot fi supuse observației
exacte fără a distorsiona în niciun fel adevărul economic.

• Întregul demers științific al Școlii Austriece se clădește pe principiul

individualismului metodologic. Principiul individualismului
metodologic statuează că toate analizele economice se
construiesc plecând de la individ, singurul capabil să facă
alegeri prin manifestarea preferințelor.
Carl Menger (1840 - 1921) - paradigma individualismului
metodologic a fost elaborată de fondatorul scolii austriece si este
esentiala pentru a înțelege fundamentele de bază care imprimă unitate
și trăinicie acestei școli de gândire.

Pentru a-și elabora teoria valorii, o teorie esențialmente subiectivă, Carl

Menger începe Principiile economiei prin studiul și analiza bunurilor.
Orice lucru, în viziunea lui Menger, reprezintă subiect al legității cauză-
efect. Însă nu toate lucrurile sunt utile, deci nu pot fi numite bunuri. Ca
un lucru să poată fi numit bun, acesta trebuie să fie util, în sensul
satisfacerii nevoilor și dorințelor indivizilor și să îndeplinească simultan
patru condiții:
 1. să existe nevoia umană pentru acel lucru;
 2. lucrul respectiv să aibă capacitatea de a satisface acea nevoie umană,
adică să existe o legătură cauzală între acel lucru și satisfacerea nevoii;
 3. individul trebuie să fie conștient de existența acestei legături cauzale;
 4. lucrul respectiv să poată fi direcționat cu ușurință spre satisfacerea
nevoilor umane.
• Carl Menger definește proprietatea ca fiind totalitatea bunurilor de
care dispune un individ. Odată definit caracterul economic sau non-
economic al unui bun, autorul “Principiilor economiei”, consideră că
avuția, termen diferit de proprietate, reprezintă totalitatea
bunurilor economice de care dispune un individ. Bunurile non-
economice, cum nu fac obiectul analizei economice, nu pot fi
considerate părți ale avuției.

• Valoarea unui bun se naște firesc din relația acestuia cu

nevoile individului și nu este intrinsecă bunului respectiv. Valoarea
bunurilor, subliniază în multe rânduri Carl Menger, este o noțiune în
totalitate subiectivă, este o judecată a individului asupra importanței
bunurilor de care dispune pentru supraviețuire și bunăstare.

• Carl Menger consideră că utilitatea sau valoarea bunurilor este:

 direct proporțională cu intensitatea nevoii resimțite
 invers proporțională cu cantitatea consumată dintr-un bun
Eugen von Böhm Bawerk (1851 - 1914) - este cunoscut ca un
apărător al liberalismului și, evident, un antimarxist convins. El este
printre primii economiști care încearcă să demonteze întregul sistem
de gândire marxist considerat a fi bazat pe o eroare fundamentală.

•Eugen von Böhm Bawerk consideră că, în primul volum al Capitalului,

Marx elaborează o teorie a valorii complet diferită de cea expusă în
ultimul capitol. Este o contradicție, flagrantă în opinia economistului
austriac, ce face ca teoria marxistă a valorii să fie una falsă și
irecuperabilă.

•De asemenea, teoria exploatării, spune Böhm Bawerk, nu poate avea

un fundament valid atâta timp cât Marx nu a putut înțelege fenomenul
preferinței de timp, văzută ca o categorie generală a acțiunii umane de
întreaga școală austriacă.
• Principalele sale contribuții la dezvoltarea gândirii economice le găsim
concentrate în cartea Dobândă și capital: O istorie critică a teoriei
economice, apărută pentru prima dată în anul 1884 și, de asemenea,
în cea mai cunoscută operă a sa, Teoria pozitivă a capitalului
tipărită în anul 1888

• El consideră că teoriile anterioare cu privire la capital și dobândă sunt

ambigue, neclare, ceea ce a dus, evident, la concluzii total greșite.

• Străduindu-se să invalideze teoria valorii-muncă, Böhm Bawerk

susține că factorul capital nu a creat și nu creează valoare. Capitalul,
deși este valoare, nu produce valoare, acesta fiind un ansamblu de
bunuri complementare ce poate produce alte bunuri, lucruri etc.
destinate consumului final. Iar valoarea, spune autorul, nu provine din
trecutul bunurilor, ci din viitorul lor ca urmare a raporturilor dintre
nevoi și satisfacții, ceea ce înseamnă că principiul valorii trebuie
căutat în utilitatea marginală a bunurilor.
• Analizând natura capitalului, Böhm Bawerk, vorbește pentru prima
dată de producția directă și producția ocolită. Modul de producție
direct este acel tip de producție care se realizează fără mijloace de
producție. Modul ocolit de producție este asociat cu modul capitalist
de producție în care se folosesc mijloacele de producție.

• Cea mai importantă contribuție a economistului austriac la

dezvoltarea gândirii economice este analiza factorului timp
asupra estimării valorii bunurilor. El consideră o mare eroare
faptul că teoriile anterioare cu privire la dobândă erau explicate
plecând de la productivitatea fizică a capitalului. În explicarea
fenomenului dobânzii la capital, timpul sau preferința pentru timp a
agenților economici joacă un rol hotărâtor. Preferința pentru timp îi
face pe indivizi fie să consume, fie să economisească. Observând
că pentru orice individ bunurile prezente au valoare mai mare decât
cele viitoare, este lesne de înțeles că sursa și izvorul dobânzii este
diferența dintre valoarea bunurilor prezente și a celor viitoare.
Friedrich von Wieser (1851-1926) - este recunoscut ca fiind primul
teoretician care a introdus termenul de utilitate marginală, bazându-se
în principal pe lucrările lui Johann Heinrich von Thünen (1783-1850).

•Preocupările științifice ale economistului austriac sunt multiple, dar

poate cea mai importantă este dezvoltarea teoriei subiective a valorii.
Principala sa operă Natural Value, apărută în anul 1889, este dedicată
în întregime procesului de formare a valorii.

•Ca și pentru Menger, valoarea bunurilor, spune Wieser are ca izvor

valoarea nevoilor individului, iar o abordare corectă a teoriei valorii
bunurilor necesită o abordare la fel de corectă a valorii nevoilor.
Utilitatea nu poate fi sursa valorii. Bunurile care sunt de prisos, deși
utile, sunt lipsite de valoare.
• Alături de teoria valorii, alte două mari contribuții ale lui Wieser la
dezvoltarea gândirii economice sunt teoria imputației și a
costurilor alternative.

• Prin imputație, Wieser (și, de altfel, întreaga școală neoclasică),

înțelege operațiunea de transfer a unei părți atât din utilitatea creată,
cât și din prețul bunurilor de rang inferior asupra bunurilor de rang
superior (bunurile intermediare). Ceea ce vrea să spună Wieser
este faptul că prețul factorilor de producție este influențat de prețul
outputului final. Argumentele lui Wieser sunt, evident, de natură
subiectivă și se sprijină pe utilitatea marginală a resurselor și nu pe
costurile fizice.

• În ceea ce privește costul alternativ, acesta este definit de F. von

Wieser ca fiind acel cost al unei alegeri sacrificate. În terminologia
cunoscută astăzi, identificăm în definiția lui Wieser, costul de
oportunitate.
Ludwig von Mises (1881 - 1973) - contribuie la îmbogățirea literaturii
de specialitate prin apariția câtorva opere remarcabile în domeniu și
anume: Teoria banilor și a creditului (1912), Națiune, Stat și
Economie (1919), Socialismul – o analiză economică și
sociologică, (1927), Critica Intervenționismului (1929).

•Întregul demers științific al lui Mises se bazează pe faptul că obiectul

de studiu al științei economice îl constituie comportamentul uman.
Pentru Mises, știința economică este o știință teoretică care nu emite
judecăți de valoare. Știința economică nu este o știință a alegerii
scopurilor, de aceea nu-i poate comunica individului cum trebuie să
acționeze, dar îl poate ghida spre acele acțiuni dacă acesta dorește să
atingă anumite scopuri.
•O astfel de abordare ridică întrebarea dacă putem vorbi despre
economie ca despre o știință. Da, spune Mises, economia este o știință
a acțiunii umane diferită de fizică sau matematică, de aceea
obiectivitatea științei economice este limitată.
• Ceea ce asigură dinamicitate pieței sunt judecățile de valoare ale
indivizilor care influențează modul de acțiune, iar starea pieței
depinde de formarea și structura prețurilor și a schimburilor care iau
naștere din interacțiunea actorilor din piață.

• Piața, ne spune Mises, este un proces natural, în funcționarea sa nu

există nimic mistic, ci are la bază acțiunile umane.

• Pentru Mises, guvernul cel mai bun nu este nicidecum acela care
guvernează cel mai puțin. Guvernul sau statul pot deține și gestiona
o proprietate publică, dar cu condiția ca această proprietate publică
să se supună suveranității consumatorului. Dacă așa stau lucrurile,
o asemenea situație nu schimbă cu nimic structura economiei de
piață, nu-i diminuează câtuși de puțin virtuțile
Ludwig von Mises este susținut cu aceeași vigoare de un alt mare
economist, reprezentant al Școlii Austriece, Friedrich von Hayek
(1899-1992). S-a născut la Viena în anul 1899, devenind unul din cei
mai prolifici economiști ai secolului XX.

•Mergând pe mâna clasicilor și în asentimentul lui Mises, întregul

demers întreprins de Friedrich von Hayek are ca fundație solidă
individul și libertatea.
•Libertatea individuală are sens, la Hayek, doar atunci când se
bazează pe recunoașterea inevitabilă a ignoranței în ceea ce privește
factorii care pot influența deciziile fiecărui individ. Existența libertății, nu
numai că face posibilă îndeplinirea scopurilor noastre, dar stă la baza
incertitudinii și imprevizibilului. Incertitudinea, fiind o caracteristică
permanentă a acțiunii umane, face loc concurenței și inovării, iar
individul acționând în baza informațiilor unice pe care le deține nu face
altceva decât să-și atingă scopurile, evident, în cadrul unor limite
cunoscute.
• Friedrich von Hayek este împotriva oricărei forme sub care se poate
manifesta colectivismul și coerciția.
• Statul de drept zugrăvit de autor nu este un stat inactiv, el are atribuții
bine delimitate și este chemat atunci când ordinea spontană este
împiedicată spre a conduce la armonie în societate.

• Fără să se abată de la concepția clasică și neoclasică, economia de

piață este, pentru Hayek, un sistem ce se poate autoregla. Însă
termenul de economie de piață utilizat pentru a descrie un sistem care
se ajustează spontan i se pare nepotrivit, de aceea propune ca
economia de piață să se numească catalaxie.

• El susţine că termenul de „economie” care presupune autoritatea unei

persoane este învechit şi propune ca el să fie înlocuit cu termenul
„catalaxie” care este un sistem economic care se autoreglează spontan
prin intermediul preţurilor. „Ordinea spontană” constituie însăşi esenţa
pieţei, pe când „ordinea dirijată” se află la temelia economiei de
comandă.
• Comparând relaţiile dintre agenţii economici în economia de piaţă
cu un joc, el afirmă că în acest joc sunt două laturi:

 Presupune existenţa şi respectarea anumitor reguli

 Jucătorii sunt confruntaţi cu anumite împrejurări favorabile cât şi
nefavorabile

• Regulile jocului se respectă doar într-un cadru legislativ unde

domneşte nu statul, persoan ci legea, care-i obligatorie pentru toţi.
Statul de drept şi economia de piaţă sunt două elemente care nu
pot exista una fără alta.

• El respinge orice intervenţie a statului, care limitează valoarea

umană supremă - libertatea.
Concluzii:

•Una dintre școlile de gândire cu cele mai mari contribuții în cadrul

gândirii economice este scoala austriacă de economie.

•Întregul demers științific al Școlii Austriece se clădește pe principiul

individualismului metodologic. Principiul individualismului metodologic
statuează că toate analizele economice se construiesc plecând de la
individ, singurul capabil să facă alegeri prin manifestarea preferințelor.

•În contradicție cu teoria valorii-muncă susținută de întreaga școală

clasică de economie, unde valoarea apare în cadrul producției și a
schimbului, iar sursa și izvorul acesteia este munca, Carl Menger
susține că toate bunurile economice au valoare.